Astăzi, 5 octombrie 2016, s-a stins din viață basul Pompeiu Hărășteanu. Avea 81 de ani! Drum bun spre Stele, Maestre!
Dumnezeu să-l odihnească!

 

Redau, mai jos, un interviu pe care îl păstrez cu drag, ca pe una dintre ultimele amintiri cu Maestrul.

———————————–

Pentru acest interviu, Pompeiu Hărășteanu m-a invitat într-o sală de repetiție de la Operă, o cabină simplă, dar foarte ordonată, cu o pianină pe care stă deschisă o partitură, semn că timpul în care acordă acest interviu este rupt din timpul destinat studiului…

 

• Vă amintiți primul moment care v-a marcat, în formarea profesională?

M-am născut într-un orășel din Ardeal, unde la petreceri se bea puțin și se cântă mult. Cu toate acestea, în familia noastră nu ne-am gândit niciodată ca unul dintre cei șase frați va ajunge vreodată pe o scenă de operă, deși toți cei din familia mea au avut voce și ureche muzicală. Prima dată am avut o muzicuță, apoi am avut o armonică din aceea rusească, cu clape și după, tata mi-a cumpărat acordeon. Ajunsesem să cânt și acasă melodiile la modă atunci; eu eram omul-orchestră. Nu am avut profesori de instrument, nu m-a învățat nimeni, le-am descoperit singur. Eram în anul al treilea la Școala de Mecanică din Cluj, când un profesor a venit să formeze corul școlii. Ascultând toți elevii, a rămas surprins de vocea mea: aveam voce gravă… Îmi amintesc că m-a întrebat „Copile, de unde ai tu vocea asta așa groasă?” Acest profesor a fost omul care m-a îndemnat să mă duc la Școala de Muzică, spunându-mi că vocea pe care o aveam eu, la 17 ani, era una deosebită. Îmi amintesc că acest om, Domnul Teodorescu, profesor la Universitatea de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, dirijor de cor, m-a cazat în casa dumnealui, la demisol, și în fiecare zi îmi dădea câte o lecție de învățat. A fost primul moment important în formarea mea.

 

• Ce amintire vă leagă de acest profesor?

Nu uit niciodată că avea pe pian o „carte”. Mă tot uitam la ea și nu îndrăzneam să o deschid. O văd și acum: albastră, cu litere argintii și scria mare: „Bach”. Mi-am făcut curaj și l-am întrebat ce este cu acea carte. Mi-a răspuns că este cartea celui care a inventat muzica adevărată pe Pământ – Johann Sebastian Bach.

 

• Ce alte realizări au urmat acestui episod?

După studiul cu acel profesor, am intrat la Școala de Muzică, în clasa a X-a, la un profesor renumit pentru muzica de lied, gen pe care nu-l cunoșteam la vremea aceea, dar, după ce l-am descoperit, pot spune că a fost muzica pe care am îndrăgit-o cel mai mult în viață. Am devenit, în scurt timp, un copil plăcut de artiștii din Cluj. Am cunoscut aici o generație atunci tânără de la București: David Ohanesian, Octav Enigărescu, Corneliu Fânățeanu. Acești artiști m-au ambiționat să dau admiterea la Conservatorul din București, unde am și reușit, în 1953. Am absolvit Conservatorul în 1959 și am plecat la concursul „Erkel”, la Budapesta, în 1960. Acesta a fost primul meu mare succes recunoscut, un moment de vârf pentru etapa aceea, o clipă care mi-a dat aripi.

 

• Această recunoaștere a valorii de atunci a adus și satisfacții materiale?

Ce bucurie am avut când, din banii pe care i-am câștigat, mi-am cumpărat un magnetofon ca să-mi pot imprima cicluri de lieduri și lucrări de la radio. A meritat să dau mai mult de jumătate din suma câștigată pe acest magnetofon pentru că m-a ajutat să mă perfecționez.

 

• După acest concurs au urmat și alte contracte importante?

Da, între anii 1960-1968 am fost solist la Ansamblul Armatei. Aceștia au fost cei mai frumoși ani pentru sufletul meu: eram tânăr, eram apreciat, eram harnic… un băiat cuminte, deși nu am avut părinții lângă mine, să mă învețe ce e bine și ce e rău.

 

• Cum vă amintiți de studentul Pompeiu Hărășteanu?

Eram conștient deja, de pe vremea aceea, că trebuie să învăț limbi străine ca să mă pot descurca în țările în care urma să am turnee. Îmi luasem profesoară de franceză și germană. Eram foarte ocupat! Tot timpul studenției am fost angajat solist la Ansamblul CFR Giulești, Ansamblul MAI, aproape că nu aveam timp să mă odihnesc.

 

• Chiar nu vă amintiți niciun moment de… slăbiciune?

Îmi amintesc că, la un moment dat, celebrul Ion Dichiseanu m-a invitat să ieșim într-o seară undeva unde nu mai fusesem în viața mea: m-a dus la un bar de noapte – fum, gălăgie, a fost un spectacol cu femei mai dezbrăcate… nu mi-a plăcut atmosfera de acolo! Toată lumea vorbea tare, dansatoarele se strângeau în jurul meselor… Următoarea dată când m-a mai chemat i-am spus să nu-mi mai dea telefon, că am alt program! Eu altfel vedeam viața!

 

• Când ați ajuns pe scena Operei Naționale din București?

În perioada în care eram la Ansamblul Armatei eram colaborator la Opera din București în spectacolul „Răpirea din Serai”, rolul Osmin, un rol a cărui dificultate nu o conștientizam atunci. Am fost pus în fața problemelor unui joc de scenă. La Armată stăteam drepți și cântam, aici era deja altceva! În 1964 a venit în România Opera din Berlin. Eu învățam „Loengrin” de unul singur. Când a venit Opera din Berlin tocmai cu acest titlu, basul din spectacol s-a îmbolnăvit. Cei de la Opera Română au spus: „Hărășteanu învață această partitura”, însă nu erau siguri de stadiul la care ajunsesem… Am făcut spectacolul, după care s-a scris că „o nouă stea apare pe cerul României, basul Pompeiu Hărășteanu a salvat spectacolul, cu o singură repetiție”. Un alt moment important a fost la ‘s-Hertogenbosch, în Olanda, când, alături de Viorica Cortez și de Ileana Cotrubaș, am luat toate premiile. Atunci am văzut pentru prima dată Olanda, muzee, aeroporturi… După această recunoaștere, Ministerul Culturii m-a propus pentru concursul „Francisco Viñas”, în urma căruia am primit propunerea să merg cu un contract la Opera din Bonn. M-am bucurat de susținerea presei: atunci artiștii erau promovați cum sunt promovate acum fetele astea frumoase de la rubrica de modă… sunt pline toate revistele de ele!

 

• Când v-ați reîntors în România?

În 1972 m-am întors la Opera din București. Nu am rămas în Bonn, deși mi s-a promis în scris că voi fi ajutat, numai să rămân la ei definitiv. După ce m-am întors în țară am avut necazuri cu cei de la Securitate, care, într-un final, m-au felicitat pentru că am ales să mă întorc.

 

• De-a lungul carierei dumneavoastră, la conducerea Operei din București s-au schimbat destui directori. Ați primit vreodată semnale că valoarea dumneavoastră l-ar incomoda pe vreunul dintre aceștia?

Nu am incomodat pe nimeni. Nu am fost niciodata un dur. Firea mea de ardelean e a unui om molcom care, în viață, merge încet, dar sigur.

 

• Ce puteți spune despre perioada în care ați ocupat fotoliul de director al Operei bucureștene?

În momentul în care am acceptat să conduc această instituție, nu am venit ca alți directori, cu dorința de a aduce o schimbare cu orice preț. Am venit să fiu coleg cu toți și prieten cu majoritatea artiștilor, indiferent de departamentul la care lucrau. Directoratul nu m-a schimbat cu nimic: am rămas același Hărășteanu care avea ușa deschisă oricând și oricui. Am încercat să îi ajut pe oameni, raportându-mă la exemplul personal. Contează foarte mult să ai posibilitatea să ieși în străinătate… Așa că îmi petreceam și nopțile în Operă, ca să modific programul lunii respective și să pot să ajut un artist să onoreze propunerile din partea altor teatre. Am vrut să ajut oamenii, nu să lovesc în stânga și-n dreapta. Martori îi am pe cei 700 de oameni care erau atunci în Operă. Dincolo de prietenia cu artiștii, am fost un director corect, care a știut să ia măsuri atunci când a fost cazul. Cine nu își face meseria, nu este cu mine, este contra mea, contra Operei… și atunci nu are ce să caute în această instituție!

 

• Se spune că artiștii din „generația tânăra” nu mai simt la fel partitura, nu mai vibrează la subiectele de pe scenă așa cum o fac artiștii seniori. Împărtășiți acest punct de vedere?

Tinerii vin astăzi în Operă ca funcționarii la serviciu. Adică nu lasă nimic când pleacă acasă… Noi ne lăsam sufletul și viața în Operă. Iubeam Opera mai mult decât propria casă. Ei vin direct de pe stradă și intră în spectacol nevocalizați. Eu, toată viața, am considerat studiul ca o rugăciune. Când am fost director mă furișam în sălile de protocol unde să nu ma găsească nimeni și să pot să fac vocalize. La generația tânără nu e așa! Nu există colegialitate; dincolo de porțile instituției nu pornesc prietenii, se ajunge până într-atât încât neșansa colegului poate fi șansa ta. În orchestră uneori se întâmplă ca unii artiști tineri să mestece gumă sau să pună ziare dedesubtul partiturii și, din când în când, aruncă câte o ochiadă la articolele interesante. Artiștii vechi au conștiința profesională, lucru ce nu este des întâlnit la generația nouă!

 

• Obișnuiți să găsiți un refugiu în rememorarea realizărilor profesionale?

Nu, dar vreau să scriu o carte cu întâmplări amuzante. Ar fi mult mai interesant decât să enumăr realizările profesionale. M-am gândit serios la acest proiect, pe care deja l-am schițat, însă lipsa timpului mă împiedică să-l duc la bun sfârșit… N-am timp! Până anul trecut am fost profesor la două Universități – în București și în Constanța, solist la ONB, cu turnee în țară și în străinătate.

 

• Dacă ar fi să realizați cartea în care să comprimați întreaga viață într-un număr de pagini, ce titlu i-ați da?

Ceva comic mi-ar plăcea… poate „Un ardelean în Singapore”.

 

• Un lucru inedit din ultima perioadă ar fi?

Anul trecut am realizat o premieră pentru existența mea. La Geneva am cântat două spectacole de „Nabucco”, unul după altul, în aceeași zi, pentru o sală de vreo trei-patru mii de locuri… Am acceptat această provocare, cu unul dintre cele mai grele roluri pentru bași, care mi-a adus aplauzele publicului pe care le-am numit „aplauze de fier”!

 

 

• Cum trăiește un artist valoros vârsta dumneavoastră în România? Este realitatea prezentului așa cum v-ați imaginat-o la începutul carierei?

Eu niciodată nu m-am gândit că voi ajunge la nivelul la care sunt acum, din toate punctele de vedere. Al sănătății, în primul rând. La 73 de ani nu mai cântă nimeni „Aida”, „Nabucco”, „Faust”, nicaieri. Am multe proiecte profesionale, nu pot să onorez toate cererile din cauza lipsei timpului. Se plătește foarte puțin la noi în țară, însă eu cu partea financiară a acestei meserii nu am treabă: sunt doar eu și soția, nu am de ce să mă lupt pentru bani. Și dacă ajut un tânăr talent, o fac în mod gratuit.

 

• Aveți vreo neîmplinire pe plan profesional?

Nu. Am fost dirijat de Karajan… ce-și poate dori mai mult un artist decât să fie dirijat de cel mai mare dirijor al lumii?! Sau…la Albert Hall în Londra, să cânți pentru o sală care are cinci-șase mii de locuri și care este atât de mare încât aparatele de fotografiat cu greu reușesc să imortalizeze spectacolele… totuși vocea se aude în orice punct al acestei săli!?

 

• Dar pe plan personal?

Singurul lucru pe care îl simt acum, dar nu pentru a mă ajuta sau a mă salva, lucrul care a devenit de o importanță destul de mare, este că nu am copii.

 

• De ce?

Din cauza… de fapt, așa a fost să fie. Soția nu a făcut copii. A rămas o singură dată însărcinată. Atunci nu aveam locuință și am amânat decizia de a avea un copil… după aceea am căutat numeroși doctori, tratamente… însă… a fost imposibil… nu a mai rămas însărcinată.

 

• A fost vorba, deci, de o întrerupere de sarcină. Ați regretat decizia de atunci?

Da, da! Și acum regret! Eu… care iubesc așa de mult copiii, aș fi fost atât de fericit să am o fetiță!… Orice mi s-ar fi oferit în lumea asta… să fiu primarul New York-lui sau să conduc Lumea… tot aș alege să am o fetiță… să fie a mea!

 

• De ce nu ați ales să adoptați un copil?

Nu a fost de acord soția… sunt foarte multe cazuri în care acest demers nu a reușit… Însă, am mulți studenți… sute…sunt ca și copiii mei. Mi-ar plăcea ca, măcar pe unul dintre acești tineri artiști, să-l las în locul meu, să-și amintească că a studiat cu mine.

 

• Ce rol a jucat femeia în viața dumneavoastră?

Femeia a fost foarte importantă în viața mea, pentru timpul meu. Timpul zboară foarte repede, am foarte multe solicitări și, dacă nu aș fi avut o soție care să mă înțeleagă și să fie alături de mine, să aibă grijă de mine, mi-ar fi fost imposibil să realizez tot ce am realizat în viață. Mi-am găsit jumătatea: ea știe rostul lucrurilor în casă, Mariana Hărășteanu.

 

• Unde… fugiți de acasă?

Am o căsuță de țară la Snagov, 1000 de metri plini cu flori, un loc care, în luna mai, devine Raiul pe pământ… Aici simt adevărata viață, fără exces de lux: iarbă, pământ, mii de trandafiri!

 

• Ce pasiuni aveți, dincolo de orele petrecute în compania muzicii?

În tinerețe mă pasionau mașinile. Acum… nu-mi mai plac. Când văd atâta mizerie în țară, atâtea accidente, victime, țin mașina în fața casei și prefer să merg pe jos sau cu autobuzul. Doctorul mi-a recomandat trei kilometri de mers zilnic… și-l ascult. Plus că, dacă merg pe jos, mă descurc mult mai repede. Aglomerația de pe șosele este cel mai rău lucru care ni se întâmplă, la ora actuală.

 

• Ce lucru din viața dumneavoastră profesională ar trebui să fie cunoscut de public?

Aș vrea să transmit publicului niște înregistrări pe care le am acasa și care pot deveni dvd-uri pe piață. Toată lumea îmi cere dvd-uri! Eu am materiale, însă nu le pot comercializa, pentru că nu îmi permite legea. M-am adresat, de pildă, Electrecord-ului, acolo unde, cu ani în urmă, prin calitatea de director al ONB, am oferit posibilitatea unor colaborări cu Opera, chiar de zeci de ori. Mi-au spus că îmi trebuie acordul sindicatului, care îmi va fixa taxe. Corul care participă trebuie plătit, orchestra, tehnicienii la fel! Suma necesară ar fi undeva în jur de 45-50 de milioane pentru ca să-mi scoată un CD pe care îl am facut și pe care, până la urmă, l-aș merita… Ca să realizezi așa ceva e nevoie de bani foarte mulți! Mai repede reușesc să scot cartea! Îmi pare rău, însă ca nu am ocazia să arăt publicului arhiva mea personală. De unde bani ca să plătesc 80-90 de coriști și o orchestră întreagă?

Martie 2008