S-au împlinit trei ani fără Bogdan Baltazar… Și-mi amintesc că eu am fost jurnalistul care i-a luat ultimul interviu despre el însuși…

Neprețuit!

Nu-mi plac cifrele, însă i-am admirat întotdeauna pe cei care jongează cu ele. Şi mai mult pe cei care au cu ce jongla! (Zâmbesc!) Prefer banii cash, deşi e de bon ton să plăteşti cu cardul și număr întotdeauna banii pe care mi-i scuipă bancomatul, deşi e aproape imposibil să-i numere greşit. Citesc contractele de la bănci de câteva ori înainte să semnez şi fac adevărate analize pe text cu operatorii bancari. Mi-ar plăcea să nu mai muncească nimeni pe lumea asta pentru bani, ci din pasiune. O pasiune care să îndestuleze şi facturile… Totuşi, în universul economic l-am desoperit pe cel cu al cărui nume asociez eleganţa şi şarmul… duse la perfecţiune – Bogdan Baltazar. L-am cunoscut cu puţin înainte să împlinească 70 de ani. Am plecat din redacţie gâtuită de emoţie. Un interviu cu el mi se părea un examen de netrecut… şi ar fi fost prima „restanţă” din cariera mea de jurnalist. Ne-am dat întâlnire la studioul foto de pe Calea Victoriei. A venit cu o punctualitate de ceas elveţian, mi-a sărutat mâna şi am urcat în studio, unde a dominat aparatul foto. (I-ar fi stat bine şi ca actor!) În prag de 70 de ani, Bogdan Baltazar sfida timpul cu o siguranţă de sine pe care mi-o doream veşnică. Apoi a urmat singurul interviu despre sufletul său. Mi-a spus că, alături de mine, a răscolit amintiri peste care se aşternuse praful. În toate interviurile vorbise despre situaţia economică a României, a Europei, a Lumii, niciodată a sa. Interviul cu Bogdan Baltazar este unul dintre cele mai dragi din câte-am strâns până acum. Îmi amintesc că, la final, mi-a strâns mâna zâmbind şi spunându-mi „întotdeauna am fost un bărbat… testosteronic”. Probabil singura luptă pe care a pierdut-o a fost grea. Cu cancerul! Bogdan Baltazar rămâne pentru mine „lucrarea de diplomă” a primilor mei ani de presă!

BOGDAN BALTAZAR – DESPRE BANI, FEMEI ȘI SPIONAJ

Despre politică, preşedinţi, bani, femei, aventuri, decepţii şi momente de glorie, într-un interviu cu Bogdan Baltazar, omul care a fost acuzat de spionaj, care a stârnit valuri puternice când a plecat, grăbit, din BRD, care şi acum, la 70 de ani, iubeşte năvalnic dar trăieşte cu regretul de a nu-şi fi urmat vocaţia pentru politică.

EVELINE PĂUNA: Numele pe care îl purtaţi are o însemnătate deosebită. În limba slavă, „Bogdan” înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Spuneți-mi cum au primit acest dar părinţii dumneavoastră şi cum vă amintiţi de familia în care v-aţi născut?
BOGDAN BALTAZAR: Datorez 80% din ce sunt bun familiei mele. Am avut o familie extraordinară – oameni destepţi, cu inimă, foarte cultivaţi, profesionişti de excepţie, care m-au crescut foarte interactiv. Adică, de la trei-patru ani, eu ştiam tot ce se întâmplă în casă, eram angrenat de ei în toate…
E.P.: Avantajul copilului singur la părinţi?
B.B.: Da, este adevărat. Am fost singur la părinţi dar nu… „mândru în toate cele”. Într-o bună parte, dar nu în toate! De multe ori mă uit la oameni şi, în sensul bun, zic „ce grozav ai fi fost tu dacă ai fi avut părinţii pe care i-am avut eu!”.
E.P.: Cum v-o amintiţi pe mama?   
B.B.: Mama era profesor conferenţiar de franceză. La un moment dat, a fost dată afară fiindcă pe tata l-au reţinut de câteva ori. S-a recalificat… A făcut facultatea de matematică şi apoi statistică, deşi era filolog. A fost o femeie extraordinar de desteaptă! Muncitoare, serioasă şi foarte pozitivă. La nicio drăcie pe care am făcut-o, cât am stat cu ei (şi am făcut multe!), niciodată nu mi-a reproşat spunându-mi „cum se poate să faci aşa ceva?!”. Nu m-a certat. Îmi zicea mereu: „ce facem ca să reparăm?”. După care urma analiza….
E.P.: Era tatăl cel care vă dojenea? 
B.B.: Tata avea un umor extraordinar. Dar se şi enerva mai uşor. Îl iritau conflictele mele extrem de dese cu cei din jur. Fiindcă aproape de când eram copil mic, înainte de şcoala primară, am căutat conflictul. Am fost foarte, foarte „controversial”. Am căutat să provoc.
E.P.: Voiaţi să nu treceţi neobservat… 
B.B.: Ei, nu neapărat! Mă simţeam foarte bine stând cuminte până când apărea o oportunitate în care puteam să pun nişte lucruri la punct, în care puteam să arăt că ştiu mai bine decât celălalt. La un moment dat, pentru că am păţit multe belele în viaţă, tata îmi spunea „Ce vrei… Aristotel… destinu-i omul. Te plângi că ai necazuri? Păi, dar tu ţi le creezi pe majoritatea”. Tata ştia că nu suport prostia. Nici mediocritatea, aşa cum e ea, lăbărţată în societate. Şi am alergii la impostură, la prostia drapată în profunzime mintală…

„SUNT SCLAVUL CASH-ULUI”

E.P.: Vă amintiţi când aţi câştigat singur primii bani?
B.B.: În vacanţele de liceu. Tata avusese o practică de avocatură foarte frumoasă înainte şi în timpul războiului… de fapt pâna în ’48, când totul s-a prăbuşit pentru burghezia intelectuală românească din care făceam şi noi parte. Apoi s-a angajat jurisconsult la Sfatul Popular al Capitalei. Vara se făceau măsurători pe spaţii – se reconfirmau, se transferau proprietăţi ale unor criminali de război la ambasade, se măsurau apartamente, grădini… se făceau tot felul de geodezii – şi tata a reuşit să îmi aranjeze ca în fiecare vară să fac aşa ceva şi să mai câştig şi eu un ban.
E.P.: Ce făceaţi cu aceşti bani?
B.B.: Îi cheltuiam.
E.P.: Pe toţi? N-aţi pus deoparte niciodată?
B.B.: Nu! Absolut niciodată. Eu aveam întotdeauna bani la mine. De atunci am rămas, într-un fel, sclavul cash-ului!
E.P.: Asta făceaţi vara. Şi iarna?
B.B.: Meditaţii. Dădeam meditaţii. Încă de pe la 11-12 ani predam matematică şi franceză unor copii mai mici, sau chiar de vârsta mea. M-am simţit foarte bine câştigând cinstit banii. Nu poţi să te socoteşti un geniu pustiu şi să te crezi foarte capabil dar neînţeles şi neapreciat de societate. Nu! Străduieşte-te, uneori coboară sub valoarea pe care crezi ca o ai, fă nişte lucruri mai puţin filozofice, mai puţin matematice, munceşte şi fă rost de bani! Întotdeauna e bine să ai banii tăi!

„EU NU SUNT «TOVARĂȘU’». MIE ÎMI SPUNEȚI «DOMNUL BALTAZAR!»”

E.P.: Tatăl a fost arestat…
B.B.: Nu arestat, reţinut. De câteva ori, succesiv.
E.P.: Şi asta v-a adus exmatricularea.
B.B.: Da. Am fost exmatriculat de la „Petrol şi Gaze” şi din cauza faptului că făceam nişte lucruri cu totul ieşite din comun!
E.P.: Dar cum simţea tânărul de atunci nedreptatea?
B.B.: O, extraordinar de intens! Bună întrebare… o simţeam fizic. Gândeam că familia mea, cercul nostru de cunoştinţe, ţara mea, primiseră cărţi foarte proaste în acea vreme. Provin dintr-o familie de antifascişti. Tata, şi acum 20 de ani, când auzea de Antonescu, tresărea. Era de stânga spiritual! Era social-democrat. Din acest motiv a şi fost reţinut. La Congresul de Unificare, când comuniştii au siluit social-democraţia şi au făcut, în ’48, PMR din PCR şi Partidul Social Democrat, tata s-a apucat să scrie memorii la Congres. Că e contra acestei chestii, că el e împotriva conceptului de dictatură a proletariatului… Şi a fost reţinut. Deşi în timpul războiului lucrase la nişte acţiuni împreună cu comuniştii. Nu cine ştie ce, pentru că în vremea aceea nu prea se puteau mişca lucrurile. Băgau manifeste, scriau, transmiteau… în fine, se agita, dar îşi continua practica în avocatură. Avea o viaţă dublă… Sesizam violent nedreptatea de atunci, suferită de popor, suferită de familia noastră şi, din acest motiv, eram tot timpul contra. Am refuzat să intru în Uniunea Tineretului Muncitoresc, deşi era cam obligatoriu pe vremea aceea. Am refuzat şi când eram în liceu, şi când eram în facultate. Mai mult, predicam aproape zilnic principiile mele.
E.P.: Ce altceva aţi mai refuzat în perioada aceea?
B.B.: În primul rând refuzam să fiu numit cu „tovaraşe”. Spuneam „mie îmi spuneţi «domnul Baltazar»”. Asta se întâmpla în anii ’50. Eram un tânăr furios, dincolo de limite. Şi, până la urmă… m-au exmatriculat şi m-au trimis la reeducare. Un an şi jumătate am trecut prin două câmpuri petroliere – unul la Ţicleni, în Oltenia, şi unul la Poiana Lacului, în Argeş. Am fost sondor, am devenit apoi sondor-şef… Și fiindcă aveau nevoie de cineva să le scrie procesele verbale, am devenit candidat de partid, în producţie. Pentru că acolo era de-a valma. Nu se mai uita nimeni că ai fost exmatriculat… În fine, m-am „reeducat”. Am revenit apoi, dar nu m-au mai primit la „Petrol şi Gaze” (de fapt, nici eu nu prea mai voiam să mă duc). Vă daţi seama că la facultate, înainte să mă dea afară, făceam instructaj, pur şi simplu, cu ce se spune la Europa Liberă şi le spuneam colegilor mei măcar să nu mai semneze în carnetul de cotizaţii că o să vină americanii şi după asta îi găsesc că au fost în UTC, chiar dacă nu o să mai recunoască. Eram imposibil pe plan social, dar impecabil intelectual. Când m-au exmatriculat a fost o şedinţă foarte zgomotoasă, în care m-au înjurat, am fost scuipat, în fine… i-am scuipat şi eu pe ei. A fost un circ. Când au decis să mă trimită la reeducare semnătura finală a fost a lui Ion Iliescu. El a aprobat exmatricularea mea şi trimiterea mea la reeducare, în producţie. După Revoluţie am fost destul de apropiaţi şi i-am reamintit. Mi-a spus atunci „ei, tovarăşu’ Baltazar, aşa era atunci”. Da, tovarăşu’ Iliescu, dar nu era bine…
E.P.: Deci Iliescu v-a numit „tovarăş”…
B.B.: Da, sigur. Şi mult timp s-a vorbit aşa la acel nivel.

„AMBASADORUL ROMÂN LA ONU A SCRIS DESPRE MINE CĂ SUNT SPION FRANCO-AMERICAN”

E.P.: După facultate aţi urmat cursurile postuniversitare de relaţii internaţionale de la Facultatea de Drept, apoi aţi devenit expert în delegaţia română a ONU. Spuneaţi, la un moment dat, că în acea perioadă v-aţi autopropus pentru a fi analist de proiecte şi ofiţer de credit la o bancă de preinvestiţii a sistemului ONU. Interesantă acea… autopropunere!
B.B.: A, da! A fost foarte simplu. Şi la postuniversitare am fost primul! Am fost şef de promoţie la prima promoţie a acestui curs. L-am avut mentor pe Mircea Maliţa, mare academician, matematician şi şeful şcolii de diplomaţie românească! Acest om m-a plăcut şi m-a luat într-una dintre direcţiile pe care le coordona Ministerul de Externe şi am început să ies, din primul an. Am fost expert al delegaţiei române la ONU, la Comisia a Doua de Probleme Financiare şi Economice şi la a doua sesiune la care am participat m-au cunoscut nişte înalţi funcţionari internaţionali de acolo, din partea de asistenţă tehnică-preinvestiţii a ONU, care făcea studii de fezabilitate pentru ţările în curs de dezvoltare şi după aceea le vindea pe piaţa investitorilor interesaţi. Aşa se reîntregeau resursele… ONU este acum un fel de institut de binefacere, dar atunci asistenţa tehnică era pe o bază semi-comercială… Acolo am lucrat aproape patru ani. În perioada aceasta mi-am dat şi doctoratul în economie. Eram inginer dar simţeam nevoia să am studii… adică trebuia patalama economică! Autopropunerea a fost simplă. M-au cunoscut şi m-au întrebat dacă nu mi-ar plăcea să lucrez la ei. Eu ştiam că este anatemă. Trebuia să te propună Ministerul, să te aprobe secţia de Relaţii Externe, secţia de cadre… Atunci am sărit pârleazul şi am completat un formular pe care l-am lăsat la ei… A ieşit un scandal enorm! Cei de la misiunea noastră la ONU au spus că sunt spion american, francez… groaznic! Însă de aici, din fericire, m-a scăpat suita de raportări în legătură cu „cazul Baltazar” ale ambasadorului român la New York, la ONU. Era un criminal, fost ministru al Justiţiei. Se lăuda că el l-a omorât pe Pătrăşcanu… În fine, a murit, să nu-i pătăm memoria! Acest om a scris despre mine atât de neprofesionist încât nu mai era credibil.
E.P.: Ce scria?
B.B.: A spus că sunt spion franco-american. Or, francezii şi americanii se urau şi se urăsc şi acum! În orice caz, serviciile lor de informaţii sunt cele mai mari rivale. Deci nu puteam să fiu spion franco-american! Am fost reţinut vreo două săptămâni, într-o viluţă pe lângă Bucureşti… Atunci un cuvânt în sprijinul meu l-a avut Maliţa dar şi Corneliu Mănescu. Ambilor le rămân recunoscător. Autopropunerea de atunci a fost un caz aproape unic. Eu am plecat pe drumul meu… sigur, că după aceea s-a facut procedura corectă – a ieşit o aprobare a secţiei de cadre a partidului… Aşa am stat în America aproape patru ani.
E.P.: De ce n-aţi rămas acolo?
B.B.: Niciodată nu m-am gândit la asta. Am fost profund patriot. Aşa am fost crescut acasă. Tata, aproape patetic spunea: „Asta nu e ţara lor, e ţara noastră”. Şi eu mă uitam la el: „Tată, mai avem puţin şi dispărem ca specie, e a lor!”. Primeam acelaşi răspuns, neclintit, „nu, e a noastră, o să vezi!”. Îmi spunea că trebuie să slujesc această ţară, nu regimurile vremelnice. Îmi spunea că am valoare, că suntem dintr-o familie de politicieni şi oameni care au slujit ţara. În America am fost cu prima soţie. Un coleg de-al ei de serviciu a întrebat-o, când ne-am întors în ţară, dacă nu cumva am înnebunit, pentru că ne-am întors. Se aflase că am fost foarte bun. Am primit oferte de la Rockwell, de la Texaco. Nu propuneri de spionaj… ci adevărate oferte în domeniul în care profesam. Am fost adus în ţară destul de… inamical, am fost lucrat. Pentru că aşa este, tot timpul când cauţi beleaua, o găseşti.
E.P.: Spuneţi-mi dacă e adevărat ce zic americanii, că… „time is money”…
B.B.: Da, aşa este!

„CA PROFESIONIST, JOC. CA INDIVID, NU-MI ASUM NICIUN RISC”

E.P.: Ziarul „Cotidianul” v-a numit „omul deceniului” pentru contribuţia adusă la dezvoltarea sistemului financiar-bancar românesc, revista „Piaţa Financiară” v-a numit, în 2001, „Bancherul anului”. Spuneţi-mi, vă rog, un moment în care expertul care sunteţi s-a înţelat grav, un moment pe care nu aţi avut cum să-l prevedeţi.
B.B.: În profesie nu prea m-am înşelat! Întotdeauna am fost foarte măsurat şi am avut mereu variante de repliere.
E.P.: Deci aţi fost şi sunteţi un om precaut.
B.B.: O, foarte precaut. Dar precaut până la graniţa cu un „ţărănoi bătut în cap” în ceea ce priveşte afacerile mele. Banii mei personali. Ca profesionist, ca preşedinte de bancă, îmi asum riscuri dar mă şi protejez pentru că gestionăm banii unor oameni. Atunci îmi asum un risc controlat. Ca profesionist, joc. Ca individ, nu-mi asum niciun risc! Singurul risc pe care mi l-am asumat în plasamentele mele a fost în 2006, când am intrat pe piaţa de capital, cu o parte din banii mei, dar la un nivel care nu cred că mai poate fi ajuns încă 5 ani de acum înainte. Şi atunci am pierdut. Am pierdut destul de mult! În rest, banii sunt în depozite, numai la BRD.
E.P.: În perioada 1998-2004 aţi fost Preşedintele Băncii Române pentru Dezvoltare. Spuneţi-mi trei lucruri esenţiale pe care le-aţi… învăţat atunci.
B.B.: Am fost un lider care a dat viziune băncii, oamenilor. Am fost ca un general pe câmpul de luptă. Mi-am dat seama că e bine ca oamenii să ştie că sunt, pe cât se poate, recompensaţi şi ajutaţi, dar că sunt şi traşi la răspundere când nu îşi fac datoria. Am învăţat că, atunci când eşti într-o postură de lider, fundamental e să fii respectat. Nu e deloc obligatoriu să fii iubit, dar nu strică. Pe oameni trebuie să-i… doară de tine. Să se gândească „mă, nu pot să-i fac asta lu’ şefu’”. E foarte important! Mi-am mai confirmat ceea ce intuisem eu şi la New York, şi la Londra, unde am fost şef de grup cinci ani în cadrul BERD-ului, cum că esenţial, mai ales în România, e ca un şef să-şi educe oamenii şi să aplice feed-back-ul, bucla de reacţie inversă. Pe români îi caracterizează expresia „Sefu’, s-a rezolvat!” Ştiu ce superficial lucrează toţi oamenii din lume, dar parcă românii mai mult decât alţii! Şi trebuie pus un zid chinezesc între relaţiile profesionale şi cele personale.
E.P.: Întotdeauna?
B.B.: Sigur, o cordialitate trebuie să existe dar nu trebuie să devii prea intim cu oamenii pe care îi întâlneşti la birou. Eu sunt ca un lup singuratic. În conflictul permanent din viaţa mea am învăţat să mă acopăr, să nu ofer prea mult duşmanilor, pentru că am avut destul de mulţi! A, şi niciodată să nu ai la birou „relaţii d’alelalte, cu sexul opus”. Produc un dezastru!
E.P.: Spuneţi asta pentru că s-a întâmplat vreodată să aveţi astfel de… aventuri?
B.B.: Nu, nu am avut astfel de probleme. Dar s-a întâmplat ca, după ce am fost dat afară din Externe, în ’81, şi după ce am fost trimis, tot la un fel de reeducare, la „Danubiana”, am divorţat. Eram un om liber şi mi-am cunoscut actuala soţie în „Danubiana”. Unii m-au acuzat că astfel am avut relaţii la locul de muncă. Ei, e de-nţeles. Asta nu se pune. Eram burlac cu acte în regulă!

„BRD-UL, AȘA CUM ESTE ASTĂZI, ESTE MICUL MEU MONUMENT DE FINAL DE CARIERĂ!”

E.P.: Spuneti-mi de ce în 2004 aţi plecat în grabă de la BRD, deşi francezii vă rugau să mai rămâneţi măcar un an.
B.B.: Am plecat pentru că am considerat că îmi încheiasem misiunea în cadrul BRD-ului. Erau niste cicluri de integrare şi am reuşit, cu sprijinul Parisului şi al fostului preşedinte al băncii, Daniel Bouton, să realizez o integrare extrem de demnă, multifuncţională a băncii, în cadrul Grupului Société Générale. Cu Bouton am avut o relaţie extraordinară. M-a ajutat foarte mult. De câte ori aveam probleme cu eşaloanele de sub el era de ajuns să spun „bine, mai vedem”. Atunci ştia toată lumea că urma să vorbesc cu şeful suprem de la Paris. Poate că nici n-ar fi trebuit să vă mărturisesc asta! Oricum, nu l-am deranjat aproape niciodată să-mi rezolv eu problemele, dar mă ajuta simplul fapt că oamenii ştiau că, dacă vreau, mă pot adresa lui şi astfel ei pierdeau. Mă mândresc cu faptul că BRD-ul, aşa cum este astăzi, este micul meu monument de final de carieră. Acum fac consultanţă, alte lucruri interesante… Ei ar mai fi avut nevoie de mine mai mult aşa, de port-parole, de imagine. Banca se identifica cu numele meu. Plus că după 7 ani în acelaşi loc, e bine să mai schimbi…
E.P.: Credeti în destin?
B.B.: Cred că destinul, în cea mai mare parte, şi-l face omul…
E.P.: Dar în Dumnezeu credeţi?
B.B.: Da, cred. În viaţă trebuie să faci tot ce ţine de tine, după care trebuie să laşi lucrarea divină să-şi spună cuvântul. Bunica mea din partea mamei avea o expresie foarte frumoasă. Îmi spunea să fac tot posibilul să-i fiu plăcut lui Dumnezeu. Şi prin modul în care m-am comportat, chiar atunci când eram în rebeliune, mă interesa ca Acolo să se ştie ce fac, aşa cum fac…
E.P.: Domnule Baltazar, privind acum în urmă, a meritat să fiţi rebel?
B.B.: O, da! Sigur! A fost o viaţă vie, cu toate vicisitudinile şi cu toate mizeriile şi greutăţile ei. „Danubiana” a fost o etapă tare grea. După director general în Externe am ajuns la inginer de secţie… Am urcat din nou, şi acolo, pentru că „nu mor caii când vor câinii”. Sigur, câinii nu vor să moară caii…
E.P.: Expresia e doar în plan declarativ…
BB.: Aşa se spune. Şi asa-mi spuneam şi eu – „nu mor eu, când vreţi voi!”. Repet, cu toate vicisitudinile vieţii, dacă ar fi s-o reiau, nu cred că aş face multe lucruri diferit…
E.P.: Spuneţi-mi cine şi ce v-ar putea convinge să reintraţi în politică.
B.B.: Eu am fost niţel prin politică. Am fost Secretar de Stat, membru al primului guvern legitim… În ’96 am condus campania electorală a lui Roman. Eu eram şeful campaniei şi Băsescu era directorul tehnic. Aş fi vrut, dacă s-ar fi putut, să mănânc politică pe pâine. Îmi place foarte mult! Dar la ora actuală, aşa cum arată scena politică românească, nimic nu m-ar putea convinge să reintru în politică. Nu, nimic şi nimeni. Situaţia este dincolo de orice reparaţie posibilă şi nu am superbia, îngâmfarea să cred că eu pot face vreo diferenţă. Mulţi amici îmi spuneau că aş fi foarte bun, mă întrebau dacă nu m-ar interesa un guvern de tehnicieni… dar eu nu cred în guvernele de tehnicieni, eu cred într-un stat democratic.
E.P.: N-aţi putea fi cel mai bun?
B.B.: Aş fi cel mai bun, dar nu are nicio importanţă în România asta! În România actuală e important să fii cel mai şmecher şi, în multe cazuri, cel mai borfaş.

„SUNT ÎNDRĂGOSTIT TOTAL ȘI IREMEDIABIL” 

E.P.: Haideţi să vorbim şi despre Omul Bogdan Baltazar. Cum este femeia care vă stă alături?
B.B.: A… sunt îndrăgostit total şi iremediabil! Soţia mea e sensibilă, cultivată, ne iubim foarte mult! Sub toate aspectele, mă-nţelegi, nu trebuie să intru în detalii. E o relaţie splendidă care pentru mine, e ca o Lumină. Îmi pare rău de toţi cei care nu au aşa ceva în viaţă!
E.P.: Ştiu că aveţi doi copii, cu prima soţie. Povestiţi-mi despre ei.
B.B.: Am o fată de 42 de ani şi un băiat de 39. Fata e căsătorită în Anglia. După Revoluţie a plecat. A lucrat întâi pentru o companie în Canada, apoi a găsit un job bun. E şefă de grup la cea mai mare multinaţională în domeniul prospectărilor… geofizică seismică… mare de tot! Băiatul lucrează în imobiliare, în fine, încă se caută. Dar fata şi-a găsit drumul!
E.P.: Sunteţi bunic?
B.B.: Da, am o nepoţică, de la fată.
E.P.: Zâmbiţi, înţeleg că e comoara dumneavoastră…
B.B.: Da, e o mare bucurie! E comoara mea.
E.P.: E adevărat că banii nu aduc fericirea?
B.B.: E adevărat, dar aduc confort, o condiţie importantă în viaţă. Eu sunt foarte rezervat când vorbesc de fericire – consider că fericirea e cum e punctul matematic: se poate defini dar nu are dimensiuni, deci nu există… Fericirea e ca o străfulgerare foarte scurtă. Nu poţi să ai o stare permanentă de fericire fiindcă ai fi suspectat de… puţinătate mintală. Dar au fost momente când am fost atins de o fericire fulgerătoare.
E.P.: Spuneţi-mi-l pe cel mai important!
B.B.:  O să sune banal sau poate o să mă bănuiasca oamenii de grandilocvenţă. Fericirea e când mă văd cu nevastă-mea dimineaţa. Că eu o trezesc, după ce îmi fac gimnastica. Am program zilnic de înot în bazinul pe care l-am amenajat acasă. Am fost fericit când mi s-a născut nepoţica. Voi fi fericit acum, pentru că se întâmplă ca fata mea, într-o misiune, să treacă prin România în preajma aniversării mele. O să vină amândoi copiii la mine şi o să fiu fericit! Unul dintre motivele pentru care îmi iubesc atât de mult soţia este dragostea pe care o are pentru copiii mei din prima căsătorie. Uneori îi apără chiar în discuţiile cu mine. A fost o zână bună!
E.P.: Mai vorbiţi cu prima soţie?
B.B.: Da, eu am păstrat relaţii civilizate, afectuoase cu prima soţie.
E.P.: Care a fost pierderea cea mai grea pe care aţi simţit-o pe plan personal în aceşti 70 de ani?
B.B.: Cel mai rănit m-am simţit când am fost dat afară de la Externe şi am fost trimis la „Danubiana”. Lucrasem atât de bine şi cu rezultate atât de frumoase pe planul unor negocieri financiare internaţionale complicate. Era o perioadă foarte frumoasă în Ministerul de Externe, începând cu finalul anilor ’60 când România devenise, într-o bună măsură, de sine stătătoare, îndepărtându-se de dominaţia sovietică. Dacă lucrai în diplomaţia românească, aveai un spaţiu enorm de afirmare pentru a realiza obiectivele economice ale ţării! Am fost implicat în negocieri foarte importante la GATT, precursorul Organizatiei Mondiale a Comerţului, la FMI, la Banca Mondială. Când m-au anunţat că trebuie să plec din Ministerul de Externe, ministrul de atunci, Ştefan Andrei, care nu a avut nicio vina, plângea.
E.P.: Ce pasiuni aveţi?
B.B.: În tinereţe, cu rezultate absolut mediocre, am jucat polo şi am făcut raliu automobilistic. Şi-acum îmi place foarte mult să conduc! Conduc de vreo 54 de ani. Când conduceam nici nu aveam permis, aveam adeverinţă provizorie, că nu aveam 18 ani!
E.P.: Acum ce maşină conduceţi?
B.B.: Am două. Una de vară şi una de iarnă. Am un Mercedes, comandă specială. Aparent nu se deosebeşte de modelul cel mai modest din clasa C, dar este o maşină tunată de nişte profesionişti. Este o masina C 32 AMG… o splendoare, o fiară! Cealaltă este un Range Rover. Îmi place să conduc maşini puternice!

„DETEST SĂ EPATEZ”

E.P.: Vă place să vă etalaţi disponibilitatea financiară?
B.B.: Nu. Din contră! Nu mă ascund, dar detest să epatez. Şi maşina asta este o dovadă. Nu-şi dau seama de valoarea ei decât cunoscătorii! Nu vreau să demonstrez nimic prin ce am. Toată lumea în România vrea să demonstreze cine este prin ce are. E o mitocănie a neamului-prost bogat!
E:P.: Fumaţi. Este singurul viciu?
B.B.: Nu am alte vicii! Sau poate ar fi lectura. Lectura de specialitate, filozofia! Simt nevoia să îmi meargă mintea tot timpul! Dar nu-mi place să scriu.
E.P.: Ce vă lipseşte din acesti 70 de ani?
B.B.: Îmi lipsește faptul că ambientul social şi politic din România nu mi-au permis şi nu-mi permit să fac politică aşa cum as crede eu de cuviinţă.
E.P.: Aveţi prieteni?
B.B.: Toată viaţa mea am avut vreo trei. Sunt extraordinar de exigent în prietenie. Am mulţi amici, dar prieteni… nu!
E.P.: Cărui om din trecut ar trebui să-i mulţumiţi pentru că v-a influenţat în mod pozitiv viaţa?
B.B.: Puţini oameni mi-au schimbat viaţa în bine şi tuturor le-am mulţumit la momentul potrivit. Ştiu să fiu recunoscător. Asta e caracteristica oamenilor de calitate.
E:P.: Este banul ochiul dracului?
B.B.: Pentru mulţi oameni, cei cu educaţie precară, da. Pentru mine, nu, în niciun caz!

Îmi strânge mâna şi plecăm, fiecare pe drumul său. Al lui… cât anii mei de viaţă, al meu, cât anii săi de glorie. Mai privesc o dată cartea de vizită. Adresa personală de e-mail este cea mai corectă descriere a acestui profesionist care ştie să fie si auto-ironic …GURU@yahoo.com.
Interviu publicat în Revista Q Magazine – Septembrie 2009

Share on Facebook

Tweet

Follow us