„Medeea, mama mea”, de Ivan Dobcev, în regia autorului și a Margaritei Mladenova este un spectacol care vorbește puternic despre condiția femeilor care își vând copiii, care rămân însărcinate în urma violurilor și abuzurilor și care sunt condamnate să trăiască într-un mediu fără perspective, damnate de gesturile pe care au fost împlinse să le facă. Alături de drama acestor femei, piesa prezintă și lumea împărțită de granițe către speranță și disperare.
Timp de o oră și jumătate, publicul află povestea unui tânăr care se întoarce într-un spațiu numit Harmanli (Bulgaria), să își caute mama. Este prezentat ca un personaj devitalizat (poate) docmai de faptul că este dezrădăcinat. Decorul îl amplasează într-un mediu de spital, iar perfuziile îi trec prin vene sânge, ca un simbol al reîmpământenirii în spațiul din care provine. În călătoria lui inițiatică este însoțit de alter ego-ul său, rezultatul născocirilor și al gândurilor. Acest alter ego poate fi, de fapt, esența sa, consecința tuturor gândurilor despre lipsa din viața lui a reperului dintâi – mama. Într-un monolog care atinge ba istoria religiilor, ba interpretări politice, acest personaj-conștiință încearcă să-și lămurească trupul-gazdă despre adevărurile nou-aflate.
În Harmanli, oamenii cântă mult și tare! Atât de tare, cât să-și acopere plânsul înnăbușit. Acțiunea piesei ar putea fi plasată oriunde în Balcani, zonă considerată inferioară Occidentului. Aici femeile sărace par a fi condamnate să devină victime ale traficului de ființe umane, ale violenței sau chiar ale lipsei de educație. Și, de ce nu, ale incestului. Rămân însărcinate de la 12 ani, iar soarta pruncilor este lăsată la întâmplare. Cel mai fericit caz este considerat acela în care copilul este cumpăat de către o familie înstărită din Occident. Femeia-copil, femeia-ispită, femeia-victimă, femeia-mamă, femeia-criminal, toate aceste ipostaze sunt greu de dus de către conștiința femeilor portretizate în piesă, astfel încât, ele acoperă prin muzică și resemnare vini care îngrozesc. Bărbații sunt brute sau exploatatori. Iar copiii, cei care supraviețuiesc, sunt condamnați la aceeași „tradiție”.
Cele mai puternice momente sunt, fără îndoială, momentele-mărturisire ale personajelor feminine: o victimă a traficului de persoane, o femeie care devine criminală din lipsă de educație și din pricina violenței, și o alta, umilită în țări străine, care alege să-și vândă copilul. Relatările acestora sunt atât de vii, încât spectatorul simte când compasiune, când dezgust, când… greață! Ele „evadează” din decorul piesei, parcă spovedindu-se publicului, ca și cum acesta ar reprezenta o instanță capabilă de iertare și de ajutor. Apoi, intră din nou în acțiune, transformându-se în complice social al rezultatului la care a ajuns societatea din care fac parte. Interesant este că personajele masculine nu-și spun povestea în singurătate pe scenă, ci în vâltoarea replicilor tuturor, astfel încât povestea lor nu este o mărturisire, ci o descriere a realității, pur și simplu.
Din astfel de mediu nu scapă nimeni. Fetițe cu cozi împletite ajung mame pentru că traiul animalic nu le oferă alternative. Copiii sunt consecințe ale poftelor trupești ale vreunui camionagiu beat și transpirat sau ale vreunui petrecăreț deșucheat. Legile de acolo le fac cei puternici, departe de conceptul de adevăr și demnitate. Femeile abuzate ajung să viseze la relații cu bărbați normali, însă prostituția nu le cruță. Aproape că inscripția spitalicească „Emergency”, pe care publicul și-o justifică prin „traducerea” faptului că parte din acțiune se întâmplă într-un „spital”, e, poate, mai degrabă, un semnal de alarmă pentru situația socială care trebuie rezolvată urgent. Cât despre amplasarea acțiunii – nu vom afla dacă e vorba de un mediu bolnăvicios, un spital de psihiatrie sau o maternitate. Cert este că societatea care încape în el este bolnavă. Pe toate palierele!
Aceasta este realitatea pe care o află tânărul decis să-și accepte și să-și înțeleagă originile. El întâlnește trei băieți și trei fete care îl înconjoară în călătoria sa. Aproape că nu se știe dacă sunt personaje reale sau dacă sunt închipurile sale, însă acești tineri îi prezintă realitatea greu de închipuit și suportat a acelor locuri – Harmanli, la 50 de kilometri de granița Bulgariei cu Turcia și Grecia.
Mitul Medeei e povestit și el, întrețesut cu detalii vulgare și nume istorice. Despre balena-decor prezentată în piesă, se pare că, în anii ’70, trei englezi au avut ideea să cumprere trei balene moarte, pe care le-au golit de organe, le-au tratat cu formol, apoi le-au umplut cu materiale ușoare ca să pară pline. Le-au pus în trei camioane speciale, cu care au traversat Polonia, Ungaria, România, Bulgaria și Turcia, aruncând, în cele din urmă, cadavrele balenelor într-un deșert din Egipt. Camioanele opreau în fiecare oraș și sat care le ieșea în cale, expuneau balenele și percepeau taxă de intrare. Se pare că Teatrul Național se află construit în apropierea locului unde a poposit, la București, balena Goliat. În piesă, rolul balenei este de a aduce ideea de bâlci – spectacol ieftin cu muzică și zornăieli, dar poate duce și cu gândul la parabola dramatică „Iona”, de pildă. Mai mult, expunerea balenei simbolizează și expunerea femeii cu prunci condamnați la pierire încă din pântec și cu durerea expusă lumii, ca la un circ. Mirosul pestilențial nu există, în sală, la propriu, însă chipurile spectatorilor sunt schimonosite de impresia că replicile se materializează.
„Medeea, mama mea” este o piesă puternică, pentru cei cărora le place să interpreteze simboluri, dar au imaginația destul de cuminte cât să nu-i apuce durerea de ficat. Este o experiență care aduce în prim-plan artiști tineri, care nu au doar talent actoricesc, ci și cântă la nivel profesionist.
TEODOR – Ionuț Toader
BOJIDAR – Alin Potop
JUPÂNA – Florentina Țilea
ZAMBILA – Aylin Cadîr
ISAURA – Ilona Brezoianu
JOHNNY – Mădălin Mandin
GUGUȘTEAN – George Piștereanu
LEONSIO – Ionuț Niculae
la vioară – Bianca Drăgoi, la acordeon – Emilian Ciobanu.
muzica – Assen Avramov
