La 14 ani lucra la radio, în Sinaia. La 16 avea și televiziunea de partea sa. La 22 de ani era director la MTV, iar mai apoi numele său s-a legat constant de cele mai puternice branduri din media. Știe că și-ar permite orice capriciu profesional, pentru că radioul l-ar aștepta cuminte, ca o iubită fidelă. Doarme dezbrăcat, îl ia pe Dumnezeu la întrebări, joacă poker și crede în iubire. Bogdan Nicolai e… altfel. Are un fel al lui de a vedea lucrurile… ciudat de simplu. Îi place să stea la hotel, se mută de câteva ori pe an și doar în spatele butoanelor de radio păstrează cea mai statornică dorință a sa: aceea de a-și face mesajul auzit.

 

• Prea puține mai sunt lucrurile cu adevărat sigure astăzi. Uite, de pildă, cei care erau siguri de numele tău, află acum că nici „Nicolai Bogdan” nu e „Nicolai Bogdan” ci este, de fapt, „Bogdan Nicolai”. Adică prenumele tău e „Bogdan”. Știi cine și-a mai sucit numele transformat în brand?! Tudor Gheorghe. Maestrul e, de fapt, Gheorghe Tudor. Tu de ce ți-ai inversat numele?

N-am știut de Tudor Gheorghe. Eu l-am inversat pentru că m-am prezentat mereu, la radio, „Nicolai” și pentru că e țara arhiplină de „Bogdani”.

• Știi ce înseamnă „Bogdan”?

„Darul lui Dumnezeu”. Da, știu! E puțin în antiteză cu felul meu de a fi, dar numele nu ți-l alegi! După ce m-am prezentat așa la radio, mi-am dat seama că așa vreau să rămân, pentru că „Nicolai” e un nume mai ciudat datorită „i”-ului. Că, dacă mă chema „Nicolae”, nu mai conta… că sunt „Bogdan”, că-s „Nicolae”… Tot aia era!

• În decizia ta de a-ți folosi numele astfel a cântărit și eticheta pe care ai luat-o din copilărie, de la școală? Atunci când, probabil, și tu – ca toți copiii României – erai strigat la catalog întâi cu numele, apoi cu prenumele?

Nu, atunci nu-mi plăcea să fiu strigat astfel, pentru că părea a fi ceva… milităresc. De parcă eram soldați! Parcă îți foloseau numele cu sens peiorativ, așa mi se pare mie. Atunci voiam să mi se spună „Bogdan”. Dar acum îmi place „Nicolai”, chiar îmi place! Și deja multă lume crede că e prenumele meu. Până și contul de Facebook este „Nicolai Bogdan”. Așa a rămas!

• Ești din Sinaia, locul în care copiii, de obicei, merg în vacanță. Tu, practic, ai copilărit într-o… vacanță nesfârșită.

Da, să știi că așa este! Încă mai sunt oameni care întreabă „Sunt oameni care locuiesc în Sinaia?”. Da, cred că și în Mamaia locuiesc câțiva, și în Neptun…

• Cum este să locuiești în Sinaia și să îți legi primii ani de viață atât de mult de munte și de turiști?

Am fost, o perioadă, monitor de ski. Am mers mereu cu turiștii pe munte, am fost și ghid. Părinții mei au lucrat mereu în turism. Așa că, da, am fost într-o continuă vacanță. Mare parte dintre turiști erau din București, dar au fost mulți și din restul țării, ba chiar și din străinătate. Ruși mulți erau în luna ianuarie, când sărbătoresc ei Revelionul. Așa am reușit să fiu și eu mai cosmopolit și să cunosc de mic tot felul de oameni, să mă îmbrac mai „cool”. Că Sinaia-Sinaia, dar era, totuși, un oraș de provincie.

• În afară de magazinele de artizanat, ce magazine mai erau în Sinaia?

Încă mai sunt Teosin, Ada Shop – niște magazine care aduceau haine destul de la modă, de la București. Aceste magazine sunt acolo de când lumea!

• Vorbeam de faptul că, în Sinaia, îți petreceai timpul cu turiștii. Tu erai elementul stabil atunci – toți plecau, tu rămâneai în Sinaia. De atunci să pornească obiceiul tău de a-ți schimba acum casa, din șase în șase luni?

Nu-mi place să stau mult într-un loc. Poate că și de acolo vine treaba asta – pentru că și atunci stăteam adesea la hotel, din diferite motive. Aveam o iubită al cărei tată era patron de hotel. Și stăteam la hotel. Au fost diferite circumstanțe… Am avut studioul de radio într-un hotel și ne dăduseră și o cameră acolo, să ne odihnim.

• Să vă primiți invitații…

Să primim invitate! (Râde) Și întotdeauna, în viață, am stat dintr-un hotel în altul. Ba pentru că ai mei au lucrat în turism, ba pentru că situațiile au fost așa cum au fost, de-a lungul timpului.

• Un psihanalist ar spune că nu ești un om statornic și loial.

Sunt foarte loial.

• Cred că ai demonstrat loialitatea… în carieră.

Da, așa este. Sunt statornic în carieră. Dar, rămânând la partea despre turism, despre hotel și despre de ce mă mut de colo-colo… Oricum, și prin prisma meseriei – prezint evenimente prin țară – stau dintr-un hotel în altul. Și fac asta de mult timp.

• Te-ai trezit vreodată întrebându-te în ce hotel ești, în ce oraș? Dacă ești la Brașov sau la Timișoara sau acasă, în al treilea loc în care te-ai mutat în ultimele luni?

Încă nu am ajuns chiar la nivelul acesta. N-am concerte ca Smiley, să zic „nici nu mai știu unde sunt”, azi într-un oraș, mâine în altul. Nu mi s-a întâmplat asta, știu mereu unde sunt.

• Părinții tăi se ocupau și se ocupă de turism. Cum sunt amintirile despre ei, din copilăria ta? Mama ta este o femeie foarte frumoasă și te mândrești cu acest lucru…

Se ocupau de turism, nu se mai ocupă. Da, mă mândresc că mama e frumoasă, de fiecare dată când am ocazia. Pun și poze cu ea pe Facebook. Știu că este frumoasă și a fost dintotdeauna! Acest lucru a fost chiar motiv de invidie copilărească pentru prietenii mei. Și chiar de glume!

• Care a fost cel mai valoros lucru pe care ți l-au spus ai tăi? Un lucru pe care, poate nu l-ai luat în serios de la început, dar pe care îl înțelegi acum.

Tata m-a învățat niște reguli de bază despre cum să stai drept în viață.

• Poți să stai drept în viață?

Da, pot! Până acum, eu zic că am stat! Mama m-a învățat mereu să mai las de la mine, să văd dincolo de nervii unui om. Știi… lucrezi într-o corporație sau oriunde sunt sute de situații în care ajungi să te cerți cu colegii sau să te certe șeful, să faci tu scandal… Mama m-a învățat ca întotdeauna să văd dincolo de nervii unui om și să înțeleg de unde vin nervii lui. Că poate are o frustrare, poate are o problemă, poate este amărât din alte cauze și își varsă nervii. Cei mai mulți oameni, când văd un om nervos, se enervează și ei și nu încearcă să vadă de unde vine problema. Acest lucru m-a ajutat mult în viață: să văd mereu de unde izvorăște o problemă. De aici și lupta mea antidiscriminare, pe care o duc prin diferite articole și la radio.

• Antidiscriminare, pe toate planurile?

Pe toate planurile, da. Nu suport discriminarea, de niciun fel: sexuală, rasială, naționalistă…

 

 

• Foarte mulți oameni se alină prin latura spirituală pentru a da un sens vieții. Care este sensul suprem al vieții tale?

Se schimbă, cu timpul. Îmi place să cred că voi lăsa ceva în urma mea. Nu neapărat în carieră, poate și un copil sau doi. Cred că am același scop în viață ca și un om credincios. Oricum, nu poți scăpa vreodată de morala creștină. Odată ce te-ai născut creștin, ai fost educat creștinește… Am fost foarte credincios până pe la 20 și ceva de ani.

• Ce te-a schimbat?

M-am schimbat brusc atunci când mi-am dat seama că nu este în regulă să văd lumea cu frică și să am impresia că raportez Cuiva dacă fac bine sau rău. Mă afecta și psihic – adică orice făceam… parcă Cineva judeca. Când, de fapt, suntem niște animale puțin mai evoluate și, orice am face, până la urmă tot instinctele ies la suprafață, oricât ai fi de educat. Din acest motiv nu am mai vrut să îmi analizez viața prin prisma asta.

• Lucian Mîndruță, de pildă, care, în parte, are aceleași idei ca și tine, în filosofia ta de viață, îmi spunea într-un interviu că „oamenii care înțeleg viața nu pot sa aibă ca alternativă decât depresia”, referindu-se la faptul că este incredibil cum omul poate trăi știind că are moartea ca unică certitudine. Adică… orice ar face, la un moment dat se va termina. Discutam atunci de ce omul trebuie să trăiască în această efemeritate. Credința unora de aici izvorăște – din nevoia de a da sens fiecărui lucru. La alții este mai complexă perspectiva…

Este absolut evident! Dar nu asta îți dă sens! Mie îmi dă sens faptul că știu, în fiecare zi, că voi muri.

• Și, astfel, trăiești mai mult „aici și acum”?

Nu că „mai mult”… Trăiesc doar „aici și acum”. Pentru mine, nu există altă viață. Tot ce fac, fac acum. Pentru mine nu există relaxarea aceasta a veșniciei, când te luminezi la față când te gândești că ajungi Dincolo. Oricum, dacă prin absurd aș crede în Rai, mi s-ar părea extrem de plictisitor pentru ideea de a sta veșnic liniștit.

• Ai vrea să ai frământarea sufletească din partea cealaltă, unde se spune că vezi și că-ți analizezi fiecare lucru pe care nu l-ai făcut bine în viață? Se mai spune și că fetele rele ajung… unde vor…

Faptul că nu cred în Dumnezeu mă face, automat, să nu cred nici în Diavol. Adică nu cred că există nici rele, nici bune, de ordin metafizic.

• Care este scopul principal pe care-l ai acum, la această vârstă?

Cariera. Dar, cu timpul, am învățat să mă concentrez foarte mult pe mine și mult mai puțin pe trusturi, radiouri, companiile pentru care lucrez. Mi se mai cer idei și am devenit foarte hapsân din punctul acesta de vedere.

• Totul costă?

Nu, nu cer bani. De fapt, mie îmi place să colaborez în mai multe locuri, dar nu mă interesează atât de mult sumele de bani, pe cât mă interesează să am minimul necesar și să-mi pot desfășura pasiunile.

• Dar, și așa, ești un colaborator scump? Dacă ne gândim la media, la realitatea de acum, când mulți jurnaliști și oameni de televiziune se confruntă cu slarii mici sau întârziate.

Nu trăiesc din salariile din media. Colaborez cu un studio, lucrez și pe partea de turism – am niște proiecte, prezint evenimente… E groaznic să depinzi de un salariu, dintr-un loc. Și, din acest motiv, pentru mine chiar este o satisfacție dacă am salariul mic, când lucrez undeva. Pentru că altfel ai disperarea că te dă afară, că pierzi locul de muncă, ratele tale depind de banii aceia, ajungi să îți pupi șeful în c*r… Ajungi așa, fără să îți dai seama, chiar dacă nu ești vreun lingău. Cred că te transformi atunci când vine teama că pierzi totul. De asemenea, încerc să-mi construiesc imaginea și separat, să nu mă bazez pe locurile în care lucrez la modul că dispar dacă sunt dat afară. Din acest motiv am un cont de Facebook pe care îl cresc, am canal de YouTube, încerc să fiu la evenimente.

• Tu depinzi de ceva? Chiar și de ideea de media? Dacă mâine nu te-ar mai angaja nimeni din media…

Nu, nu depind absolut deloc. Sunt extraordinar de relaxat din punctul acesta de vedere. Pentru că știu că, în momentul acesta, poți să faci singur mult mai mult decât faci pentru un trust. Ai totul la dispoziție: ți-ai cumpărat un aparat care face poze și filmează, ți-ai făcut un canal de YouTube și un cont de Facebook și Instagram și, de acolo, depinde doar de tine. Creativitatea ta îți poate aduce bani.

• Și ce ești, în mediul online? Un om care alege să-și construiască astfel brandul personal, ce este, ca definiție de dicționar? Că nu este nici jurnalist, nici actor… Nu cumva prezentul formează o nouă profesie? Aceasta de… entertainer, blogger, vlogger?

Nu sunt nici blogger, nici vlogger. Cred că sunt un jurnalist care se exprimă și în mediul online și care crede că ar putea supraviețui și crește și doar cu mediul on-line. Pentru că oricum acesta este viitorul și cred că cine încearcă măcar să reușească de acum va fi, peste câțiva ani, ceea ce este acum Andreea Esca, de pildă.

• Nu suntem prea mulți, în mediul online?

Ba da, dar era de așteptat. Pentru că atunci când toată lumea are acces, oricine se exprimă. Dar, la un moment dat, treaba asta se va cerne. Oricum vor rămâne profesioniștii – numai cei care știu cu adevărat să facă umor, cei care știu cu adevărat să scrie… Și, la un moment dat, oricum cred că și internetul va lua o formă asemănătore cu cea a unui trust. Ceea ce nu mă bucură neapărat și sper să nu fiu cuprins în treaba aceasta. La un moment dat, cred că se vor grupa anumiți oameni de online, canalele de YouTube se vor transforma în mici televiziuni.

• Dacă ar fi să te alături ca imagine – și cred că deja ai făcut acest lucru prin colaborarea în proiectele Andreei Esca – cu cine ți-ai dori să lucrezi? Pe care alți oameni din media îi respecți?

Pe Costi Mocanu îl respect foarte mult. A fost mult timp șeful meu și, fiind directorul general Pro Tv, practic era șeful meu cel mare și când eram director la MTV și când am fost în radio. Am învățat enorm de la el. Este superprofesionist și a trecut prin foarte multe etape – și în funcții de conducere, a apărut și pe sticlă, a fost și commentator sportiv… Are experiență în foarte multe zone. Iar faptul că vine din zona de sport l-a făcut să aibă un mod foarte bun de a privi lucrurile – foarte corect, ca un antrenor de echipă. De multe ori e nemilos, dar asta te ajută pe termen lung. Te superi atunci când ești certat, te bagă în depresie când te cheamă la el în birou, dar pentru că analizează lucrurile ca un antrenor, la un moment dat îți dai seama că aceasta este o tehnică: așa a vrut el acum să te motiveze, să te mobilizeze.

 

 

• Când e vorba de tine, lumea te asociază neapărat și inevitabil cu ideea de radio. Când erai copil, în Sinaia, ascultai radio?

Nu ascultam radio, pentru că făceam radio deja, de la 14 ani. Când eram foarte mic ascultam Radio România Actualități, pentru că nu exista altceva. Apoi, când aveam vreo 10-11 ani, a apărut Radio Brașov. Sau el apăruse deja, dar atunci l-am descoperit eu. Mi s-a părut Wow! Adică să asculți, dintr-o dată, un radio privat, era fascinant!

• Te-ai dus și ai bătut la ușa lor?

Am bătut la ușa lor și, fiind și la liceu, nu mă puteam deplasa la Brașov, dar norocul meu a fost că exista MixFM Sinaia, unde deja erau doi DJ. Am fost angajat și eu.

• Și ce făceai la radio, la 14 ani?

Am făcut două emisiuni – „Week-end la maxim” se numea una dintre ele. Era sâmbăta și duminica, iar eu prezentam muzică dimineața. Pe la 16 ani am trecut la ceva mai… „Slow Night” se numea. Era joia noaptea. Invitam colege de liceu și vorbeam lucruri mai… Nu despre sex, nu-ți imagina atât de departe! Erau subiecte mai profunde.

• Te simțeai vedetă în orașul tău?

Nu, e mult spus „vedetă”, dar lumea mă recunoștea. Nu neapărat de la radio, cât de la televizor. Pentru că lucram și la Antena1 Sinaia. Aveam tot două emisiuni – un talkshow și un top muzical.

• Și când te mai duceai la școală?

Mă duceam, dar numai la ce-mi plăcea: la engleză, la română. Pentru că noaptea stăteam la montaj. Eram absolut fascinat de cum se montează știrile, de emisiuni… Am fost fascinat tot timpul de ideea de butoane, de mixere…

• Visai să ajungi la nivelul la care ești astăzi și să lucrezi pentru cei mai importanți jucători din piață?

Da, visam. Pentru că, după Radio Brașov, am ascultat ProFM. Îi ascultam pe Gheorghe, pe Craioveanu, pe Dobro… Faptul că am reușit, încă din anul întâi sau doi de facultate, să mă angajez la ProFM a fost nesperat de repede. Am avut foarte mult noroc.

• Ai venit în București pentru facultate?

Am venit pentru Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București.

• Te-a învățat ceva facultatea? Pe tine, care deja aveai experiență?

Da. Multă lume spune că nu i-a învățat nimic. Eu consider că am învățat multe.

• Cel mai tare Prof?

Cel mai tare Prof, ca atitudine, cred că Mihai Petcu. Dar eu am învățat foarte mult și de la Mihai Coman și de la doamna Coman. De la Mihai Coman – partea de jurnalism și de la soție – partea de comunicare, PR. Dar, ca atitudine, cred că Petcu mi-a rămas în suflet. Și Costin Popescu, profesorul meu de Publicitate. Din câte știu, predă și pe la Arhitectură. Și el mi-a rămas în suflet, ne-a învățat multe! Ne-a învățat să privim Publicitatea dintr-o perspectivă aparte. Era foarte dedicat: ne aducea spoturi, ne aducea filme. Disecam campanii de publicitate…

• Te-a întrebat cineva de diploma de la facultate, când te-a angajat? A contat diploma?

Întotdeauna a contat. Ți se cere. Dar când mi se cere mine, deja mi se cere după ce sunt angajat. Deja nu mi se mai cere nici demo. Acum, la Europa FM, nu mi s-a mai cerut demo. M-am bucurat și mi-am spus că m-am maturizat atât de mult încât n-a mai fost nevoie. La un moment dat, de la Resurse Umane ți se cer diplomele. Acum nu știu dacă situația ar fi stat altfel dacă duceam o altă diplomă – de la ASE sau de la Drept. Nu știu dacă era sau nu același lucru.

• La Pro FM a fost primul tău job în București?

Da.

• Cum te-ai angajat acolo?

Am reușit să ajung la Cristi Schnebli, prin cineva care îl cunoștea.

• Deci au funcționat pilele?

Nu, nu au fost pile. Am reușit să cunosc o persoană care-l știa pe el. M-a chemat acolo și, tocmai pentru că nu era o pilă și pentru că la ProFM, din câte știu, nu se angajează oameni pe pile, m-a pus să fac un demo. L-am înregistrat la Bușteni, în sufrageria unui prieten. El mă înregistra, se auzea ca naiba, trăgeam în SoundForge, microfonul era vai de el… Am trimis demo, a zis că-i prost, că nu mă ia. După care mi-a mai cerut încă un demo. Din nou, înregistrat în sufragerie. A urmat și al treilea demo – chiar nu mai aveam nicio speranță.

• Totuși, de ce ți le cerea?

Pentru că vedea ceva la mine. Îi plăceau glumele, dar spunea că am intonație proastă. Sau dicția… De obicei, îi plăcea foarte mult ce spun, dar nu îi plăcea cum spun. Ba vorbeam prea repede, ba prea încet, ba nu aveam dicție, ba nu îi plăcea vocea… și tot așa. Dar el insista să mă perfecționez, probabil ca să îi poată arăta ceva lui Adrian Sârbu – un demo ok ca voce, dar și ca discurs și conținut. Al treilea demo a fost cu noroc. Eram foarte credincios în perioada aceea. Mergeam zi de zi la Biserica Sfântul Nicolae din centru – biserica studenților – și mă rugam în genunchi. Era o icoană mare cu Fecioara Maria. Era incredibil – mă rugam continuu să mă sune Cristi Schnebli. S-a întâmplat să mă sune într-o sâmbătă. Veniseră părinții mei la București, la mine. Țin minte exact că era un meci de fotbal. Când m-a sunat, în loc să-mi spună că mă angajează, a început să mă întrebe despre meci. Eu nu mai puteam de emoție, așteptam să-mi spună ceva despre job. Îl mai sunasem și eu până atunci, dar nu cât să îl agasez. Îl sunam cam o dată la două săptămâni, dar niciodată nu mi-a răspuns! Am fost într-o texiune maximă.

• Cât timp ai așteptat? Câteva luni?

Cred că au fost vreo șase luni, timp în care aproape în fiecare zi eu mă rugam la Fecioara Maria.

• Credința ta de atunci te-a ajutat!

Da, probabil.

• Ce a presupus primul job acolo?

M-au ținut pe noapte, mi-au spus că trebuie să stau o lună, să mă acomodez cu butoanele. Aceasta este o tehnică obligatorie în radio, când faci butoane. Am făcut-o și recent, la Europa FM. Trebuie să vii o săptămână măcar, ziua sau noaptea, să stai lângă un coleg să-ți arate softul de emisie. Fiecare radio are butoanele altfel, are alt soft de emisie, microfoanele sunt așezate altfel… Atunci, la Pro FM, mi-au zis să stau o lună pe intervalul acela orar, apoi nu mă mai scoteau de pe noapte. Părea că m-au uitat acolo. Cred că am stat pe noapte mai mult decât orice dj de la Pro FM! Până când a pornit proiectul Pro FM’sCOOL. Eram cel mai tânăr, mă vedeau mai cool și mi-au dat emisiunea asta, în care chemam liceeni. Făcusem radiouri în licee, chemam liceeni la emisiune, iar cei mai buni dintre ei veneau des. De exemplu, tot Matinalul de la Radio 21 – Ionuț Bobonea, Shurubel și Bogdan Ciudoiu au fost la mine, acolo, la Pro FM’sCOOL. Practic, am format niște oameni de radio. Sau de televiziune – știu că un tip e prezentator la Kanal D…

 

 

• Oamenii te știu, mai cu seamă, datorită matinalului la care ai renunțat, după câțiva ani. De ce?

Până la matinal, după Pro FM’sCOOL, pentru că am făcut destul de bine treaba asta m-a pus Sârbu director la MTV. Sârbu a avut ideea că, dacă tot ia MTV – un post pentru tineri, să-l conducă un tânăr. Atunci m-a chemat și m-a pus Director de Programe. A fost prima dată când am vorbit față în față cu Adrian Sârbu. M-a chemat într-o ședință. Erau mulți oameni acolo și mi-a spus „Nicolai, ai vrut director, uite, te-am pus director!”.

• Ai vrut să fii director?

Îți dai seama că nici prin cap nu mi-a trecut. Nici măcar nu știam că va cumpăra MTV-ul. A fost o glumă!

• MTV a fost reperul și visul generației mele… Generației noastre! Pe MTV se asculta muzica unei generații întregi. Era ceva de neatins, instanța supremă a muzicii comerciale.

Da, așa este. Încă era văzut bine. Cu timpul, brandul s-a cam dus. Probabil și din cauza YouTube.

• Ce știai tu atunci la nivel de business de televiziune? În afară de intuiție, ce mai aveai?

Știam foarte bine muzică. Țin să cred că știam foarte bine ce vor tinerii. Mă ocupasem deja, câțiva ani, de segmentul acesta. Trebuia să și interacționăm direct cu ei – mergeam prin licee…

• Câți ani aveai când ai fost numit la MTV?

22 de ani. Au urmat niște pregătiri la Londra, mergeam cam o dată sau de două ori pe lună. Acolo m-au învățat, mi-au arătat multe lucruri. Am ajuns să reușesc să fac achiziții, să știu ce seriale să aduc. Am participat la tot felul de conferințe de marketing. M-au școlit.

• Difuzai și lucruri care nu-ți plăceau?

Da. Eu am mers pe ideea că MTV-ul trebuie să fie foarte cool. Dacă oamenii își mai amintesc  – în perioada aceea se difuza Arctic Monkeys pe MTV România, se difuza și Oasis…

• Practic, aveai jucăria cea mai sclipitoare dintre toate câte existau pe piață, pentru segmentul acela de public. Cum de nu ți s-a urcat celebritatea la cap?

Eu oricum eram în spate, nu apăream pe sticlă. Am avut o echipă în fața căreia n-am vrut să fiu șef. Am vrut să fiu, mai mult, coleg. De aceea, cu foarte mulți de la MTV sunt în continuare prieten. Lucrez cu ei.

• În același timp, aveai și emisiunea de la radio?

A fost, o perioadă, după care Costi Mocanu a spus că nu mă mai lasă, pentru că vrea să mă concentrez pe MTV. Și pentru că a și ascultat o emisiune în care îl invitasem pe Cedry2k, un rapper foarte virulent, foarte violent. Lui Costi i s-a părut că deja am luat-o razna, că invit oameni care nu au treabă cu radioul.

• Ai simțit că ai fost cenzurat, atunci?

Nu, pentru că mi-a explicat clar că vrea să mă concentrez pe MTV. Dar a spus și că la radio ar fi trebuit să nu mă duc într-o zonă atât de necomercială.

 

 

• Când s-a terminat povestea cu MTV?

Povestea cu MTV s-a terminat când am început matinalul. Îți dai seama, nu poți să faci matinal și altceva. Când faci matinal, nu mai poți să faci nimic!

• Când ai închis ușa de la MTV, care a rămas acel lucru pe care ai spune oricui că l-ai dat postului?

Am lăsat emisiunea căreia i-am scris scenariul și pe care am regizat-o – „Vara lu’ Sara”, care a avut cea mai mare audiență ever în istoria MTV. Era un fel de reality show în care Claudiu Sara – care, ulterior mi-a fost coleg la matinal – își alegea o iubită… Era la modă atunci. Mai era o emisiune de afară „Tila Tequila”…

• Ai plecat de la MTV pentru că nu mai aveai vârsta potrivită?

Nu, am plecat pentru că aveau nevoie de un om pe matinal, la ProFM.

• Și de ce te-au luat pe tine de acolo?

Li s-a părut că sunt cel mai potrivit și li s-a părut că e mai important să fiu acolo decât la MTV. A fost o decizie luată de ei. De șefii mari. Mă chemaseră Costi Mocanu, Dana Negrău, Anca Budinschi… Era un mic consiliu acolo, care a decis. De fapt, prima dată m-au chemat să mă întrebe pe cine văd eu la matinal. Le-am zis câteva nume din piață. Nici prin cap nu mi-a trecut că au vreun gând să mă ia pe mine. Apoi, la următoarea întâlnire, mi-au spus că i-au vizionat și pe cei despre care le povestisem, dar că vor să mă bage pe mine. Și au decis să fiu cu Claudiu Sara, cu care am stat doi ani, după care am făcut emisiune, încă doi ani și jumătate, cu George Andreescu – Gojira.

• La cât te trezeai pentru matinal?

La 5.30 mă trezeam. La 6.30 începeam emisiunea. Ea ținea până la 10.00. Apoi urma o ședință de redacție, despre subiectele de a doua zi, despre ce am făcut bine și ce am făcut rău. Ne mai chema, aproape zilnic, și directorul radioului care nu era foarte de accord cu faptul că eu făceam absolut tot ce voiam în emisiune. La matinal aveam chiar libertate totală.

• Adormeai, ca un școlar, de la opt seara?

Nu, dormeam o oră-două când ajungeam acasă, după radio, pe la 13.00-14.00. Iar la ora 17.00 apăreau știrile de după-amiază. Știrile de a doua zi, cum ar veni. Urma o muncă pe care o fac și acum, la Europa FM – selectez știrile…

• Ți s-a schimbat bioritmul, în perioada aceea?

Da. Știu că, după ce am oprit matinalul, încă un an m-am trezit extrem de devreme.

• De ce ai oprit matinalul?

Îți spuneam că directorului postului de radio nu îi plăcea deloc că fac numai ce vreau în emisiune, deși audiența creștea. Am avut noroc că și colegii mei – Claudiu Sara și, ulterior, Gojira, erau destul de co*oși, ca să spun așa. Făceam ce consideram noi că e potrivit.

• Ai fost dat afară?

Nu pot să spun că am fost dat afară, a fost o înțelegere. A fost o situație foarte complicată. Pro FM a fost cumpărat de Digi, eu am vrut să rămân în Pro Tv. Am rămas scenarist atunci pentru Vocea României. Așa s-a creat, în sfârșit, o portiță pentru ca directorul să-mi spună că trebuie să aleg… S-a văzut clar că, după patru ani și jumătate de luptă ca să mă scoată, a reușit să mă scoată din emisiune, dar reacția publicului și-a spus cuvântul.

• Atunci ți-ai dat seama că ai fani?

Da, atunci mi-am dat seama cât de multă lume asculta și cât de multă lume știa de personajele pe care le interpretam. Nic Fișic, Bunicul și personajele pe care le mai inventasem eu în emisiune, prinseseră viață. Ele erau vii și oamenii mă întrebau despre ele ca și cum personajele acelea ar fi existat și ai fi prieteni de-ai mei. Adică „Ce face Bunicul?, Unde e Bunicul? Îl vrem pe Nic Fișic”.

• Te uitai peste audiențe?

Întotdeauna mă uitam pe audiențe, îmi ascultam concurența – sunt lucruri obligatorii. Trebuie să știi, tot timpul, cu cine te lupți.

 

 

 

AM CRESCUT ÎN CARTIER

 

• Pe Loredana, una dintre vedetele Pro TVo asculți încă de când erai copil. Se poate spune că ai crescut cu muzica ei. I-ai spus?

Când eram mic și se dădea la TVR videoclipul de la „Bună seara, iubito”, eram fascinat și le spuneam tuturor că Loredana vreau să fie soția mea, când voi crește!

• I-ai spus și ei?

I-am spus, da. I-am spus pe la 21 de ani, când am invitat-o la radio. Loredana a avut întotdeauna impresia că sunt un mare, mare golan. Mereu mi-a spus asta.

• Ești golan?

Am crescut în cartier.

• Da, dar la Sinaia.

Da, deși este o stațiune de munte, are și cartiere de blocuri. Oriunde în România, viața de cartier e la fel.

• Care este cea mai mare prostie pe care ai făcut-o?

…I-am dat unei colege cu un scaun în cap. Dar nu știu dacă asta e cea mai mare prostie pe care am făcut-o. E foarte greu de spus. Oricum, am făcut foarte multe gafe. Gafe mari de tot! Adică am pus oamenii în situații ciudate. Și pe mine m-am pus în situații penibile, demne de orice film de comedie.

 

 

• În prezent ai o emisiune la Europa FM. E singura colaborare?

Mai este AList Magazine, proiectul Andreei Esca. Acolo fac o emisiune de cultură în care invit actori, muzicieni… Vorbim, în primul rând, despre evenimente care urmează să se întâmple: o premieră de teatru sau un concert…

• Ai „canapeaua” ta – Life Couch. Te-ai luat după Măruță?

Nu, a fost o idee spontană. M-a întrebat Andreea: „Uite, asta e redacția, acesta-i studioul, sunt scaunele alea acolo și niște birouri, tu unde vrei să stai?”. „Eu stau pe canapeaua asta!”, am spus. Eram și mai grăsuț atunci… Am zis să încap și eu. Și Andreea a zis „Bine, atunci emisiunea să fie Life Couch”.

• Tu ai mers către Andreea Esca sau te-a găsit ea printre comorile din Pro Tv?

Prima dată, bineînțeles că eu am mers către Andreea Esca, când am lucrat la revista The One. Aveam vreo 20 de ani. „Bună ziua, sunt Bogdan Nicolai și vreau să scriu la revistă pentru că am deja două-trei materiale bune”. Am început cu materiale despre liceeni, despre cum se îmbracă… Au fost materiale care s-au potrivit foarte bine în revista The One. Apoi, în timp, am scris multe materiale… Despre femei de succes și alte lucruri de genul acesta. Deci avem o colaborare de mult timp. Eu o tot invitam la radio. A fost o mare bucurie că m-a chemat și la AList Magazine. Când ne-am mai întâlnit prin Pro, îi spuneam că abia aștept să mai scriu. Dar nu mă gândeam că se va întâmpla atât de repede. Și, până la urmă, uite că s-a concretizat cu AList.

• Ce făceai tu când Andreea Esca a spus, prima dată, „Bună seara, România, bună seara, București!”?

În 1995… Aveam 10-11 ani. M-am uitat la televizor atunci și eram absolut fascinat. Îți dai seama cum a fost trecerea de la TVR la Pro Tv. Efectiv te dădeai jos dintr-un Trabant și te urcai într-un OZN.

• Andreea Esca își păstrează sacoul din prima zi de emisie a Pro Tv-ului și îl îmbracă, în fiecare an, de 1 Decembrie. Tu ce păstrezi din primii ani de media?

CD-uri. Sunt un mare colecționar de CD-uri și am început să fac radio când încă se mai dădea muzică și de pe CD. Dădeam din două winamp-uri… Nu aveam niciun soft de emisie, îți dai seama. Încă adun CD-uri și le voi aduna până când vor dispărea definitiv și oamenii vor asculta numai pe ITunes.

• Jobul de la Europa FM, de acum, a venit din prea mult dor de radio?

Ei au venit către mine. A fost o negociere pentru Radio 21, imediat după ce am plecat de la Pro FM. Negocierea nu s-a mai concretizat, deși voiam și eu, voiau și ei. Ar fi trebuit atunci să fac matinalul cu o persoană care a plecat de la postul respectiv de radio și, practic, nu mai exista echipa în care voiau să mă aducă. O perioadă nu s-a mai întâmplat nimic, apoi ne-am reîntâlnit și mi s-a propus să fac emisiunea aceasta – „Clubul de Seară”. Am fost foarte bucuros – Andrada Burdălescu și George Zafiu m-au chemat și am fost foarte încântat să mă întorc în radio. E foarte ciudat că mie nu îmi era dor de radio pentru că tot timpul am văzut radio-ul ca pe un lucru de care nu voi scăpa niciodată. Îmi place radioul și sunt relaxat în privința lui. Știu că radioul va veni, întotdeauna, după mine. Orice ar fi! După fiecare dată când am avut o perioadă de un an, doi, în care nu am făcut radio, el s-a întors. Și acum, dacă l-aș opri, nu va dura mult timp și, într-un fel sau altul, voi face radio.

• Pentru că ești atât de bun?

Nu știu, poate că este ceva așa… Ideea de radio… Entitatea radioului mă iubește! Nu știu dacă sunt bun, niciodată nu m-am întrebat dacă sunt bun. Eu nu sunt un om care are o dicție excepțională, am niște „s-uri”… cred că sunt aparte și asta pentru că niciodată nu ascult radio, nu vreau să fiu inflențat de absolut nimic și orice se aude în emisiunea mea, întotdeauna este sută la sută Bogdan Nicolai.

• Europa FM se aude bine la drum lung. Cum sunt cei care îți ascultă emisiunile? Sunt oameni care vin acasă de la serviciu și sunt prinși în trafic, sunt oameni care călătoresc prin țară sau sunt oameni care deschid internetul special pentru tine?

Încă nu i-am cunoscut, pentru că am decis ca, o perioadă de câteva luni, să nu iau telefoane în direct. Fac o emisiune – cum se numește în radio – de animație: prezint muzică, aleg câteva subiecte care mi se par interesante, spun glume… În scurt timp, voi lua în emisiune și telefoane, sms-uri, voi avea invitați în emisiune… Deci, încă nu mi-am cunoscut direct ascultătorii, cum s-a întâmplat la Pro FM, de pildă.

• Îți dorești ca această colaborare să fie de lungă durată, de vreme ce spui că „încă” nu ți-ai cunoscut ascultătorii… Te gândești că va fi un long-term job?

Când lucrez într-un proiect, nu mă gândesc cât va dura. Vreau ca fiecare emisiune să fie cât mai bună, atâta timp cât va fi să fie acest proiect. Dacă publicul mă va plăcea, mie îmi va plăcea în continuare ideea emisiunii, o pot face ani și ani de zile!

• Ai fost întotdeauna lângă cele mai importante braduri din media. Dacă te-ar invita cineva care are un business în media, la început de drum, te-ai duce? Sau ai simți că e degeaba, dacă ai mai puțin public?

M-aș duce. Dar trebuie să cred și să-mi demonstreze omul acela că este un profesionist. Nu contează neapărat să fie un nume important de brand, sau să aiba vedete. Am primit invitații din partea anumitor radiouri, pentru a face emisiuni, dar am refuzat din start. M-am interesat cine sunt patronii – sau știam deja – și mi-am dat seama că nu pot lucra pentru acești oameni.

• Cele mai expuse nume au o perioadă de glorie, după care nu mai vând. Vedetele, după o vreme, sunt înlocuite. Strategia ta de a nu sta foarte… în față, este tocmai pentru a-ți putea păstra imaginea, mai mult timp?

M-am ferit, tot timpul, de supraexpunere. Este și motivul pentru care am refuzat, întotdeauna, să apar pe sticlă. Nu-mi doresc să mă recunoască foarte multă lume pe stradă. Nu vreau să am fani, la modul acela. Prefer să am prieteni, nu fani. Prefer să fie oameni care mă ascultă cu drag sau care mă urmăresc pe Facebook sau care-mi știu emisiunile de la AList. Televiziunea este, deja, mult prea mult pentru mine.

• Dar dacă, la un moment dat, aceste zone puternice ale media nu vor mai avea nevoie de serviciile tale, vei putea să fii anonim?

Cu siguranță că da. Sunt și acum un semianonim. Nu m-am considerat niciodată vedetă.

 

 

• Părinții tăi te ascultă la radio?

Da, mă ascultă. Dar nu întotdeauna. Sunt foarte critici.

• Ai auzit spunându-se prin Sinaia că se mândresc cu tine?

Nu, nu am auzit. Fiind atât de critici, sunt rezervați și în această privință. Cred că fac acest lucru ca să mă mobilizeze, să nu mă culc pe-o ureche.

• Dar ți-a spus tata vreodată că e mândru de tine?

Da. Mi-a spus că e mândru de mine, mi-a spus că mă iubește, le-am spus și eu că îi iubesc. E bine să le spui cât mai des asta părinților, bunicilor. Sfătuiesc pe toată lumea să nu evite aceste cuvinte care, uneori, în familie, parcă sunt spuse cu rușine. Trebuie să treci peste rușinea aceasta și să le spui celor dragi, foarte clar, că îi iubești.

• Spuneai cândva că, în fiecare zi, întâlnești femei care te inspiră. Le compari cu mama ta, pe care o iubești și o admiri pentru frumusețe dar și pentru felul în care te-a modelat?

Eu nu am fost absolut niciodată de acord cu Freud. Și nu sunt nici din acest punct de vedere. Adică nu cred că fac asta – nu compar cu mama femeile pe care le întâlnesc. Da, mama este un etalon de frumusețe și de bunătate; cred tot timpul că vede lucrurile bine, chiar dacă nu e mereu așa. Normal – este Mama! Probabil că și ea mă vede ca fiind cel mai frumos, cel mai deștept…

• Singur la părinți… Ai avut rol de prinț la grădiniță, la serbări?

Nu, îmi dădeau cele mai nasoale roluri. Am fost iepure și arici. Îmi amintesc că atunci când am fost iepure am mâncat morcovul înainte de serbare și… era singurul morcov. Educatoarea a fost nevoită să-l înlocuiască cu un pix. Am improvizat.

• Ți-e dor de perioada în care nu aveai atâtea responsabilități? Simți responsabilitatea ca pe o povară? Poate chiar povara recunoștinței? Ți-e dor să nu trebuiască să te uiți pe audiențe, să justifici ceea ce faci, să nu conteze dacă îi place cuiva sau nu și să nu stai în ședințe?

Am făcut în așa fel încât să nu mă afecteze lucrurile acestea și să pot să mă mențin la nivelul la care fac lucrurile în primul și în primul rând pentru mine. Adică mie trebuie să îmi placă emisiunea mea și eu cred că dacă mie mi place și sunt foarte mulțumit de ea, le place și ascultătorilor.

 

 

 

CRED ÎN DRAGOSTE

 

• Călătorești mult?

Călătoresc destul de mult. Anul acesta, deși am muncit foarte mult, am reușit să și călătoresc.

• Ai putea trăi într-o altă țară, făcând cu totul altceva?

Nu. Și nu îmi doresc să plec vreodată din România! Nu-mi place ideea de a-mi părăsi țara și mă simt foarte bine aici. Mă simt în largul meu și am absolut tot ce îmi trebuie.

• Ce-ți dă România?

Totul!

• Îți dă sau iei tu?

Și iau, îmi și dă. E frumoasă România, e frumos Bucureștiul. Îmi plac oamenii de aici. Îmi plac foarte mult femeile românce. Știu că ăsta-i un clișeu, dar nu cred că există femei mai frumoase altundeva. Eu chiar cred asta! Am fost în foarte multe țări și unele au femei foarte urâte. În Italia sunt oribile, în Anglia sunt oribile, franțuzoaicele nu sunt cine-știe-ce, nemțoaicele sunt urâte.

• Ți-a pus vreo femeie capac, până acum?

Au fost câteva femei care au fost foarte aproape de a-mi pune capac.

• Ai părăsit tu mai mult sau ai fost părăsit?

S-a întâmplat și așa, și așa.

• Când doare mai tare?

Bineînțeles că doare mai tare când ești părăsit. Dar n-am mai suferit din dragoste de pe la 16 ani.

• Mai crezi în dragoste?

Da, bineînțeles!

• E singurul lucru în care crezi?

Da! Cred în dragoste și cred că este remediul pentru oricare lucru rău.

• Dacă ai putea să-ți întrebi de pea cum fiul, ajuns la 18 ani, ce crede despre tatăl său, ce ai vrea să-ți spună? Probabil că în acest timp te va fi ascultat la radio sau o să vină pe la studio și o să audă muzica periculoasă pe care o produceți.

Nu-mi dau seama ce o să fac eu în acei 18 ani, din acest motiv e foarte greu să răspund. Dar, știind că sunt atât de nonconformist, cred că-l voi întreba dacă crede că sunt zdravăn la cap. Aș vrea să am un fiu de la care să știu măcar treaba asta – dacă mă vede nebun sau mă înțelege.

• O să îi explici și de ce în 2016, la sfârșitul lunii octombrie, se va fi împlinit un an de când te îmbraci în negru?

Da. Lui o să îi explic.

• Celorlalți le vei spune?

Nu. E un statement despre care nu vreau să vorbesc. Prefer să spun, pur și simplu, că-mi place culoarea asta și că mă face să par mai slab.

• Cât contează cum arăți, în meseria ta?

În cazul meu… am avut tot felul de transformări. Dacă mă uit pe pozele din trecut… eram atât de urât și de gras! Deci nu cred că contează… Nu că acum aș fi slab și frumos, doar că am slăbit, puțin. Nu m-am transformat în Johnny Depp. Cred că, în cazul meu, chiar e bine că sunt mai urâțel așa, pentru că lucrez foarte mult cu umor. Cred că dă mai bine – faci mai repede omul să râdă când vede că ești așa ca el, un om normal.

 

 

• Dormi dezbrăcat.

De unde știi?

• Mi-ai spus tu. Ce altceva ai vrea să mai divulgăm despre tine?

Ascult extrem de mult muzică rap. Este aerul meu. E ca un drog – trebuie să am neapărat doza, altfel intru în sevraj. În mașină trebuie să am muzică rap – nu contează dacă străină sau românească.

• Înjuri la volan?

Eu nu prea mă enervez. De fapt, nu mă enervez vreodată. Atunci când înjur, o fac doar în glumă. De exemplu, atunci când sunt cu prietenii și simt că un cuvânt ca p**a ar colora dialogul. Dar nu înjur de nervi, pentru că nu mă mai enervez, deci nu am ocazia să înjur din suflet, cu răutate.

• Ce-ți dorești de la tine acum?

Cel mai important lucru în meseria asta e să-ți placă mult de tot ce faci și să nu te streseze cineva. Îmi doresc să nu ajung în faza aia în care să simt că am presiunea unor șefi, presiunea audiențelor. Nu-mi place presiunea și sunt foarte laș, din punctul acesta de vedere. Oricând este presiune, eu fug.

• Îți dorești să mai fii șef?

Niciodată nu voi mai fi șef.

• De ce? Ai fost șef de mic.

Da. Perioada aceea a MTV-ului, în care am condus un department, mi-a arătat clar că nu vreau să mai fiu șef. Nu sunt pentru mine statul nonstop la birou, responsabilitatea și durerea pe care le porți după tine după ce ai dat afară un om. Mai e responsabilitatea că o decizie de-a ta afectează atât de mulți oameni… Explicațiile pe care trebuie să le dai mai departe – pentru audiențe. Cred că este foarte greu, dacă este vorba de un trust sau de un loc care se respectă – este foarte mare presiunea asupra șefilor. Este greu și, din punctul meu de vedere, oribil să fii șef! Îi compătimesc pe toți șefii mei – pe care i-am avut și pe care îi am.

• Ai fost invitat la Universitate, la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, să le vorbești studenților. Te-ai simțit model?

Nu… Încă refuz să cred că îmbătrânesc. M-am simțit de-al lor. Încă mai cred că este o diferență de vârstă destul de mică între mine și un student. Eu am 31 de ani… Nu-s așa mulți ani! Adică, dacă aș ieși în oraș cu o studentă din ultimul an, nu m-aș simți un fel de Irinel Columbeanu.

• Ieși în oraș cu studente din ultimul an?

Da. Dacă am ocazia da, ies.

• Dacă ar fi să ne întoarcem în Sinaia, în anii de început, și să-ți poți alege oricare alt job, să nu mergi la radio, să nu te pasioneze atunci televiziunea, ce altceva ai fi putut face bine?

Turism. Încă mai cred că, la bătrânețe, voi face asta. Jurnalismul… jurnalism cred că poți face și la bătrânețe, dar radio nu știu dacă poți face atâta timp…

• Ai văzut oameni bătrâni în presă?

Da, îi văd în continuare.

• Și au îmbătrânit frumos?

Cred că da. Cred că da, pentru că un jurnalist bun întâlnește atât de multe lucruri bune și rele încât câștigă o fenomenală experiență de viață. În plus, meseria este de așa natură – în România nu prea este respectată și ai multe perioade de cădere, în care nu ai deloc bani, nu ai serviciu… Faptul că ai reușit să treci peste perioadele acestea te ajută, peste ani, să ai o mai mare încredere în tine și să știi că întotdeauna vei trece peste orice ar fi.

• Fumezi?

M-am lăsat, de trei ani. De vreo lună am mai fumat așa… din când în când, iar de vreo săptămână am lăsat iar țigara, de tot.

• Se spune că suma viciilor e constantă. Deci, ce alte vicii ai?

Vicii, vicii… Nu știu… îmi plac femeile!

• Joci poker…

Joc poker, da. Hai să ne limităm la astea două.

• Pokerul te face mai des câștigător sau te învață să pierzi?

Te învață că nu este un joc de noroc.

• Pentru că tu nu crezi în asta…

Da, eu nu cred în noroc, deci nici pokerul nu este un joc de noroc. Este un joc de gândire: cum supraviețuiești și dacă ai resurse mici, cum faci să câștigi și cu cărți mici. Ăsta-i un lucru absolut minunat în poker, pentru că toată lumea așteaptă cartea mare și se bazează pe noroc. Bineînțeles că ai nevoie și de ceea ce oamenii numesc „noroc”. Eu îl numesc „algoritm”. Pentru că, dacă primești la infinit numai cărți foarte mici, oricât de bine ai juca, este foarte greu să câștigi.

 

 

• Dacă acest algoritm numit și noroc o aduce pe Ea în viața ta, în perioada următoare, ai accepta să intri în biserică, la nunta ta?

Normal că aș accepta! Nu-ți imagina că sunt vreun satanist. Aș accepta, ca tradiție, dar nu i-aș da conotație religioasă. Și aș face asta, mai ales din respect față de ea, mai ales că e cel mai probabil ca ea să fie credincioasă, cum sunt foarte, foarte mulți români. Și eu aș vrea să am o soție româncă. Drept urmare, mi s-ar părea foarte urât, o ambiție prostească, o tâmpenie, să nu intru în biserică la nunta mea.

• Dacă ar trebui să alegi între viața de familie și carieră, ce ai alege?

Păi cum îți întreții familia fără carieră?

• Unii zic că iubirea ține și de foamne. Îți propun un exercițiu de imaginație…

Bineînțeles că aș alege familia. Nu poți trăi doar muncind și lipsit de dragoste. E imposibil! Familie însemnând… – chiar dacă nu ești căsătorit sau nu ai un copil – și prieteni sau părinții…

• Ai prieteni buni?

Da, chiar da.

• Ai încredere în oameni?

Da, am încredere în oameni pentru că am încredere că știu să-i citesc foarte bine și imediat îi separ.

• Cum primești trădarea?

Ca pe cel mai oribil lucru. Doar că la mine trădarea nu are valoarea pe care i-o dau ceilalți oameni. Adică, pentru mine nu este trădare dacă am o iubită și se culcă cu altcineva. Nu văd asta ca pe o trădare. Și consider că a vedea asta ca fiind o trădare este o prostie socială. Nu cred în clișeele învățate din religie sau clișeele sociale – cum ar fi faptul că o tipă nu are voie să se culce și cu altcineva.

• Dar ție ți-ar plăcea să-ți împarți iubita cu altcineva?

Am făcut-o. Am făcut asta la un moment dat. Nu sunt posesiv. Dar să nu lăsăm trădarea, că mai am să-ți spun ceva. De mic am fost învățat că trădarea este cel mai rău lucru. Îmi spunea tata cât de oribil era în comunism, când unii mergeau la secție și își trădau prieteni, familie… Apoi, ascultând rap, înțelegi că nimic nu este mai rău decât să fii turnător. Trădarea asta, și la locul de muncă… cred că România…

• …Este o țară de pârâcioși.

Da, e o țară de pârâcioși. Trădarea și pâra sunt sporturi naționale. Asta nu-mi place la România.

• Ce nu ai face vreodată?

Nu aș trăda.

• Ai spijinit tinerii, ca imagine. Prin ceea ce faci acum, sprijini parte din valorile unei generații. Ai intra în politică? Așa… cum ești tu.

Eu sunt optimist, tot timpul. La cum văd că acum au început lucrurile să se miște în politică, cred că, în sfârșit, mi-aș găsi un loc. Peste câțiva ani, dacă lucrurile vor evolua în bine. Dar nu aș face asta ca să dețin o funcție politică, ci ca să susțin un punct de vedere.

• Trump spune glume. Doamna Clinton e obișnuită cu trădarea. Tu pe cine ai alege, dintre ei doi?

Aș vota cu Hillary Clinton.

• Crezi în femeia la putere?

Da. Întotdeauna am crezut femeia la putere. Religia mea este femeia! Cred extrem de mult în femei, din toate punctele de vedere.

• Femeile din viața ta personală te-au dominat? Au fost mai sus decât tine în carieră sau în cee ace-și doreau? Sau ești genul de bărbat care-și ia o femeie ascultătoare?

Nu mi-am ales niciodată o iubită în funcție de meserie. Unele câștigau mai mult decât mine, altele mai puțin. Am avut relații cu vedete… Și nu am amestecat lucrurile. Iubirea e iubire.

• Ai televizor acasă?

Da, dar nu-i dau drumul decât pe Discovery sau National Geographic. Mulți ani nu am avut deloc televizor. L-am cumpărat apoi ca să mă uit la filme.

• Românii nu se mai uită la televizor, atât de mult. Înainte, ce spunea televizorul era literă de lege. Mai dictează televiziunea acum, mai are această putere?

Pentru cei mai în vârstă. Dar și ei văd că-și iau tablete, încet-încet.

• Despre radio s-a spus întotdeauna că este o lume a oamenilor mai ciudați, în sensul frumos al cuvântului. Neînțeleși, poate.

Nu cred. Deși, în România, multe dintre vocile mai importante de radio au în spate niște oameni ciudați.

• Ești un om ciudat?

Lumea așa spune. Eu nu mă consider ciudat, pentru că nu fac nimic ca să par așa. Dimpotrivă, mă sperie ideea că sunt ciudat. Aș vrea să fiu cât mai normal.

• E o emisiune la Pro TVîn care se spune des „am întrebat o sută de români”. Am întrebat o sută de români cine e Bogdan Nicolai. Ce mi-ar spune?

Cred că ți-ar răspunde cu aceeași întrebare. Cu întrebarea pe care ai pus-o tu: „Cine e Bogdan Nicolai?”. Nu știu dacă e atât de important cine sunt eu sau dacă cei care mă știu și mă plac mă plac pe mine sau plac mesajul meu. Cred că glumele pe care le spun și mesajul pe care îl transmit au fost, întotdeauna, mult mai importante decât persoana mea. Așa mi-am dorit: mesajul meu să prindă viață proprie și să se desprindă de mine. Pe mine mă interesează ca o idee a mea – chiar dacă e spusă printr-o glumă, să schimbe lucrurile în bine. Asta mă face pe mine jurnalist, chiar dacă mă folosesc de umor.

• Când ai plâns ultima dată?

Ultima dată am făcut tot posibilul să plâng, pentru că eu nu pot să plâng. S-a întâmplat acum foarte mulți ani.

• N-ai mai plans de câțiva ani?

Da. Atunci aveam o stare foarte proastă și o prietenă mi-a spus că trebuie nepărat să plâng ca să mă descarc. M-a pus să mă uit mult în lumină, să nu clipesc… M-am gândit la cele mai rele lucruri din viața mea și am reușit atunci să plâng puțin. Apoi am aflat că asta-i o invenție. AM citit despre asta și, de fapt, plânsul nu ajută, nu relaxează.

• Glumeam, înainte de a porni reportofonul, când mi-ai spus că ai învățat cuvântul „empatie” pentru interviul acesta. Cred că-l știi de mult timp – și ca formă și îi cunoști și sensul… Cât de mult te afectează atunci când vezi nedreptate.

Am glumit și-am spus că am învățat cuvinte noi ca să te surprind. Mă afectează foarte mult problemele tinerilor, problemele copiilor. M-am implicat cu mare bucurie în niște programe cum ar fi programul Asociației OvidiuRo. Misiunea e aceea de a aduce cărți și de a convinge cumva statul să plătească măcar drumul până la școală, pentru că sunt copii care nu reușesc nici măcar să ajungă la școală. Am fost supărat foarte tare pe ce s-a întâmplat la Colectiv și mă miră că abia acum sunt judecate niște persoane. Nu vreau să curgă sânge…

 

 

• Crezi în dreptate, în cazul Colectiv?

Da. Nu caut răzbunare, ci caut să simt și să văd că oamenii au înțeles ceva din treaba asta și că nu se va mai repeta. Însă mie mi se pare că, la cum a tratat statul român cazul Colectiv și, ulterior faptul că a ieșit la iveală o mare problemă a spitalelor din România în care te îmbolnăvești mai rău… faptul acesta îmi arată foarte clar că nu s-a înțeles absolut nimic din Colectiv și că oricând putem muri într-un mod la fel de tragic. Sau mai tragic – cutremure sau orice alt fel de catastrofe naturale, România nu-ți oferă protecție.

• Și cum viața asta e tot ce ai tu, după cum crezi, pentru tine e cu atât mai important. Dacă aș întreba un creștin de ce unii copii de trei ani au cancer, știu ce mi-ar răspunde. Tu ce-mi răspunzi?

Nu cred că un copil de trei ani care are leucemie plătește păcatele părinților. Este unul dintre motivele care mă fac să nu cred că există Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar exista… Eu nu pot accepta o explicație de genul ăsta – că niște copii se chinuie ca să plătească niște păcate. Păi dacă acesta este Dumnezeul nostru, eu nu vreau să cred. Ar fi ceva absolut oribil. În plus, dacă mergi într-o țară ca Somalia vezi clar că sunt oameni total uitați de ceea ce voi considerați că este Dumnezeu. Nu pot exista explicații logice! Dacă Dumnezeu ar exista ar trebui, în primul rând – și acum îl parafrazez pe Woody Allen – să dea foarte multe explicații. Și să se scuze cumva pentru o lume mizerabilă și pentru viața mizerabilă pe care foarte mulți o trăiesc.

• Viața ta e ok acum?

Viața mea e ok până când, din cauza empatiei, sufăr. M-a afectat foarte tare că a fost împușcat ursul de la Sibiu. Eu iubesc enorm animalele, la fel de mult cum iubesc și oamenii, mai ales că prin credința mea nu consider omul superior.

• Ești vegetarian?

Nu sunt vegetarian, dar empatizez foarte tare cu animalele. Mănânc doar pește. Asta nu înseamnă că nu mi-e milă și de el. Îmi place să cred că mănânc pentru că trebuie să supraviețuiesc, e nevoie de niște vitamine.

• Așa se descurcă și ele, prin legea firii…

Da, dar faptul că omul extermină speciile și că, în fiecare an, dispar specii superbe pe care nu le vom mai vedea vreodată decât în fotografii, este un lucru absolut oribil. În loc să ne folosim eficient inteligența, am folosit-o ca să rămânem singuri pe planetă, iar apoi să murim și noi, cu toții, din propria prostie.  

• Aș vrea să încheiem interviul cu ideea de recunoștință. Cui ai a spune „mulțumesc!”?

Sunt multe persoane. Trebuie neapărat să mulțumesc familiei mele. Mamei, pentru că m-a făcut să fiu mai bun. Tatălui meu – pentru că m-a învățat să fiu un luptător și pentru că mi-a explicat cât de mult contează să rămâi drept pentru că doar așa câștigi pe termen lung, chiar dacă, pe termen scurt, pare că mai mult câștigi fiind nedrept. Le mulțumesc bunicilor mei și colegilor buni pe care i-am întâlnit aproape în fiecare loc în care am lucrat. Au fost oameni minunați care mi-au dat sfaturi, care mi-au întins o mână de ajutor. Începând cu George Grapă, care m-a luat la radio la Sinaia, deși eram foarte mic… Cristina Gheorghiu – prima mea directoare de la Antena 1 Sinaia, Laura Calciu – colegă. Apoi, continuând povestea – Călin Gheorghe de la Pro FM, DJ Escu, care a propus să facem Pro FM’sCOOL împreună ca să mă scoată de pe noapte… Costi Mocanu, Cristi Schnebli, Andreea Esca, Anca Budinschi. Și Biancăi Sârbu, PR-ul și managerul meu. De asemenea, lui Silviu Tudor și lui Mihnea Radului, cei mai buni prieteni ai mei. Ei și ații ca ei mă fac să cred în continuare că există oameni buni!

• Pot să-ți mai spun eu pe cineva?! Bogdan Nicolai. Ție ți-ai mulțumit?

Să-mi mulțumesc mie?! Da, mie aș putea să-mi mulțumesc doar pentru că am fost ascultător când acești oameni mi-au dat sfaturi. Pentru că ei, de fapt, m-au construit. Toți oamenii care mi-au întins cândva o mână de ajutor m-au format, așa cum sunt eu azi. Deci da, îmi mulțumesc și mie.