Este unul dintre tinerii actori de succes ai ţării noastre. Recunoaşte că multă vreme a trăit pe datorie şi îşi asumă momentul în care aburii alcoolului i-au dat curaj să protesteze pe scenă, dar admite că, atunci când a avut de ales între scenă şi marea dragoste, n-a greşit că a ales-o pe cea dintâi! Marius Manole vorbeşte deschis despre sărăcia actorilor şi despre gândul care îl face să meargă mai departe: fruntea sus, genunchii tari!
„Fără noroc, nu poţi să faci teatru!”
Marius Manole nu încape în cuvinte. El le depăşeşte şi, uneori, le ia peste picior, trântind o expresie frivolă în mijlocul discuţiei, tocmai pentru a o nuanţa. Marius Manole nu e un actor ca la carte, ci un actor care ar putea scrie o carte… iar primul capitol ar începe… dintr-un noroc! „La mine, în primul rând, a fost noroc. Trebuie să ai norocul unor întâlniri cu oameni care să îţi facă bine.” S-a format la Iaşi, într-o familie simplă, de muncitori. „Copilăria mea nu a avut nimic special. Absolut nimic! Nimic din viaţa mea nu m-ar fi dus spre teatru dacă nu ar fi fost Dumnezeu. Că altfel nu pot să-mi explic! Părinţii mei sunt muncitori, mama acum e pensionară… Nu am avut în familie niciun caz, nici măcar de reprezentare la Cântarea României, darămite spre profesia asta…” A ajuns să facă teatru întâmplător: s-a înscris la un cerc foto şi acolo a fost descoperit de un profesor de la Teatru. Aşa a început totul! „Mama, tata erau fericiţi că, în loc să bat mingea în faţa blocului sau să fac alte măscări, mă duceam şi făceam teatru. Nu înţelegeau ei prea bine ce se întâmpla acolo, dar oricum era în regulă. I-am mai chemat eu, au văzut ce se întâmplă la cerc… Dar nici nu cred că au fost la primul spectacol; de fapt, dacă mă gândesc mai bine, în sală nu a fost nimeni cunoscut! Primul spectacol cu mine l-au văzut ai mei abia când eram în facultate.” A terminat Facultatea de Teatru la Iaşi şi a plecat să-şi încerce norocul. De la Iaşi a plecat la Focşani, apoi la Brăila, iar în final a ajuns la Bucureşti. „Ei, acuma ştii cum se spune… că norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi. Eu am plecat de la Brăila într-un moment foarte favorabil mie, când tocmai scosesem spectacolul meu de debut, Drept ca o linie… În Brăila, mi-am adus colegii. Colegii mei de facultate au venit acolo ca să facem o trupă, să fim prieteni şi să schimbăm teatrul, cel puţin aşa ne imaginam noi. L-am schimbat acolo. Am reuşit! Şi după ce am făcut Drept ca o linie, după ce am fost nominalizat de UNITER la debut, în secunda aia am luat hotărârea să plec spre Bucureşti. Deşi în Brăila eram un fel de vedetuţă, aveam tot ce-mi trebuia, lumea mă iubea, n-aveam probleme. Dar am simţit că e bine să plec, să văd ce se întâmplă.”
„Nu simt un mediu ostil la TNB”
Citeam pe blogul lui o postare care mi-a atras atenţia. Marius Manole scria: „Capul plecat, sabia îl taie mai bine”. Eu credeam contrariul. Marius mi-a explicat: „În ziua de astăzi nu se mai ţine cont de nimic. Când erai umil şi serviabil, în banca ta, erai protejat oarecum, pe timpuri. Acum, chiar dacă nu deranjezi pe nimeni, tot rişti. La TNB însă nu simt un mediu ostil”, îmi spune. „Pentru mine, Teatrul Naţional chiar este un loc unde am făcut carieră şi am câţiva colegi care-mi sunt chiar prieteni.” Adică, tu ai capul plecat? „Nu. Eu încă mai cred că, dacă îţi vezi de meseria ta, de treaba ta, nu ai de ce să ţii capul plecat şi nu are cum să-ţi facă cineva rău. Iar dacă îţi face cineva rău, categoric vor fi alţii care te iubesc şi care vor sări în apărarea ta. Şi chiar dacă nu o vor face, să mori cu capul sus e mai frumos decât să mori cu capul plecat.”
Când îi cădeau gândacii pe faţă
Când a venit la Bucureşti, i-a rugat pe colegii de la Brăila să-l însoţească. Aceştia au fost sceptici şi l-au refuzat. Dovada că destinul îi răsplăteşte pe cei curajoşi a fost că Marius a reuşit relativ repede să urce în carieră, în timp ce colegii săi au rămas cu succesul local al unui orăşel de provincie. Marius concluzionează înţelept: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă”. Aşadar, Marius Manole, un tânăr actor din provincie, a ajuns în Bucureşti. „Numai regizorul Felix Alexa s-a legat de accentul meu”, îmi spune zâmbind. „Eu mai venisem în Bucureşti la spectacole şi mă uitam cu atâta admiraţie la actorii din teatrele din Bucureşti… Mi se părea ceva fantastic să trăieşti aici. Nici nu ştiam străzile. Mă pierdeam tot timpul, n-aveam pe unde să dorm, nimeream pe la cămin…” A fost admis la Coregrafie, la ATF, şi astfel a devenit căminist. „Am avut loc în cămin, slavă Domnului! E foarte frumos, dar obositor, deja, de la o vârstă încolo… Căminist e bine să fii la 18-20 de ani, după ce trece vârsta asta, să fii căminist nu mai e aşa o bucurie. Să-ţi cadă gândacii pe faţă…”
„Felix Alexa a fost buletinul meu de Bucureşti”
Îmi spune că n-ar pleca din Bucureşti şi îmi invocă motivul pe care l-am mai auzit de foarte multe ori la actorii patrioţi – nu poţi să faci teatru decât în limba ta. „Aş pleca doar dacă aş renunţa la teatru. Aş putea să mă apuc să spăl, oriunde… să o iau de la început…” Perioada în care a făcut Coregrafie a fost foarte tulbure, „a şi coincis cu venirea mea în Bucureşti. Mie nu îmi plăcea oraşul. De unde îmi imaginam că e un oraş foarte vesel, foarte cald, am descoperit un Bucureşti rece, trist, neprietenos… Nu înţelegeam ce caut la Coregrafie, nu înţelegeam ce caut la Bucureşti, vreo opt luni nu am înţeles nimic din viaţa mea. Absolut nimic. Mergeam pe stradă şi plângeam. La un moment dat, m-a sunat regizorul Felix Alexa şi mi-a zis: «Nu vrei să joci la Teatrul Naţional rolul Puk, în Visul unei nopţi de vară?» «Ba da.» «Hai.» Şi ăla a fost, de fapt, buletinul meu de Bucureşti”.
„Sergiu Nicolaescu nu e o garanţie”
Despre relaţia sa cu filmul spune: „ne urâm reciproc”. „Mie nu-mi place filmul, şi el nu mă place pe mine. Nu am avut ocazia să fac film. În teatru m-am întâlnit cu oamenii care mi-au făcut bine. În film, deocamdată, nu.” E un tânăr care nu înghite legendele filmului românesc pe nemestecate. Sergiu Nicolaescu, de pildă, este un personaj pe care românii nu-l mai analizează, ci îl iau de bun. „Atitudinea asta e o tâmpenie. Trebuie să vezi ce e Sergiu Nicolaescu. Pentru că el are multe filme proaste şi are şi destule bune. Dar, pentru mine, Sergiu Nicolaescu nu e o garanţie! Nu am văzut Poker. Am văzut doar nişte secvenţe care, într-adevăr, mi s-au părut nişte porcării.”
Nu se crede vedetă. „Nu mă cunoaşte nici dracu, pe stradă”, însă ştie care e cel mai important lucru pentru un actor. L-a auzit, cândva pe scenă, la Teatrul din Iaşi – „fruntea sus, genunchii tari”. „Înseamnă că meseria asta, în primul rând, te umileşte, înainte să-ţi dea celebritate sau aplauze. Te calcă-n picioare. După aia, dacă treci de lecţia asta cu umilinţa vizavi de text, de oameni, de rol, de parteneri, îţi dă multe în schimb. Eu primesc de la meserie, dar să ştii că e o meserie foarte dură. Îţi ia aproape tot. Dacă eşti dispus să îi dai tot, ea îţi ia tot.”
(foto: theidealist)
Anul sabatic
„Mi-am luat un an sabatic… stau un an acasă, nu repet nimic, tocmai ca să am timp să mai citesc, să mai văd filme, să mă mai plimb, să mă întâlnesc cu oamenii, să mai învăţ.” Şi trăieşti din…? „Păi, joc în continuare. Nu mai repet însă nimic nou. L-am întrebat odată pe Rebengiuc: «Domnu” Rebengiuc, eu am auzit că dvs. aţi luat un an pauză odată». Şi mi-a zis: «Doamne fereşte! Păi, dacă aş lua pauză, aş muri». Meseria asta e foarte parşivă. Dacă nu mai poţi, omenii nu numai că te dau la o parte, dar te şi uită.” I-au uitat oamenii pe Amza, pe Ştefan Bănică… îi vor uita pe Florin Piersic, pe Albulescu sau Rebengiuc? „Oamenii uită destul de repede. De Amza îşi mai aduce aminte, din când în când, cineva, aşa, în câte un medalion. Că te uită după ce mori e una, dar mai dureros e că sunt cazuri de actori care, deşi sunt în viaţă, sunt uitaţi.” Îl întreb cum se vede la vârsta senioratului în teatru… „Nu mă văd. Nu ştiu de ce. Adică, nu am o imagine aşa departe despre mine, iar cu felul ăsta în care trăim noi, pe fugă, mi-e şi greu să cred că ajung la 70 de ani. Ei au 70, 80, 93 de ani… Beligan.” Eşti gata să bagi mâna în foc că vei face teatru toată viaţa? „Nu. Nu ştii ce se întâmplă în viaţă. Nu pot să bag mâna în foc. Mi-aş dori să fac teatru toată viaţa, dar nu pot să bag mâna în foc că aşa va fi. Dacă aş putea să renunţ la teatru, să mor dacă n-aş intra în politică şi aş face curăţenie. Aşa zic acum, deşi nu ştiu dacă se poate chestia asta. Eu cred că sunt foarte mulţi care au intrat curaţi şi s-au mânjit pe parcurs.” Crede că viitorul său ca actor în România „o să fie din ce în ce mai greu, pentru că banii sunt din ce în ce mai puţini. Proiecte or să fie din ce în ce mai puţine, eu îmi propun doar să rămân în formă şi să am grijă de mine ca să pot să rezist. Cu siguranţă, vor veni vremuri foarte grele pentru toţi, mai ales pentru actori”.
Protestul de la Sibiu
La începutul carierei, ţinea un jurnal în care îşi nota rolurile şi specificul fiecăruia. „Scriam tot felul de prostii care-mi treceau prin cap şi, pe lângă alea, jumate din pagini erau pentru datorii, că-mi scriam în caiet cât aveam de dat pe la oameni…” Ţi-a pus cineva vreo pilă, vreodată? „Nu. Urăsc să datorez cuiva ceva, ca după aia să zică: «Dom”le, eu te-am făcut actor, datorită mie…».” Lumea îl cunoaşte şi ca fiind actorul care a urcat beat pe scena de la Sibiu. „A fost un gest de protest. Nu îmi pare rău de el nici acum. Era un spectacol făcut de Anca Bradu, România poveştilor albastre se chema… era un spectacol prost. Dar nu mai prost ca altele în care jucam, doar că mie acolo mi s-a pus capac. Acolo nu am mai putut. Eram în deplasare, condiţiile erau foarte proaste, eu eram foarte obosit, eram după nu ştiu câte spectacole în Bucureşti şi, în secunda aia, am zis «gata, până aici, că nu mai pot». Şi am făcut chestia aia. Am început să joc, iar la un moment dat, m-am oprit şi am zis: «Mi se pare o porcărie spectacolul acesta la care vă uitaţi dvs. acum, mi se pare o cretinitate, uitaţi-vă pe ce merg banii Ministerului Culturii, acest spectacol costă un miliard jumate, vi se pare că merită? Mie nu mi se pare. Dacă mă întrebaţi de ce sunt în spectacol, vă spun că iau cinci milioane (n.r. – lei vechi) pe spectacol. Ştiţi cât e salariul meu la teatru? Şapte milioane. Şi tu nu mai filma, că oricum până acum sunt tot într-un c…t, lasă-mă în pace!». Eram lucid. De la trei beri nu poţi să fii beat să cazi pe jos! Beau trei beri în fiecare seară, nu mi se întâmplă nimic, nu mă iau de oameni pe stradă. Publicul a început să aplaude, unii s-au speriat foarte tare, era deschiderea Capitalei Europene, erau tot felul de oficialităţi… de la primarul Sibiului până la…” Şi ce ai păţit? „Nimic! Da” ştii cine mi-a luat apărarea?! Ion Caramitru şi Ilinca Tomoroveanu. Dar e o chestie pe care eu nu o regret absolut deloc, aş face-o din nou, fără alcool de data aceasta, că acum am învăţat că şi-au justificat eşecul cu declaraţia că era Manole beat…”
„Sunt un mare bou câteodată”
„Am trăit mult timp din datorii. Ani buni! Vreo opt ani.” Acum, salariul său nu e mare, dar trăieşte echilibrat. În anul 2010, luna octombrie, salariul său era de 1.000 de lei, iar datoriile pe ultimele luni arătau aşa: ratele la bancă, 700 de euro, neachitate de două luni, restanţă la întreţinere pe două luni, telefon fix închis pentru neplată, telefon mobil suspendat, internet închis pentru neplată, abonament tv suspendat, restanţă la gaze pe două luni, lumina restantă pe două luni, iar în lunile în care avea colaborări, îşi achita rata la bancă. Constat că s-a schimbat ceva în bine, de vreme ce am vorbit deja de câteva ori la telefon. Aflu că Marius a primit o bursă pe anul acesta. Nu sunt mulţi bani, dar înseamnă un ajutor care îi prinde foarte bine. Anul trecut a ieşit în presă şi şi-a expus situaţia financiară dificilă pe care o avea. „Eu mai fac şi prostii pe lumea asta! Sunt un mare bou câteodată – cred foarte tare în oameni. Nu îţi imaginezi câte televiziuni au profitat! Noroc că mi-au zis colegii să nu mă mai duc, că ăia profită de mine.”
De ce joacă şi în spectacole proaste
Despre predecesorii săi din teatru spune că s-au sacrificat şi făceau teatru de calitate. „Noi acum nu mai facem teatru de calitate, cum făceam pe timpuri. S-au schimbat vremurile, lucrurile… noi facem teatrul vremurilor noastre, care este aşa cum şi trăim – superficial. Dar ei au făcut teatru bun şi ne-au lăsat un teatru foarte bun. Dar am reuşit să-l stricăm, mai avem puţin şi îl stricăm de tot.” Marius, de ce joci şi în spectacole proaste? „Pentru că viaţa de actor e foarte grea, în sensul că, dacă tu refuzi, refuzi, refuzi, lumea nu te mai ia. În primul rând, eu sunt angajatul unei instituţii şi trebuie să intru în fiecare spectacol în care sunt distribuit, că nu am cum să comentez. Sunt angajat. Iar spectacolele pe care aleg eu să le joc în afara teatrului, alea mă privesc pe mine. Adică, ori mă duc că îmi place regizorul şi îmi place trupa, ori mă duc că îmi place textul şi îmi place spectacolul, ori mă duc strict pentru bani – nu-mi place nimic, fac un efort, dar ştiu că iau 500 de lei pe spectacol, iar atunci mă duc să joc.”
E un om frumos, un om care a dat o mare iubire pentru teatru. Când a plecat de la Iaşi, a fost nevoit să aleagă… şi a ales scena. „Eram în anul doi de facultate şi mi-am jurat că, dacă tot am făcut asta, nu o să fac niciodată rabat de la drumul meu. Şi aşa a şi fost!” Vrea să se lase de fumat, dar încă îi saltă în priviri amintirea zilelor în care nu avea nici măcar bani de ţigări. Odată, atunci, l-a împrumutat actriţa Tania Popa cu vreo două sute de mii de lei vechi, să-şi ia ceva de mâncare. Ştie că ai lui sunt mândri de el, la fel cum ştie că, acum cel puţin, Teatrul Naţional, în care a şi înnoptat de câteva ori, este sfânt pentru el. E unul dintre oamenii „altfel”, iar acest lucru pare că l-a intuit şi aparatul de fotografiat al colegului meu, care a realizat prima şedinţă foto la lumina bliţurilor de la telefoanele noastre mobile. Culisele Teatrului Naţional au fost luminate doar de lumina timidă a mobilelor şi de patosul acestui tânăr care nu visează Oscarul, nici măcar UNITER-ul. „Ştii, aveam un coleg la Brăila… el tot se compara cu Johnny Depp… şi spunea: «Băi, şi Johnny Depp a făcut asta…». Un coleg l-a luat de păr şi l-a pus cu capul la geam şi i-a zis: «Bă, uiti uni trăieşti, eşti în Brăila, la capătu” Brăilii, străzili sunt cum sunt, uită-ti, noroiu-i cât casa, revino-ţi, în p..a mea!». Aşa şi eu! Tre” să-ţi dai seama că e o tâmpenie să crezi că o să iei Oscarul.” Vrea doar să slujească Teatrul. Şi pentru asta, dragul nostru, genunchii tari şi fruntea sus!
Articol publicat în Revista Q Magazine, Aprilie 2011
