Cineva m-a întrebat, de curând, care sunt secretele jurnalistice pentru un interviu de succes. Alături de toate noțiunile care țin de cunoașterea profundă a acestei profesii, aș culege și aș sublinia ideea de autenticitate. Interviurile calde, cu mireasmă de poveste, sunt cele care vorbesc simplu despre lucruri firești. Interviurile seamănă cu cei care întreabă dar, mai ales, cu cei care răspund.
Tocmai de aceea, am lansat o invitație neobișnuită. Florin Batincu este unul dintre prietenii mei de pe Facebook și, totodată, unul dintre cititorii acestui site. Și-ar fi dorit să devină jurnalist și, tocmai de aceea, l-am provocat să publice primul său interviu pe acest colț de hârtie virtuală, care este zilnic citit de atâtea perechi de ochi! Este prima lui încercare… jurnalistică.
Vă invit, să citiți, așadar, un interviu fără patalama, conturat de Florin Batincu, un om deosebit căruia îi mulțumesc pentru că mă vede atât de frumos!
——————-
Zâmbește – o face în fiecare poză, în fiecare imagine. Zâmbește cu ochii sau cu fiecare virgulă ori punct din gândurile ei. „Întotdeauna am căutat fericirea”, spune. Și a găsit-o. În dragoste, în familie, printre prieteni sau în poveștile celor pe care-i ajută, de vreo zece ani încoace, sub eticheta „Marilor Întâlniri” să își spună altfel amintirile din trecut și gândurile despre viitor. Are sufletul auriu, ar fi putut ajunge balerină, psiholog sau șoferiță de tir. Dar, până la urmă, a devenit ce trebuia să devină: Om de presă. E o femeie frumoasă, o viitoare mireasă, e naturală și nu se sfiește să râdă sau chiar să plângă în timpul interviurilor. Și-ar dori superputeri, dar nu pentru ea, ci pentru a-i ajuta pe alții. Aceasta e Eveline, așa s-a descris ea, dar așa o vedem și noi, cei care-i citim interviurile. Dar, mai presus de orice, Eveline iubește oamenii și are încredere în ei. Iar eu, o persoană oarecare, dintre cei 5.000 de prieteni de pe contul ei de Facebook-ul, am avut onoarea să-i aflu o parte dintre ganduri, o parte din povestea vieții sale. Sunt multe întrebări care au rămas nespuse, multe răspunsuri – sunt convins – care așteaptă întrebări. Dar povestea lui Eveline e abia la început, și tot ce va mai fi de spus, se va spune. În timp. Mulțumesc pentru că ai încredere în oameni! Și pentru că zâmbești, în fiecare gând, în fiecare virgulă ce înseamnă, până la urmă, o viitoare poveste.
Interviu de FLORIN BATINCU
- Fiecare, atunci când este copil, este bombardat cu aceeași întrebare: „Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?”. Ai devenit ce visai în copilărie?
Acum răspund pe nerăsuflate, spunând că, întotdeauna am căutat fericirea. Am vrut, dintotdeauna, să fiu un om fericit. Sigur că, de-a lungul timpului, am condiționat fericirea de lucruri diferite – studii, praguri profesionale, pasiuni. Constantă a rămas prețuirea mea pentru familie și prieteni. Cât despre planuri mai mult sau mai puțin serioase, am vrut, pe rând, să fiu balerină, prințesă, scriitoare, șofer de tir și psiholog. Dar, de la 15 ani, am avut un singur gând: acela de a fi jurnalist. Culmea, în copilărie, când ne jucăm cu toții de-a câte și mai câte, n-am spus că „ o să mă fac mireasă”. Așa că, pentru a-ți răspunde la întrebare, la planul cu fericirea n-am renunțat și lucrez continuu – deci da, am devenit ce visam din copilărie: un om fericit. Și, dacă ar fi să-mi mai planific acum un „ce o să mă fac când o să fiu (mai) mare”, ți-aș răspunde abia la vârsta aceasta: mireasă! Zâmbesc! Mi-am dorit întotdeauna să fac ceva care să conteze pentru cei de alături și, în același timp, ceva care să rămână, peste timp. Acum cred că interviurile mele sub eticheta „Marile Întâlniri” sunt niște punți peste timp. - În acest moment ești, după părerea mea, cel mai bun jurnalist de interviu din presa românească. Dar, la începutul carierei, ai avut un model? E bine să ai un model pe care să-l urmezi?
Îți multumesc. Este tare frumos complimentul tău! Da, am avut modele, pentru că eu cred tare mult în puterea de a admira. Am încercat să culeg de la Marile mele Întâlniri profesionale valori ale profesiei pe care să le cultiv, mai departe, în activitatea mea. Mare parte a oamenilor pe care i-am admirat și-au confirmat și valoarea umană, în timp. Unii dintre ei, însa, au căzut de pe piedestal și-am putut vedea cât de vulnerabili și de goi pe dinăuntru sunt, de fapt. Însă eu le sunt recunoscătoare tuturor celor de la care am avut de învățat și bune și rele. - Ai lucrat în presa scrisă, la tv, în radio. Peste tot ai ales calea cea grea, calea în care nu obții fără să muncești mult. Ai ales să „scormonești” prin gândurile oamenilor. Cât de greu este să scoți la suprafață amintiri?
Cred că lucrurile bune, pe care timpul le validează, sunt cele pentru care muncești mult. Fără ca această „muncă” să fie o corvoadă, ci dimpotrivă! Cât despre modul meu de a realiza un interviu, da, „scormonesc” în mintea și în sufletul oamenilor poate și datorită gândului meu de demult – acela de a deveni psiholog, terapeut. Tocmai pentru că interviul este o trăire extrem de intimă și personală care, prin talentul jurnalistului ajunge ulterior la cât mai multe persoane, prețuiesc fiecare experiență alături de cei ale căror povești le descopăr. Fiecare om vorbește despre sine cu băgare de seamă, de aceea este important să capete încredere în tine, ca jurnalist. Este mai greu să dezvelești anumite subiecte în sufletele celor greu încercați de viață, dar sinceritatea lor este de neprețuit! - Ți s-a întâmplat vreodată să ai senzația, în timpul unui interviu, că un om
nu îți spune chiar tot, sau că te minte? Cum reacționezi atunci? Ce simți?
În timpul unui interviu, mă las purtată de experiență. Râd dacă simt să o fac, îmi las lacrimile să curgă, dacă mă emoționează răspunsurile. În cazul unor interviuri pe subiecte strict profesionale – politică, decizii economice, strategii de management, de pildă, atunci când am simțit că intervievatul nu spune tot sau că încearcă să ocolească adevărul, m-am ambiționat să primesc răspunsuri clare. Au fost situații în care am permis să nu mi se spună „chiar tot”, atunci când acest lucru ar fi mers nepermis de mult către un subiect personal dureros. Am simțit atunci că e mai corect astfel. Un interviu bun nu se face cu orice preț! - Ai interviuri cu marile personalități ale României: mari actori, scriitori, oameni din operă, din presă, dar nu am prea găsit interviuri cu politicieni. Poveștile lor îți par false sau e prea sătulă lumea de ei?
Fără doar și poate, sunt și oameni politici care au calități pe care le respect. Sunt politicieni care încearcă să schimbe România în bine. Motivul pentru care am făcut și fac puține interviuri cu politicieni este același, de la început: mi s-ar fi pus etichete politice, în orice situație: dacă interviul ar fi reliefat un om valoros, s-ar fi speculat că e un sprijin pentru vreo capanie electorală, răsplătit cine-știe-cum. Dacă ar fi scos la iveală situații în defavoarea intervievatului, s-ar fi crezut că plătesc polițe. De aceea, și atunci când am făcut interviuri cu politicieni, am scos la iveală profesionalismul lor și în alte domenii sau sensibilitatea din viața privată. - Am intrat pe site-ul tău și am numărat, din octombrie anul trecut și până acum, 154 de postări. Între ele să tot fie cam 120 de interviuri. Într-un an! Cam câte sunt în total? Le-ai numărat? Le păstrezi pe toate?
Din păcate (sau din fericire, depinde cum privim situația), timpul nu îmi permite să postez zilnic pe site. Cred că am făcut primul interviu acum zece ani. Deci, în tot acest timp, s-au strâns atât de multe încât le-am pierdut numărul. Nu știu precis câte interviuri am făcut și nici nu păstrez înregistrările tuturor Întâlnirilor. Unele s-au pierdut pentru că am tot schimbat laptop-urile, altele pentru că, uneori, sunt dezordonată. Păstrez câteva și le prețuiesc mai ales pe cele care au fost ultime interviuri, ultime întâlniri cu personalități care s-au stins din viață. - Există politica compromisului în viața ta?
Depinde de ce înseamnă „compromis”. Dacă vorbim de nopți albe pentru că transcriu interviurile de pe reportofon în timpul liber… da. Sau dacă ne gândim la faptul că am rămas în presă și când această breaslă a fost puternic zdruncinată de criza economică. Însă dacă te referi la „scurtături” nemeritate și compromisuri care… compromit, nu! Ele nu există în felul în care văd eu viața. - Dacă ai avea inelul Arabellei și dreptul la o singură dorință, care ar fi ea? Însă o dorință doar pentru tine.
E greu să mă gândesc la ceva doar pentru mine, pentru că-mi iubesc familia și, în general, sunt un om foarte empatic – rezonez cu cei din jurul meu, cunoscuți sau necunoscuți. Dorința pentru mine ar fi să-mi dea o superputere să-i ajut pe ceilalți! - Dacă ai fi pictor, în ce culoare ți-ai desena sufletul?
Auriu. - Vorbești des despre fericire, în toate interviurile tale. Dar cum arată fericirea prin ochii lui Eveline?
Vorbesc des despre fericire pentru că eu însămi o caut neîncetat. Fericirea absolută ar fi la o cină de familie, alături de cei dragi ai mei – care înseamnă familia mea de acum – cărora li se vor fi adăugat Marea Dragoste și măcar vreo doi copii. - Ești un om al acestor vremuri sau ți-ai fi dorit să trăiești în altă epocă, să cunoști altă cultură, alte povești?
Îmi plac exercițiile de imaginație. Aș îndrăzni să spun că m-aș visa undeva prin Parisul anilor 1800-1900, purtând rochii superbe – ample, decorate… Dar cred că Timpul își are vremurile lui. Așa că prefer prezentul. - Când te uiți în oglindă, în afară de o femeie frumoasă și de succes, ce vezi? Sau ce ți-ai dori să vezi?
Îți mulțumesc. O văd pe Eveline, cu fiecare zi mai șlefuită de câte o experiență de viață. Uneori mă mir și eu să văd în privirea mea înțelepciunea unei vârste pe care nu o am încă în buletin. Îmi doresc să mă pot privi întotdeauna în oglindă. Și la propriu, și la figurat – să rămân o femeie frumoasă în ochii celui care mă iubește, să am încredere în mine și să-mi păstrez seninătatea pe care o au oamenii care prețuiesc corectitudinea. - E clar că din această „povestire” nu poate lipsi clasica întrebare: Unde sau cum te vezi peste cinci ani?
Îl las pe Dumnezeu să mă surprindă plăcut. Uneori El visează mai frumos decât mine! - După ce închei un interviu, după ce închizi aparatul de înregistrat, iar interlocutorul e deja departe, ți s-a întâmplat sa-ți spui „Offf, am uitat să-l întreb despre…”? Și dacă tu ți-ai fi luat acest interviu, ce întrebare ți-ai fi dorit să primești?
Obișnuiesc să mă documentez foarte bine înaintea unui interviu, astfel încât întâlnirea vegheată de reportofon să aibă parfumul unei discuții cu un prieten vechi. Nu-mi amintesc să exite întrebări esențiale de care am uitat… Poate chestiuni de nuanță unde aș mai fi putut insista – despre acestea îți dai seama atunci când scoți interviurile de pe reportofon. Nu am în minte un exemplu anume, semn că sunt mulțumită de discuții, așa cum au fost ele. Mă întreba cineva odată dacă am ratat vreun interviu. Nu cred că poți rata un interviu, mai ales dacă este vorba despre un interviu-portret. Fiecare om are ceva de spus, fiecare poveste poate fi sursă de inspirație. Interviurile seamănă cu mine și cu cei intervievați. Iar, de data aceasta, întrebările au fost în tolba ta. Și am încredere că le-ai ales pe cele mai potrivite. Toate celelalte își vor afla răspuns. În timp!
