Maia Morgenstern este una dintre cele mai cunoscute actrițe ale României. Rolurile sale au adus-o în antenție într-o perioadă în care proiectele internaționale erau greu de atins, transformând-o, astfel, într-un exemplu pentru cei din noua generație de actori. Pe scenă și dincolo de ea este o persoană cu căutare de sine și generozitatea de a dărui și altora din experiența sa. 

• V-aţi născut în anul 1962, pe Strada Occidentului. O adresă cu nume interesant pentru un debut în viaţă!

Era o străduţă… nu ştiu cât timp va mai exista. Acum lucrurile se pierd… probabil că se reaşează, probabil că se vor construi altele… Asta nu înseamnă că nu privesc cu nostalgie şi că nu mi-e un pic greu!

• Timpul şi spaţiul copilăriei dumneavoastră erau împărţite în două: era universul de acasă, cu pereţii strâmtoraţi şi era și universul parcurilor. Mergeaţi adeseori în Cişmigiu, în Herăstrău…
  

În copilăria mea, una dintre primele amintiri a fost tăierea unei livezi. Pomi care se tăiau… În faţa casei în care am copilărit se găseau pomi. Mulţi! Au fost tăiaţi pentru a se construi un bloc. Asta ţin minte: că mă deranja zgomotul! Probabil că nu ştiam atunci ce înseamnă a trăia un pom, a tăia mai mulţi pomi, în plan metaforic. A pune la pământ!…

• Şi, în plan simbolic, când aţi înţeles?

Mai târziu am înţeles… Și amintirile m-au năpădit, au revenit. Au revenit și atunci când am repetat „Livada de vişini” în regia lui Felix Alexa, pentru Teatrul Naţional, spectacol nominalizat la Premiile UNITER. Şi nominalizările şi premiile sunt foarte importante: te ambiţionează şi inima-ţi bate mai tare, adrenalina se secretă din belşug…

• Maia era un copil bolnăvicios…
  

Da, eram veşnic răcită!..

• Şi veşnic dependentă de prezenţa mamei… Spuneaţi, la un moment dat, că aproape vă doreaţi să fie bolnavă, pentru a sta cu dumneavoastră acasă.

Îmi doream cu adevărat lucrul acesta: prezenţa mamei. Atunci când era cu mine şi puteam râde cu ea… Mama avea un umor extraordinar. Sunt, încă, dependentă de memoria mamei. Sunt legată de aminirea mamei, mă raportez la ce a însemnat mama. Marea mea ambiţie e să fiu pentru copiii mei ceea ce a însemnat mama pentru mine. Eu sunt extrem de ocupată, dar am un noroc extraordinar: copiii mei înţeleg lucrul acesta. Nu-l pot accepta, pentru că niciun copil nu poate accepta despărţirea de părinţi. Da, „părinţii sunt ocupaţi”, auzim sloganul… realitatea e că nici măcar nu mai e un slogan.

• Este viteza aceasta în care trăim cu toţii…

Este o iluzie! Viteza asta este o iluzie. Eu asta am constatat. Ni se pare că avem nu ştiu ce automobile care ating nu ştiu ce performanţe… Noi ne mişcăm la fel de încet. Dar strada este mai aglomerată, traficul este mai greu… aşa că tot acolo ajungem.

• Tatăl dumneavoastră a fost persoana care v-a îndreptat spre teatru. Ştiu că a fost profesorul de logică-matematică a lui Constantin Noica. Interesant aspect…

Da, este foarte adevărat şi este un lucru cu care nu se laudă. Sorin Vieru mi-a povestit despre toate lucrurile acestea…

• Deci nu aţi aflat de la tatăl dumneavoastră toate aceste lucruri…

Nu. Nu am aflat de la tata, nu obișnuieşte să se laude. A avut studenţi mulţi şi îi numeşte pe toţi… studenţii săi. Pentru el, toţi au fost la fel de respectaţi, de demni de respectul său. Așa că pot spune și vreau să sper că am învăţat lucrul acesta și eu: să-mi respect discipolii, să-mi respect studenţii. Eu le sunt profund recunoscătoare studenţilor mei. Am studenţi, sunt profesoară la Universitatea „Hyperion” din București.

• Până la urmă, lecţiile de viaţă vin şi de partea cealaltă a catedrei… V-a spus tata vreodată cât de mândru este de fiica lui?

Da, dar mi-a spus extrem de rar lucrul acesta și de aceea este cu atât mai preţios. Atunci am înţeles că, într-adevăr, aşa este! Totuşi, aş vrea să precizez un lucru: nu tata m-a îndreptat spre treatru. Tata m-a îndemnat să am curaj şi să mă îndrept către ceea ce doresc, către ceea ce vreau să fac. M-a îndemnat să mă interoghez şi să-mi răspund singură în legătură cu ceea ce este esenţial pentru mine, ceea ce este profund, ce e de urmărit… Părea o utopie să vreau, la 18 ani, să devin actriţă. Probabil că nici n-aş fi ştiut să ţin un discurs prin care să-mi motivez alegerea. Dacă instinctul meu a funcţionat aşa, dacă dorinţa mea secretă dar intensă era de a face teatru, actorie, de a crea poveşti, de a ţese viaţă… Așa a fost  Avem nevoie de dimensiunea dintre realitate şi fantastic.

• Dimensiune pe care dumneavoastră începeaţi s-o exploraţi la 5 ani. Știu că primele experienţe artistice sunt legate de Teatrul de Păpuşi din Herăstrău.
  

Chiar mai devreme. La 5 ani am văzut „Regele Lear”. Teatrul de păpuşi l-am descoperit mai devreme.

• Ați rezumat simplu piesa „Regele Lear”: „Sarea-n bucate”.

Da…  Toţi prietenii părinţilor le spuneau că este prea devreme să mă ducă la o astfel de piesă, ba chiar că va fi o tortură pentru mine, copil fiind, atunci. Dar părinţii mei ştiau ce ştiau şi, cum orice operă de artă, orice capodoperă, are niveluri de înţelegere pentru toate straturile, m-au dus să văd „Regele Lear”. Cred că a existat un fel de pariu, să vadă ce înţeleg. „Sarea-n bucate”, am spus. Ei bine, copilul înţelesese ce trebuie.

• Copilul a crescut şi, în clasa a XII-a, voia să se ducă la Drept. Însă, spuneaţi cândva, nu aveaţi un dosar… corespunzător pentru această facultate. Ce ar fi presupus acest „dosar corespunzător”?

Mărturisesc că am vrut să mă duc la Drept dar, înainte de asta, am vrut să mă duc la Psihologie. Am vrut să studiez psihologia pentru a studia tipologiile umane. Mă fascina universul omenesc: cum şi cât sunt de diferiţi oamenii, ce-i cu sufletul lor, ce-i cu afectele lor, ce-i cu trăirile lor, cu emoţiile. Atunci când trebuia să dau eu admitere, tocmai se desfiinţase facultatea. Cum s-a desfiinţat şi Institutul de Filosofie, la vremea aceea.  „Dosarul” nu „corespundea” pentru că aveam rude în străinătate. Şi aveam un nume care nu avea o rezonanţă… cum se cerea. Mama mea, evident, avea un dosar cel puţin la fel de prost, de complicat. Fără să se spună deschis lucrurile astea, şansele erau nule. Mama mea, la o vârstă care nu mai însemna demult prima tinereţe, a avut curajul, de dragul de a fi unul dintre pionierii de la ICI – Institutul Central de Informatică, în anii ’70, să facă asta. Nu ştiu cum era în lume, dar în România erau zorii informaticii, pionieratul. Şi greu i-a fost şi piedici a avut şi toată lumea o descuraja…  Dar mama şi-a dorit informatică! Părinţii mei au fost, ca formaţie, amândoi matematicieni.

• Poate tocmai pentru că aţi avut în mama un exemplu atât de puternic spre latura aceasta a femeii care trebuie să reuşească în viaţă, spuneaţi dumneavoastră că, după ce aţi picat prima dată admiterea la Teatru, ca să nu intraţi într-o depresie, v-aţi promis că veţi schimba această realitate doar de dragul de a o vedea pe mama fericită şi mândră.

Mama a fost copleşită de durere. Mie îmi explicaseră cei din jur că, de prima dată, nu se intră la Tetaru şi că, cine vrea cu adevărat să facă această meserie, să-şi asume acest destin, trebuie să bată mult la porţile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică.  Deci eu eram pregătită de un eventual eşec. Mama nu. Pentru mama, faptul că fiica ei a picat la examenul de admitere… Dar n-am stat niciun moment, m-am angajat la Teatrul Evreiesc de Stat.

• În figuraţie!

Da. „Figurant corp ansamblu” scrie pe cartea mea de muncă. Am carte de muncă acolo de peste 30 de ani şi sunt foarte mândră de asta!

• La al doilea examen de admitere aţi ajuns cu Salvarea, pentru că aveaţi febră 40. Cum de aţi reuşit să fiţi admisă atunci? Aţi reuşit, cumva, prin teatru, să învingeţi boala?

Da, eternele mele amigdalite! Am experimentat atunci o realitate care s-a dovedit o regulă generală: bolile vin, necazurile vin, atunci când te aflii pe scenă. În momentul de creaţie, pe platoul de filmare, mizeria trupească se îndepărtează. Trebuie să ai puterea să te mobilizezi şi să nu amâni un spectacol doar pentru că te simţi rău. E un miracol care se petrece.

• Aveţi cartea de muncă la Teatrul Evreiesc de Stat de mai bine de 30 de ani. Cu toate acestea, eu am găsit o informaţie care spune că, în 2008, Teatrul Evreiesc de Stat v-a cerut în instanţă să înapoiaţi sporurile de vechime pe care le-aţi încasat în anul respectiv. Despre ce este vorba, concret?

Soacra mea a primit acasă un vraf de hârtii legate cu sfoară. Vai, e o imagine dintr-un alt secol! Între acele hârtii era o citaţie prin care eram chemată pentru că Teatrul Evreiesc m-a dat în judecată din cauza unor motive care mie-mi scapă. A fost trist că mi s-au imputat nişte drepturi pe care eu nu le-am cerut. Nişte bani… A fost vorba despre nişte bani pe care eu nu i-am cerut niciodată! Trist este că nu am fost informată. A fost o greşeală, o neînţelegere la nivel contabilicesc. Poţi să dai un om în judecată atunci când el fură ceva…  dar la mine… n-am cerut. Şi, mergând în extremă, să fi şi cerut marea şi sarea… Şi nu ştiu de ce ar trebui să fim atât de jenaţi de faptul că eu pretind sau aş putea pretinde venituri din care să trăiesc. Şi în această situaţie se poate răspunde cu „da”, „nu”, „am”, „n-am”…  Şi, în funcţie de acest răspuns, poţi să hotărăşti dacă accepţi sau nu să rămâi acolo. Eu am acceptat un salariu, apoi mi s-a spus că nu e bine ce mi s-a dat.

• Să revenim la partea frumoasă a scenei! Aş vrea să-mi spuneţi dacă vă amintiţi cine era în sală la primul dumneavoastră spectacol în calitate de actriţă cu patalama.

Primul meu spectacol a fost ca actriţă fără patalama. Eram figurant-corp ansamblu. Îmi amintesc cu dragoste şi cu nostalgie. Direcţia de atunci şi regizorii mi-au încredinţat roluri cu mult peste patalamaua pe care nu o aveam la vremea aceea. Etapa aceea, la Teatru, a fost o formă de studiu, de şcoală. Ţin minte că la unul dintre primele spectacole  am intrat în locul lui Radu Mihăileanu, regizorul de film.

• Şi el picat la admiterea la Regie.

El nu a fost acceptat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, dar Radu Mihăileanu nu păstrează niciun fel de ranchiună. Nu simte nevoia să se răzbune pe nimeni, probabil şi datorită succesului binemeritat pe care îl are acum. Revenind la teatrul Evreiesc de Stat, a fost o lecţie importantă pe care am învăţat-o acolo. Au fost seri, au fost spectacole, când aveam în sală doi spectatori. Eram mult mai mulţi actori pe scenă decât public în sală. Teatrul Evreiesc se află într-o zonă reconstruită. De-a lungul vieţii, am tot fost martoră la prefaceri şi construcţii şi deconstrucţii. Teatrul Evreiesc se află într-o zonă de mari demolări. Au demolat tot! Biserica Sfânta Vineri s-a dărâmat… şi un întreg cartier… Accesul la tetaru era foarte greu. A rămas ca un soi de dovadă a unei politice lipsită de „antisemitism”. Tetarul a rămas în picioare, dar nu mai aveai cum să ajungi acolo. Şi nu numai că era greu de ajuns, dar lumea uita cărarea până la tetaru. Lecţia cea mai importantă pe care am înţeles-o atunci este că nu se suspendă spectacolul pentru că nu sunt „destui” spectatori. Emoţia, dăruirea şi arderea actorulor… sunt aceleaşi.

• Pentru că, până la urmă, menirea unui actor este să schimbe ceva măcar în sufletul unui spectator din sală… Nu cred că există român care să nu fi văzut filmul „Patimile lui Hristos”. Poate unii nu au avut acces în sala de spectacole sau nu şi-au permis preţul unui bilet la teatru, însă filmul acesta, cred eu, a ajuns la aproape toţi românii. S-a spus şi că ar fi unul dintre cele mai controversate filme din istorie.

Cred că da, cred că aşa a fost, deşi nu le-am studiat pe toate considerate „cele mai controversate”. Apropo de filmul acesta, m-a durut foarte tare că oameni care nu văzuseră filmul îşi dădeau cu părerea. Pro, dar, mai ales, contra.

• Cum aţi ajuns să „fiţi în cărţi” pentru acest rol? Nu orice fel de rol, aţi intrepretat chir rolul Mariei…

Lucrurile s-au cerut unele pe altele… au mers din consecinţă în consecinţă. Doamna Shaila Rubini, directoarea de casting, căreia domul Mel Gibson i-a cerut mai mult decât sfatul – i-a solicitat sprijinul, mă văzuse în filmul „A şaptea cameră” al Martei Meszaros.  Martei Mészáros îi vorbise de mine domnul Istvan Szabo, cu care mă întâlnisem la Salonic în timp ce filmam cu Theo Angelopoulos – „Privirea lui Ulise”.  Pentru acest film al lui Angelopoulos, film distins la Cannes cu Premiul Juriului, m-a recomandat Panayiotis Portokalakis, asistentul de regie al lui Theo Angelopoulos, ce mă văzuse în filmul „Balanţa” al lui Lucian Pintilie.

• Se poate spune că destinul v-a adus în faţa acestui rol?
  

Se poate spune cum vreţi dumneavoastră. dar eu n-aş spune aşa.

• Nu credeţi în destin?

Nu!

• Ştiu că Monica Belluci a intuit prima că sunteţi însărcinată şi a păstrat secretul până când dumneavoastră l-aţi mărturisit tuturor. V-aţi făcut-o prietenă? Păstraţi legătura, după atâta timp?

Da, dar păstrez şi discreţia şi nu agasez.

• Numele dumneavoastră, „Morgenstern”, înseamnă „Steaua Dimineţii” – simbolul Fecioarei Maria.

Asta am aflat ulterior…

• Şi tot nu credeţi în destin…

Nu! Sunt convinsă că nu pentru numele meu m-a ales Mel Gibson în distribuţie, ci pentru ceea ce a intuit, a văzut şi a probat în mine, ca actor.

• Ce vă amintiţi de pe platourile de filmare de atunci? Care este amintirea pe care o aveţi cel mai puternic în minte?

Sunt amintiri de tot felul. Filmul s-a filmat în Italia, la Matera. E un orăşel din sudul Italiei, despre care se spune că are partea istorică foarte asemănătoare cu labririntul reprezentat de acele vremuri antice. Decorurile interioare au fost filmate în Cinecitta, la Roma, pe unul dintre platourile destinate acum televiziunilor.

• În perioada aceea aţi primit şi un premiu EMA. Ce aţi simţit acolo pe scenă?

A fost o recunoaştere, o eliberare. Am simţit multă recunoştinţă! M-am simţit împlinită după toată controversa în timpul căreia am fost extrem de lovită. Fusesem extrem de jignită şi de ameninţată…

• Controversa, de fapt, se rezuma la o frază foarte dură în care se spunea „o evreică să joace rolul mamei lui Iisus”…

Nu numai asta. Filmul, în general, a fost controversat. Dar lucrurile rele n-au rămas. Filmul va rămâne şi faptul că fiecare actor din distribuţia acestui film a dăruit ce avea mai interesant.

• Rolurile dumneavoastră, enumerate, ar umple pagini întregi. Însă vă caracterizaţi prin trei cuvinte: aşteptare, paradox şi Don Quijotte. Traduceţi!

Tare n-aş vrea să mă explic, dar mă recunosc în cuvintele acestea. Aştept ziua de mâine, nu consider că un proces sau altul s-a încheiat – nici în existenţa personală, nici în cea artistică. Probabil că în acest cuvânt, „aştept”, aş vrea să conţin noţiunea de „răbdare” fără a spune că-mi e străină, dar e o năzuinţă, e o aspiraţie. Paradox…

• Iar Don Quijotte e semn că vă luptaţi cu morile de vânt?

Nu, ci că adaug un strop de frumuseţe vieţii. A fost o dramatizare, o punere în scenă fericită, la Teatrul Naţional.

• Tudor, fiul dumneavoastră, vă spunea, cândva în copilăria lui: „dacă tot mă laşi atâta timp singur, măcar să faci bine ce faci acolo unde te duci”. A fost un copil matur…

A fost un copil încercat, bântuit de dorul de mamă. Voia să stea mai mult cu mine şi eu eram plecată multă vreme. Însă, peste timp, a ales profesia de actor şi acum îi spun eu lui…. A venit vremea să-i întorc cumva replica. În clasa a XII-a m-a anunţat că dă la Teatru. Fiind cu pregătiri de matematică, fiind la Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu”. În clasa a XII-a mi-a spus „ştii, mami, eu voi susţine examen la teatru!”. Aş minţi dacă aş spune că am fost nefericită. Dar aş minţi şi dacă aş spune că am fost fericită. Am fost surprinsă de decizia lui pentru că afirmase de destule ori în copilărie că nu-i trebuie teatru, nu-i trebuia nimic din ce i-o îndepărtase pe mama în copilărie. Eu am avut grijă toată viaţa să las, să uit ce e urât, greu, dureros, nedrept, nesigur în această profesiune şi să cultiv în copiii mei, să le prezint, partea frumoasă, importantă şi nobilă a profesiei.

• Copiii poartă nume speciale. Tudor Aron, Eva Lea Cabiria şi Ana Isadora. I-aţi pus numele celei mici după Isadora Duncan?

Nu. E adevărat că am vrut să fiu balerină, când am fost mică. Am vrut să fiu dansatoare, în copilărie. Pe atunci însă nu ştiam de Isadora Duncan.

• Aţi fost respinsă la lecţiile de balet, la 4 ani!

Şi după aceea. N-a mers! Cei care m-au examinat au considerat că nu am rezistenţă, că nu sunt suficient de puternică. Cine ştie?! Fetiţei mele nu i-am pus numele după Isadora Duncan, i-am pus numele Isadora pentru că acest nume conţine o fărâmă din numele tatălui ei. Pe tatăl ei îl cheamă Dumitru Doru Băltăţeanu şi i se spune Doru.

• Cât de des vin copiii să vă aplaude în sala de spectacole?
  

Rar.

• Nu-i lăsaţi să vină?

Ba da. Dar se întâmplă un fenomen. Nu le trebuie. Pentru ei mama e acasă.

• Dar ce se întâmplă atunci când se uită la televizor şi văd că breasla aceasta a actorilor, a artiştilor, e din ce în ce mai încercată. Majoritatea actorilor apar pe posturile de televiziune şi se plâng. Puţini sunt cei care reuşesc să-şi păstreze optimismul în această profesie. Dumneavoastră cum vedeţi realitatea de acum a actorilor?

Eu consider că demnitatea este extrem de importantă. Şi, dacă cumva îţi închipui că te-ai făcut actor, artist, să câştigi marea cu sarea, să ţi se cuvină… cred că este o mentalitate greşită. Te.ai făcut actor, probabil – şi în ceea ce mă priveşte este sigur, pentru că ai de dăruit.

• Cineva care avea cuvntul puterii a spus, mai demult, „Nu avem nevoie de actorii tineri, luaţi-i pe ăştia tineri şi puneţi-le bărbi”. Găsiţi, cumva, o soluţie în declaraţia aceasta?

Nu. Este, pur şi simplu, o glumă proastă. Demnitatea breslei şi a fiecărui actor vine din conştiinţa şi conştienţa sa.

• Mulţi actori sunt blamaţi pentru rolurile din telenovele. Marin Moraru îmi spunea că telenovelele au fost un sprijin financiar. Draga Olteanu Matei îmi spunea că nu ar juca niciodată în astfel de producţii şi, la câteva luni distanţă, o vedeam în distribuţia unei astfel de producţii. Dumneavoastră aţi jucat în două telenovele. Ce înseamnă, pentru un actor valoros, să joace într-o telenovelă? Este, aşa cum spun unii, un regres profesional sau dimpotrivă?

Nu. Nu cred că e nici una nici alta. Depinde cum priveşti acest lucru – eşti chemat să faci o telenovelă sau să faci un rol? Eu am fost chemată, la un moment dat, să interpretez un rol. Eu în felul acesta am privit lucrurile. Depinde de fiecare actor să-şi gândească rolul. Pe platoul de filmare de la o telenovelă totul se întâmplă foarte repede. Prejudecata apare dacă abdici de la propriile principii: de la propriile principii artistice. Până la urmă totul depinde de cum îţi creezi un personaj.

• Preferaţi scândura sau sticla?

Iubesc amândouă direcţiile profesiei mele. În cariera mea au existat multe întâlniri importante, care au însemnat extrem de mult pentru mine. Sunt multe întâlniri importante şi mi-e teamă că dacă aş încerca să le enumăr aş uita pe cineva. Da, a fost importantă întâlnirea cu Lucian Pintilie, dar Lucian Pintilie m-a văzut în „Trilogia antică” a lui Andrei Şerban. Deci lucrurile se leagă temeinic… Andrei Şerban şi Lucian Pintilie mi-au deschis ferestrele spre cinematografele internaţionale sau, cel puţin, spre cele europene.

• E.P.: Ce nu ştiu românii despre Maia Morgenstern şi ar trebui să afle?

Ceea ce nu ştiţi este că m-am lăsat sedusă, antrenată, într-o aventură care se numeşte… o carte…

 

Interviu difuzat de The Money Channel – octombrie 2011