Este o prezență efervescentă și o actriță talentată. Dincolo de scenă, este o soție topită de dragoste și o mamă modernă. Timp de câteva ceasuri, am povestit cu Tania Popa despre ce înseamnă „să fii doamnă”, despre Republica Moldova și România și despre pasiunea de dincolo de Teatru. 

 

• Te-ai născut în 1973. Ianuarie. 19 ianuarie. La Căușeni, în Republica Moldova. Sunteți trei surori. Tu nu ești nici cea mai mică, nici cea mai mare…

Eu sunt mijlocul…

 

• Probabil că părinții au sperat să vină un băiat în familie!?

A fost un băiat, primul! Dar s-a dus foarte repede și atunci a rămas forța feminină. Da, tata și-a dorit cu disperare băieți – la mine cred că nici n-a venit la spital, iar la a treia soră cred că s-a îmbătat cu prietenii. Dar, în timp…

 

• Fetele lui tata.

„Cârlanii lui tata”, așa ne spunea. Cârlan știi de la ce vine?! Este… copilul oii. Deci, un fel de mielușei… Foarte drăguț!

 

• Știu că-ți amintești uneori de o imagine din copilăria ta. Cu sifonul pe stradă… Ce era, domnule, cu sifonul, în Republica Moldova?

Cu sifonul?!

 

• Era un soi de… „împărtășanie” la voi: un aparat de sifon, cu un pahar transparent, din care toți copiii beau, unul după altul.

Nu numai copiii! Deci, mi-aduc aminte cu atâta bucurie! Nu-mi vine să cred că noi eram atât de fericiți, că nimeni nu-și punea problema cum de noi, un oraș întreg, beam dintr-un pahar de sticlă dintr-acela transparent, pe care doar după ce beam îl clăteam. Îl clăteai și-l puneai la loc. Atâta tot! Și beam, cu mic cu mare, din același pahar. Costa o copeică acel pahar de sifon.

 

• Atunci ai înțeles importanța lucrului simplu, importanța puținului în viața omului?

Atunci erau firești lucrurile acestea. Eu acum am înțeles cât de importante sunt lucrurile simple. Și cât de valoroase sunt lucrurile simple. De fapt așa cum ar trebui să fie. Da! Dar atunci erau perfect normale, logice.

 

• Cum era acasă… cu banii? Știu că locuiați la etajul patru într-un bloc de cinci etaje, într-un apartament de două camere. 

„Hrușciovka”, așa se numea apartamentul. Erau tip, toate la fel, iar denumirea le venea de la Hrușciov. Așa se numeau, erau de tip comunist: două camere vagon. Baia era separată de veceu. Așa erau locuințele la noi. Și-acum sunt încă multe blocuri așa. Eu sunt dintr-o familie foarte modestă, cu toate că tatăl meu era medic pe salvare, mama – laborant biochimist. Noi eram trei fete într-o cameră și toate rudele – am foarte, foarte multe rude! Și când zic foarte multe…

 

• 45 de veri primari!

Îmi știi toată biografia. Da, 45 de veri primari. Toți veneau la noi, pe rând. Deci toți dormeau la noi.

 

• Unde îi cazați, în acele două camere?

Pe jos. Era cel mai frumos lucru. Se știa: „Venim la voi, dormim pe jos!” Categoric!

 

• Cea mai frumoasă amintire a acelor ani?

Nu știu! Eu am avut o copilărie extrem de fericită! Nu pot să spun un singur moment. Am fost extrem de fericită! Mi-a plăcut foarte tare școala pentru că aveam atâtea activități frumoase… Nu exista săptămână să nu avem ceva!

 

 

• Da, da, da! Mai ales când făceai grevă, când opreai cursurile! Dacă vreun copil din clasă lua o notă pe nedrept, Tania se ridica din bancă…

Și zicea: „Nu este corect, grevă! Toată lumea afară!” Toți ieșeam. În două secunde făceam o pancartă și făceam grevă.

 

• Te-a ajutat acest lucru în viață? Adică, ori de câte ori nu-ți convine ceva, faci grevă?

Nu mai fac acum! Am îmbătrânit! Am fost și sunt un om extrem de corect, extrem de revoluționar în sensul bun al cuvântului și sunt foarte loială. Sunt un om extrem de pozitiv, de optimist. Și tot timpul mi-a plăcut să fie cum e bine, să fie totul corect! Și atunci n-am acceptat nedreptățile din jurul meu. Imediat mă revoltam. Dar m-a ajutat chestia asta, de la 17 ani fiind singură, într-o altă țară, nu mi-a fost greu. Imediat m-am organizat.

• Te-au ascultat ceilalți și din cauza – sau, mai bine zis, datorită, nu știu încă nuanța – momentelor de la nouă luni și de la trei ani? La nouă luni ai fost scăpată pe ciment și toată lumea s-a speriat că nu vei supraviețui acelui moment, iar la trei ani ai căzut într-o pădure pe un deal, fix într-un cuib de viespi…

De viespi sălbatice.

 

• Tatăl tău a fugit cu tine în brațe, ca să te salveze. Ce-o fi fost cu încercările acelea de la început?

Nu știu… Asta cu albinele… tot timpul mă gândesc că așa a trebuit să fie. Pentru că nu au crezut că o să supraviețuiesc. Am fost înțepată de mii de albine în decurs de câteva minute. Și, pentru un copil de trei ani, a fost prea mult. M-am transformat într-o minge rotundă și roșie și am zăcut ceva timp în comă, fiind mică așa… Dar, după aceea, fiind un șoc foarte puternic la nivelul capului, cerebelului…

 

• Al doilea șoc din viața ta…

Da. Doctorii le-au spus părinților mei că este categoric interzis să mă enerveze. Drept dovadă, nimeni nu mă contrazicea. Și eu puneam „punctul pe i” în casă. Din fericire, am fost un copil foarte bun. N-am fost răsfățată și răzgâiată! Am fost extrem de independentă și dintotdeauna am știut ce trebuie să fac și așa… nu știu… m-a dus mintea!

 

• Ai trăit cu ideea că trebuie să treci „dincoace”? Se vorbea de șansa României în fața Republicii Moldova, atunci?

Doamne, Doamne! La geografie știai așa: că România este o țară la graniță cu Uniunea Sovietică și, când a fost să vin aici am spus că mă duc să studiez în străinătate. „Dar ce mă fac cu limba, că nu știu româna!” Nu știai ce înseamnă mezeluri, salam, marochinărie, erau cuvinte…

 

• Dar aveai ideea aceasta de acasă: că trebuie să pleci în România, că România ar fi o șansă?

Doamne ferește! Dar nu m-am gândit vreo secundă! N-a fost în capul meu asta! Iar eu am aflat abia când am ajuns aici că suntem același popor și că avem aceleași rădăcini.

 

• Gara de Nord. Se dă Tania jos din tren și un hamal începe: „Pardon, pardon, vă rog, faceți loc!” Și ai zis că ai ajuns la Paris!

Da. Pentru că „pardon” îl știam din franceză. La noi nu se folosea cuvântul acesta! Da. Am fost surprinsă când am văzut că înțeleg totuși cincizeci la sută din ce se vorbea…

 

• În limba „străină”…

Da, am fost surprinsă și bucuroasă că o înțeleg… Cu toate că vorbeam cu un accent îngrozitor, colegii români au început să-mi explice că suntem același popor. Mi-a fost greu să înțeleg lucrul acesta, pentru că nouă ni s-a spălat foarte temeinic și foarte bine creierul. Adică nu aveam nici urmă în cap de vreo conexiune cu România. Știu că, în copilărie, am găsit la bunica în pod o carte în limba română – pentru că noi studiam în grafie chirilică – și știind literele din franceză am început să citesc. Erau cuvinte pe care le știam. Zic: „Dumnezeule, ce e asta? Ce limbă?” Am întrebat-o pe bunica, care nu mi-a dat prea multe explicații. Mi-a zis: „Ei, așa învățam noi la școală!” Și atât! Asta a fost tot! Eu am fost fascinată de lucrul acesta. Și mai e o chestie: 1989, 1988, ceva de genul acesta… Doi români treceau prin orășelul meu. Am auzit limba și i-am urmărit. Nu exagerez, câteva ore bune am mers după ei, pe unde se duceau… zici că eram de la Securitate. Voiam să le aud limba, pentru că mi se prea fascinant că e o limbă străină pe care eu o înțeleg.

 

• Te chema ceva în România!

Da, nu știu exact ce! Dar în România am venit pentru că am nimerit în acel grup, când am dat la Facultate în Chișinău – primul grup de studenți basarabeni.

 

• De ce ai dat la Teatru la Chișinău?

Acum râd de mine foarte mulți colegi, când le povestesc… Dar am dat la facultatea aceasta pentru că mi s-a părut că am cel mai puțin de învățat pentru examen. N-aveam timp de pierdut! Nu stăteam să… Am învățat foarte bine, dar am învățat pentru că trebuia să fiu lider, trebuia să fiu în față…

 

• Să vorbim de momentul acela de început. Tu spui despre tine – deci nu e afirmația mea – că „o blondă spălăcită, cu față de ucraineancă, s-a dus la admitere la Chișinău”. Florin Zamfirescu a văzut-o…

Da, și a plăcut-o foarte tare. Pentru că, na… nu mă pregătisem cu nimeni, nu mă știa nimeni, eram dintr-un orășel mic – acum îmi dau seama ce orășel mic e!

 

• Aveai note mari!…

Da. Am terminat cu note foarte mari și, în capul meu… Atunci așa era regula la facultate: Dacă la materia de bază luai notă mare la admitere și terminai cu nota cinci pe linie, cum era la noi nota cea mai mare, nu mai dădeai niciun examen. Și am zis: materia de bază – actoria, niște poezii, o povestioară… Eu eram foarte bună să rețin poezii, cântece, să improvizez… „Hai, mă, că e simplu!”. Asta a fost în capul meu! Am învățat trei poezii de Eminescu și gata.

 

• Cum a fost la admitere?

Habar nu am! Deci, eu nu știu ce mi s-a întâmplat…

 

• Tu te-ai fi luat pe tine, gândindu-te acum, după atâta experiență?

Eu și când am venit în România, mult timp nu am realizat cam ce capacitate, cam cât mă pricep eu în această viitoare meserie. Abia după aceea am realizat, când vedeam că notele erau: 10, 10, 10… Zic, „măi, 10 e bine”!

 

• Ca să ajungi la clasa profesorului Grigore Gonțea, a fost nevoie de intervenția lui Florin Zamfirescu, care i-a spus: „Hai, ia-o, că n-o să-ți pară rău!” Și așa s-a ambiționat Tania noastră, că în anul întâi, la primul examen, din 60 de studenți, ai fost singura care ai avut nota maximă!

Da, zece. Dar nu m-am ambiționat. Eu povestea aceasta cu „intervenția” am aflat-o după ce am terminat. Dar am fost surprinsă plăcut. La primul examen de improvizație, la primul parțial, a fost așa. Adevărul este că, printre basarabencele care au venit, eu eram cea mai mică și urâtă. Celelalte erau superbe!

 

• Ele au făcut carieră?

Nu ca mine! Glumesc! Eu, într-adevăr, am multe calități, defecte, dar asta cu modestia… e un defect mare al meu. Nu prea sunt modestă când e să zic de realizările mele și pot să zic că am un CV frumos. Ar trebui să mă mândresc cu asta! Corina Chiriac, la o emisiune a dânsei… tot mă scuzam eu – „O să vă cânt, dacă o să vă placă…”, mă scuzam. Și a zis: „Stop!” Deci a oprit emisiunea, pentru că oricum se înregistra, și a zis? „Ce-i chestia asta? Nu suport! Ești talentată, ești aplaudată! Ce te tot scuzi? Nu! Să zici: Acum o să vă cânt cel mai tare cântec, o să vă-nebunesc”. Atunci mi-a venit să plâng că m-a certat, practic! Și a doua oară, când m-a invitat în emisiune, i-am zis: „Vă mulțumesc din suflet!” Este o … Adică vin și mă scuz: știți, eu sunt cam prostuță, așa, dar poate o să vă placă! Dacă m-ați invitat, înseamnă că-i de bine și este un lucru mare. Dacă tot sunt realizările mele, de ce să nu mă laud cu ele, nu?!

 

• Păi, de exemplu, pentru că tatăl tău, după ce te-a văzut admisă la Actorie, a spus: „Ei, bine că ești și tu admisă la o facultate, acolo!”

Da, dar când a apărut primul articol!… Părinții mei n-au înțeles de la început ce-i cu asta. Ei nu se gândeau că eu o să fiu ca actorii aceia pe care noi i-am iubit și pe care i-am admirat toată copilăria mea și toată viața lor… Și, când a apărut primul articol despre mine, că eram nominalizată la „Tinere speranțe”, Premiul „Flacăra” – eram anul întâi încă – deci tatăl meu a umblat cu ziarul acela până l-a rupt: „Uiti, fata mea! Uiti, fata mea!” Deci, a fost o nebunie! Ei abia atunci și-au dat seama și acesta este unul dintre marile mele regrete… că tatăl meu nu a apucat să mă vadă absolut în nimic, nici la teatru…

 

• S-a stins în 1992, debutul tău a fost în 1993.

Da. N-a apucat, nici film, nici nimic, nici măcar o emisiune…

 

• Te gândești cum ar fi fost dacă, în anii aceia dintâi, n-ai fi ales teatrul sau dacă nu te-ar fi ales teatrul, mai degrabă, și ai fi ales designul? Pentru că făceai haine pentru singura păpușă din copilărie pe care o aveai, și te gândeai să te duci la Leningrad!

Da, asta aș fi făcut!

 

• Ai fi fost designer sau croitoreasă?

Aș fi fost un mare designer pe undeva pe la New York acum, sau la Paris! Habar n-am! Cu siguranță aș fi fost acolo!

 

• Ce te-a făcut să crezi că ai talent? Probabil situația modestă a familiei te-a făcut să-ți croiești tu rochițe singură? Sau, cum a pornit?

Nu! Și atunci nimeni nu-și punea problema așa. Cam toți eram la același nivel… Foarte puțini erau vârfurile… Eram într-o țară comunistă, sovietică…

 

• Îmbrăcați în uniformă…

Exact! Eu nu știam dacă sunt sau nu talentată, dar a fost dragoste la prima vedere și este în continuare cea mai mare dragoste a mea, în materie de meserie. Că știu să fac mai multe lucruri: știu să pictez, știu să cânt… fac multe lucruri. Dar aici este marea mea iubire! Când am văzut că am făcut un șorțuleț de bucătărie în clasa a V-a și a fost cel mai frumos din clasă, din cercul acela de croitorie… Mie îmi exploda pieptul de bucurie, de fericire. Și acesta-i al doilea regret din viața mea, că nu am avut curajul să mă duc la ai mei să le spun că vreau să studiez designul vestimentar la Leningrad!

 

• Ar fi fost mai bine?

Pentru sufletul meu, da! Pentru că acolo, în atelierul meu, sunt tot timpul cu zâmbetul pe buze. Sunt singură într-o cameră și cos și râd! Iar când probez o mireasă și îi dau rochia tot timpul mă apucă plânsul.  Mă apucă plânsul și zic: „Doamne, ce frumoasă rochie!” Nu cred că am avut stări din acestea la vreo premieră de spectacol!

 

• Anul 1992 a fost anul când l-ai pierdut pe tata și când familia avea să fie încercată și mai mult din punct de vedere financiar… Când mama făcea pâine în casă ca să mănânce împreună cu sora ta care rămăsese acolo… Atunci le-ai spus: „Mâncăm pâine, dar mâncăm în România!” Te-ai dus, ai vândut tot pe 3.000 de dolari… Nu ți-a fost greu?

Ba da, ba da!

 

• Erai o puștoaică… De unde atâta determinare, să o muți pe mama ta de acolo, s-o aduci aici, când practic nici pentru tine lucrurile nu erau sigure?

Vezi, acesta-i felul meu de a fi, acesta-i caracterul meu… Nu știu… Merg până-n pânzele albe! Nu mi-e frică decât de Dumnezeu! În rest nu mă sperie nimic!

 

• Pierderea tatălui a fost prima ta mare problemă?

Nu! A fost o mare durere, pentru că a fost unul dintre… În sufletul meu este și acum unul dintre cei mai minunați oameni. Era de o bucurie și de o… îi ajuta pe toți! Îl iubea lumea! Eu la înmormântare am văzut cât de iubit era tatăl meu, că au venit și din suburbii, și din satele din jur. Pentru că salvarea, unde lucra el, era pentru toată zona: orășelul și satele din jur. Ziceai că eram la 1 Mai – la Parada de 1 Mai. Dar, de fapt, era o mare de oameni care veniseră să-l conducă pe tatăl meu. Am avut o perioadă foarte grea când le-am adus pe mama și pe sora mea mai mică – care abia intrase la liceu – și ne-am trezit așa, fără casă, fără masă… Eu încă nu câștigam atât de bine… Am închiriat o garsonieră, ne-am mutat dintr-una într-alta! Dar mi-aduc aminte cu drag că mâncam, în mare parte, pâine cu margarină… Mama era foarte dibace și ne făcea din făină tot felul de chestii și ne descurcam cu orez. Ziua de salariu era un vis, pentru că mă duceam cu sora mai mică la un supermarket și cumpăram un pui, un salam, cașcaval… Era nebunie!  Mi-a fost foarte greu, dar tot timpul m-am gândit că totul este… Că așa trebuie să fie, așa trebuie să se întâmple în viață. Nimic nu este întâmplător! Și am trecut prin toate chestiile astea ca să mă întăresc mai mult, să fiu mult mai sigură pe mine, să pot să iau decizii mai hotărâtă!

 

• Ce-ai fi vrut să știe tata despre tine?

Că am reușit, că sunt un om puternic, că se poate mândri cu mine, că lumea mă iubește și mă apreciază. Și pentru părinți cred că e mare lucru!

 

• În 1993 ai debutat în rolul Izmena, din „Antigona”, în regia lui Alexandru Tocilescu. Cine a  venit în sală din partea ta?

La Bulandra! A… Nimeni! Că pe mama am adus-o în 1997, când am descoperit cât de greu o ducea acolo. Deci, s-a chinuit ceva…

 

• Cum a fost după premieră, după aplauzele acelea furtunoase ale publicului, când ai închis ușa cabinei și probabil că ai rămas destul de singură!

Da. Nu știu… eu mă împrietenesc foarte repede și am fost – eu, personal, dintre toți colegii mei, am fost primită cu brațele deschise și m-am împrietenit foarte repede cu colegii mei. Pentru că, de cum am venit, după prima lună am știut că eu aici  voi rămâne și nu voi pleca înapoi acasă! Niciodată!

 

 

• Cum?

Nu știu! Așa am simțit! Am simțit că aici pot să fac ceva, că aici e de mine! Nu m-am simțit singură niciodată! Eu și-n lume, peste tot unde mă duc, imediat îmi găsesc cu ce să mă distrez. În schimb la „Antigona” a fost altceva. Pentru că eu nu cunoșteam vedetele adevărate ale acestei țări, marii artiști ai acestei țări. Și vorbesc de vedete adevărate, nu de… Și după premieră s-a apropiat de mine o doamnă care vorbea… avea probleme clar cu gâtul. Și mi-a zis: „Draga mea, ești superbă și-o să ai un viitor foarte frumos!”. Și eu, repede, m-am dus la colegi și le-am spus: „Cine-i doamna aceea?” Și mi-au zis: „Tu nu știi cine-i?” Zic: „Nu!” „E Gina Patrichi! Este ditamai actriță!” Deja începuse să o afecteze cancerul la gât. Din cauza lui s-a și stins! Îmi zic: mare actriță! „Ah, ce proastă ești”… După aceea am aflat cine era și acum așa mă iau fiorii…

 

• Dar ți s-a spus vreodată, în facultate: „A venit și moldoveanca asta să ne ocupe locurile aici, să ne ia rolurile?”

Da! Și-acum mai aud lucrurile astea, dar…. Sunt foarte mulți români în toată lumea asta… Și sunt și rude ale celor care spun asta despre mine și nu cred că le-ar plăcea să li se spună lor când pleacă sau celorlalți! Și eu sunt în țara mea! Și tot românii mi-au zis că suntem același popor și aceeași țară… Toți oamenii suntem la fel: negri, albi, verzi, galbeni… Nu există nici o diferență! Al meu, al nostru, poporul! Nu! Suntem toți la fel! Suntem toți… Și așa mai departe!

 

• De la „Antigona”, din 1993, până la „Leul deșertului”, cea mai recentă piesă în care te-am văzut eu…

Da? Ai văzut spectacolul?

 

• Am văzut chiar premiera, alături de maestrul Beligan…

E ultima, da, ultima piesă pe care am făcut-o!

 

• Ce ai învățat fundamental de la meseria asta? Ce ți-a dat ea?

Trebuie să mă gândesc…

 

• Titluri extrem de diferite… Ai jucat în foarte multe producții, sunt zeci de titluri, de spectacole care-ți poartă numele în distribuție…

Aș putea să zic că am peste 40 de roluri în teatru și cred că peste 20 în film… Vezi, iar mă laud! Nu știu ce mi-a dat meseria asta… nu știu…

 

• Vreo alergie, ceva?

A! Da! Mulți îmi zic: „Vai, du-te la doctor!” Ce alergii de la farduri? Nu! Este alergie de la meserie. Așa zic eu și n-o să intru mai mult în detalii. Da, într-adevăr, am probleme foarte mari după ce am spectacole.

 

• Spui așa: „Viața mea privată a fost cu foarte mult plâns, viața profesională a fost și este o bucurie!”.

Acum aș putea să schimb: viața mea personală este o bucurie, o fericire. Deci sunt foarte fericită, în sfârșit, a venit soarele pe strada mea, în viața mea privată! Iar în actorie. Da, e bine!

 

• Și, de-atâta fericire, ai început să cânți? Ești actriță, ești cântăreață?

Eu cânt dintotdeauna. De când m-am născut, cred că mai întâi am început să cânt! În orașul meu eram foarte recunoscută, așa… eram fetița de la a VI-a care încheie concertul orașului! Adică eram așa, o apariție… Multe legende există în orașul meu despre mine și cântatul meu. Numai statuie îmi lipsește în orașul acela, că în rest sunt o legendă! Toți știu de Tania Popa! Dar așa, nu aveam curaj să cânt la publicul larg. Și mulți nu știau lucrul acesta. Și când m-am decis eu, așa…, să fac un spectacol… cântecul meu de lebădă, vreau să cânt eu în rusă! Și a ieșit spectacolul „Fata din curcubeu”, așa am decis eu așa în capul meu!

 

• „Fata din curcubeu” – spectacolul care te-a salvat de la plafonare.

În felul acesta m-a ținut să nu mă las de meseria aceasta.

 

• Deci datorită spectacolului acesta ai început să cânți.

Să cânt și să mai joc în continuare. Lumea a început să zică: „Dar nu faci și ceva… doar să cânți.  Dar tu nu cânți? Și-am zis, „De ce nu?! Ia, hai!” Și am început cu aceste „Seri rusești” cu café concertul și uite că sunt chemată, sunt cerută… Sunt fericită că lumea iubește muzica, ca și mine…

 

• Spui despre profesia ta de actriță: „Nu mai trebuie să-mi demonstrez mie însămi nimic!” Tocmai de aceea voiai să te retragi?

Știi de ce?! Meseria este foarte frumoasă! Este foarte grea, dar foarte frumoasă! Dar eu sufletește nu rezist la stresul pe care mi-l provoacă oamenii din această meserie. Prea multă răutate, prea multă invidie, mâncătorie! Când o să-nțeleagă lumea că fiecare are locul lui? Nimeni nu ia locul nimănui. Iar dacă ia locul cuiva cu forța, o să plătească. Tot el are de pătimit!

 

• Ți-a luat locul cineva, vreodată?

Da… și să fie sănătos că mi-au venit mie altele… Știi, eu la bani am această chestie: cu cât mai mult dau, cu atât mai mult primesc. Și asta este problema, că… mă obosește lumea rea… nu mai vreau, vreau lume bună în jurul meu.

 

• Spui că de personajul din „Fata din curcubeu” ți-e milă…

Mi-e milă, da… E un destin nefericit al acelei fetei. Dar eu tot timpul zic că lumea zice: pleacă bocită de la spectacol, „vai, cum? Săraca!” Nu! Eu tot timpul zic: pleci de la spectacolul acesta și zici: mamă, ce viață frumoasă am eu, am unde să stau, am ce să mănânc, am un serviciu…

 

• Pentru că acesta este rolul teatrului, să te pună pe gânduri.

Să pleci cu ceva, nu să pleci, să zici: „hai, unde să mergem să bem ceva?”. Și asta-i bine, dar trebuie să stai puțin să te gândești: ce viață fericită am. Cel puțin așa cred eu că trebuie să pleci de la „Fata din curcubeu”, bucurându-te de ce ai tu acasă.

 

• Dar așa-i la ruși, se combină râsul cu plânsul… sunt ei la extreme?

Categoric! Eu, cel puțin – am trăit toată copilări până să vin în România, printre ruși, că asta era – și prieteni ruși și asta e… și genele mele sunt ruso-ucrainene, nu am prea văzut așa, pe mijloc: era cu râs sau cu plâns. Și mult râs.

 

• Nu te obosește: ba să râzi, ba să plângi?

Eu cu mine nu obosesc niciodată și sunt ca un vulcan, cred că-i obosesc pe toți în două secunde. Vorbesc foarte mult, gesticulez mult. Râd mult!

• Îți amintești că, înainte să începem interviul, ți-am spus și eu „Fii mai doamnă!” Toată lumea îți spune „fii mai doamnă”. De ce?

M-am descălțat, m-am făcut  comodă… „Fii mai doamnă”… Eu nu vreau să mă schimb. Să fie doamnă cine se simte…

• Dar ce înseamnă să fii doamnă?

Nu știu, mie mi se pare că trebuie să stai într-o poziție frumoasă, să vorbești frumos și pe un ton cald și… Nu-i adevărat! Doamnă însemnă să nu-ți pui poalele în cap în văzul lumii, și să fii un om civilizat și un om bun! Asta înseamnă să fii doamnă! Dar dacă eu râd și am multă voie-bună în mine și sunt veselă, asta nu înseamnă că nu sunt doamnă. Iar dacă gesticulez mult … asta-i felul meu și cine mă place mă place exact pentru asta! Nu o să mă placă mai mult dacă eu o să fiu așa… În nici un caz, nici nu o să mă bage în seamă. Nu! Eu asta sunt, Tania!

 

• Tania care, la un moment dat, s-a dus într-un club-restaurant care se numea – deloc întâmplător Déjà vu (deja connue, poate) și și-a întâlnit marea dragoste. S-au căsătorit în două săptămâni, nu?!

Da!

 

• Parcă în două săptămâni te-a cerut.

Nu m-a cerut, mi-a zis să vin la Primărie.

 

• Și când ai ajuns la Primărie, ce-ai găsit?

Era el cu actele noastre. Adică el mi-a zis: „Vii luni la Primărie și ne căsătorim”. Și eu am zis „da”, în următoarea secundă. Adică eu nu am avut „1… 2… 3…! să mă gândesc, să zic: ce fac, ce fac?” Eu am zis: „Da!” Și, într-un mare secret, am făcut totul. Am zis că nu spunem la nimeni!

 

• Dar de ce nu ați spus nimănui? Ți-a fost frică de fericire? Că, de regulă, când ne bucurăm foarte tare avem sufletul strâns să nu se întâmple ceva ca să plătim fericirea aceasta mare.

Adevărul este că habar nu aveam nici cine este el… apropo de destin! Nici ce avea să mi se întâmple. Că noi după ce ne-am căsătorit, pentru că n-am spus la nimeni, nici măcar familiei, locuiam separat: el la casa lui, eu la a mea. Dar eram căsătoriți!

 

• Pai de ce v-ați căsătorit?

Păi eu nu știu ce-a fost. A fost o nebunie! După două luni abia le-am spus părinților și rudelor pentru că rămăsesem însărcinată și-am zis totuși să le spunem… I-am șocat pe toți, că aproape doi ani au stat șocați, în special mama mea și mama lui, soacră-mea. Dar apropo de destin, eu nu știam cu cine mă căsătoresc, eu nu știam cine este omul acela care mă cheamă la primărie să ne căsătorim. De șapte ani trăim fericiți, avem și un copil, fata mea este ca și fata lui…

 

• Fata cea mare…

Da, nu există discuție. El spune „copiii mei”, așa se recomandă: el cu copiii lui. Și ne-am descoperit… avem aceleași preocupări, aceleași vise, aceleași dorințe în viață. În sfârșit e un bărbat care mă admiră ca actriță și m-a pus pe un piedestal că sunt actrița Tania Popa și nu mă-ntreabă: „iar te duci să filmezi, iar te duci la spectacol? Dar de ce repetați atâta? Dar de ce ți-a zâmbit ala? Dar de ce tot dai autografe?” Nu! Omul acesta, dimpotrivă, îmi zice: „Tu ești Tania Popa, tu trebuie să le ceri 50.000 de euro. Tu ești ditamai actrița!” Și mă susține!

 

• Cât de important este să te simți apreciată?

O, Doamne! Datorită lui am început să cânt și mi-am deschis atelierul. Fac numai ce-mi place pentru că mi-a dat atâta încredere în mine și m-a încurajat în tot ce am vrut. Dacă am spus: „vreau eu un atelier, vreau să am mașinile mele de cusut și materialele mele… și manechinul meu” a zis: „Hai, fă-ți nebunia asta!” Și uite că e bine că am făcut-o, pentru că am o afacere cu care sunt foarte fericită.

 

• O putem numi afacere?

Categoric!

 

• Îţi aduce venituri?

Da, da! Și venit și satisfacție maximă! Sunt foarte…

 

• Dar ca mamă cum ești?

Sunt o mamă nebună, da! Fata mea cea mare care m-a depășit și la picior și la înălțime, ea e cea… ea e doamna din familie. Îmi zice: „Mama, nu mai zâmbi așa, mama stai mai liniștită”… E adolescentă…

 

• E.P.: Ai avut-o devreme…

Devreme? Nu, la 27 ani. As fi vrut primul la 20, la 22 al doilea, la 25 ultimii doi. Să fac așa. Asta mi-aș fi dorit. Și când am venit în România, primul gând – când am văzut primii cerșetori, că aici am văzut, mă rog… și la noi au apărut, după Revoluție, după Perestroikă… – primul gând a fost să înfiez copii. Când o să am voie să înfiez copii… Acum îi am pe ai mei, dar… nu m-aș da în lături. Dacă aș avea mulți bani, nu m-aș da în lături, aș înfia foarte mulți copii și mi-aș face așa un loc…

 

• Există cineva în destinul tău care te-a ajutat la un anumit moment și căruia nu ai avut răgazul să-i spui mulțumesc, sau poate în fața căruia simți că nu ai mulțumit destul. Un om care poate știe că ți-a făcut bine sau poate nu știe, poate e undeva ascuns în istoria ta personală…

Eu cu siguranță pot să spun cine, în capul meu, tot timpul era un model pentru mine, dar model în adevăratul sens al cuvântului, pentru că eu semăn foarte mult cu tata și felul meu… În schimb, bunica mea din partea mamei!… Tot timpul am zis că așa mi-aș fi dorit să fiu: ca ea. Și sincer îmi pare rău că nu am apucat să-i spun că este un model pentru mine în viață și că nu-mi vine să cred… Uite, vezi, m-ai încuiat acum. Când într-adevăr trebuie să spun lucruri importante… Până acum: bla, bla, bla! Și când trebuie să zic ceva extrem de important, încep să-mi caut cuvintele, înseamnă că m-am emoționat. Bunica mea, care a crescut 12 copii și care la trei noaptea se ducea cu rufele, iarna, la râu, foarte departe și venea cu ele înghețate și care…nu știu, astăzi,… niște lucruri care pe mine m-au marcat. Și am zis: așa ar trebui să fiu eu, un om puternic, un om care să poată să facă multe! Și era de o modestie bunica mea, maximă. Și femeie la vârsta ei care citea în continuu. Deci o femeie de la țară care a lucrat pământul și a crescut atâția copii, să o vă citind, pentru mine este mare, mare lucru. Îmi pare foarte rău că nu i-am spus cât de mult o admir și că este idealul meu în viață.

• Câți ani aveai când s-a stins?

Spre rușinea mea, eram destul de mare.

 

• N-ai luat-o niciodată la teatru!

Ea nu cred că a plecat vreodată din Republica Moldova, după hotarele ei… hotarele țării… Mă bucur, în schimb, că am apucat să o văd cu foarte puțin timp înainte de a se stinge și.. asta este… Dar știu că se adună acolo Sus în gașcă mare și urmează să ne întâlnim, și o să apuc să zic, cum tot timpul mă gândesc, de multe ori și dacă publicul mă vede uneori la aplauze că-mi dau lacrimile, mi se întâmplă lucrul acesta, este numai pentru că la acel spectacol am simțit că tatăl meu mă vede. Deci sunt anumite spectacole…

 

• …Și știe că fetița aceea, dintr-o localitate neștiută nici măcar de unele hărți, a ajuns să fie cunoscută în piață, a ajuns să fie un nume în teatrul românesc

Eu mă rușinez încă atunci când lumea mă recunoaște sau îmi zice: „sunteți”… „v-am văzut”…. Pentru că eu – cum zice și sora mea de la Chișinău – eu nu am reușit să mă schimb deloc, sunt exact cum eram în Căușeniul acela al meu mic, exact aceeași persoană, nu m-a schimbat cu absolut nimic mediul în care lucrez.

 

• E un miracol, Tania, faptul că te cunosc atâția omeni?

Da! Este! Și știi pentru cine este mai important? Pentru familia mea. Pentru ei chiar este foarte important. Când mergem și cine va mă recunoaște, se uită la mine și îmi zâmbesc și șușotesc. Pentru ei e important!

 

• O fi important și pentru vreo fetiță blondă spălăcită din Căușeni care poate își dorește să iasă de acolo și să ajungă așa cum este Tania Popa? Crezi că ești model pentru vreo categorie de oameni?

Da! Da și e pentru a treia oară când sunt lipsită de modestie, dar mi-ar plăcea să cred că sunt model pentru că, consider că am principii foarte sănătoase în viață și de ele o să mă țin tot timpul. Și am un cap sănătos. Am un cap sănătos!

 

• Ai spus întotdeauna nu compromisurilor?

Da! Niciodată nu o să fac un compromis, mai ales în meseria asta. Cu copiii fac…

 

• E.P.: Ce fel de compromisuri?

Păi, când ar trebui să-i cert eu…. Nu fac nimic… Sunt o mamă foarte tolerantă dar și ei se… știi cum educăm copiii? Prin puterea exemplului. Dacă ei văd la mine că sunt așa cum sunt, și ei vor fi tot așa, nu vor fi altfel. Și atunci cred că este suficient să fii un om bun și…

 

• Ce înseamnă să fii un om bun?

Un om bun înseamnă să fii un om generos, nu neapărat material, generos la cap, să fii tolerant, să fii … să nu ai răutăți, să nu ai invidii, dacă poți să faci un bine, fă-l! Doamne, eu am niște satisfacții atât de mari când pot să fac un bine cuiva, chit că acea persoană nici nu știe că i-am făcut un bine, dar eu în sinea mea sunt atât de încântată și fericită! Este mult mai important.

 

• Omul prezentului tău este soțul tău?

Da, îi sunt foarte recunoscătoare soțului meu, pentru că sunt absolut convinsă… la început mi-era frică să cred lucrul acesta, dar acum sunt convinsă că a scos din mine femeia aceea care poate să fie admirată și să fie model pentru ceilalți. Aş putea să-i fiu recunoscătoare şi îi sunt recunoscătoare şi mamei mele care este foarte diferită de tatăl meu.

 

 

• E.P.: Dar la filmele indiene de ce plângi?

A! Eu plâng ca proasta şi la filmele cu bătăi! Sunt foarte, foarte, foarte sensibilă. Şi dacă aud şi o muzică frumoasă… Mă emoţionez şi dacă văd o pisică în colţ zgribulită. Deci imediat mi se injectează ochii şi-mi vine să plâng! Sunt foarte sensibilă!

 

• Eşti mai mult bucurie, sau mai mult lacrimi?

Sunt bucurie… Și, de multe ori, la mine sunt lacrimi de bucurie. Iar când sunt lacrimi de durere – că am şi eu dintr-astea că sunt om – nu prea le vede nimeni, le păstrez pentru mine!

 

• Pentru cine ai opri timpul în loc?

Pentru copiii mei! Mie mi-e frică…. Nu mi-e frică, dar ştiu că o să vină momentul în care ei vor creşte şi vor pleca de lângă mine şi tare-mi doresc să am în momentul acela…. Nu  ştiu… să facă în aşa fel viaţa încât să nu le simt lipsa. Pentru că cel mai important, cel mai important lucru din viaţa mea sunt copiii! De departe! Nu există…. Ei sunt sus… vârful… Everestul… şi în rest sunt toate celelalte lucruri minunate din viaţa mea şi sunt foarte multe. Dar mai presus de ei în viaţa mea nu este absolut nimic. Şi aşa mi i-as dori, aşa cum sunt ei acum să-i am!

 

• În toată această ecuaţie a vieţii tale, cu plusuri, cu minusuri, cu forfota aceasta de fiecare zi, cum ai caracteriza relaţia cu Dumnezeu?

O, am o relaţie foarte bună cu Dumnezeu! Este singurul de care mi-e frică, în ce sens… nu vreau să-L supăr. Adică nu vreau să fac lucruri care nu i-ar plăcea Lui. Aş vrea să fie mândru de mine şi atunci fac numai lucruri care să…

 

• Te-am întrebat asta pentru că, în copilăria ta în care nu prea se vorbea despre religie, despre credinţă…

Nu exista!

 

• Erau foarte puțineşanse ca tu să ajungi să ai o relaţie directă cu Dumnezeu, după cum spui. Când ai descoperit-o?

Cu siguranță… Am descoperit-o când mi-a fost foarte, foarte greu! Pentru că am avut momente, fiind singură aici, şi cu facultatea, şi cu tot, cum să mă descurc cu oamenii, cum să nu dau greş… Pentru că am foarte multă încredere în oameni, în continuare, mi-am furat-o de foarte multe ori, am primit palme, palme, palme, când m-am încrezut în oamenii care poate nu au meritat şi m-a durut sufletul de foarte multe ori! Şi atunci când eram singură cu mine şi plângeam şi ziceam: „dar de ce mi se întâmplă mie aşa?” Am avut aşa, mici revelaţii, că e Cineva acolo Sus, care mă veghează şi care o să mă ajute, care n-o să mă lase la greu. La început au fost ca nişte chestii de copilărie şi uşor-uşor am conştientizat lucrul acesta, după aceea, evident, am citit şi Biblia, am fost la biserică…

 

• Şi în valorile acestea îi creşti şi pe copiii tăi? Ei au şansa cunoaşterii, mai mult decât ai avut-o tu în anii dintâi.

Cu siguranţă! Şi dacă cel mic este convins că este un Dumnezeu şi îngeraşul păzitor, eu cu siguranţă o să susţin chestia aceasta. Şi Daria care este mult mai mare deja, are şi ea, culmea, că se duce mai des la biserică decât mine şi are o prietenie altfel cu Dumnezeu. Dar sunt foarte încântată că ei au cunoştinţă că există ceva mult mai presus de noi toţi care are grijă de noi!

 

• Dacă ar fi să privim acum retrospectiv la toată viaţa ta, la fetiţa aceea care era într-un loc uitat de lume, la pasiunile ei, la întâlnirile ei, la şansa ei de a ajunge în România, la greutăţile prin care a trecut… ai mai avea puterea să o iei de la capăt, ştiind tot ce s-a întâmplat în viaţa ta? Printr-un exerciţiu de imaginaţie, dacă acum am opri filmul şi l-am da înapoi, ai mai putea să faci ce-ai făcut?

Aş mai putea să fac încă o dată, dar aş face mici schimbări. Aş decide, în unele cazuri, un pic altfel. Dar… M-a mai întrebat cineva: „regreţi, ai schimba ceva?” Nu! Sunt convinsă că ce nu mi-a plăcut din ce am făcut în viaţă a fost cu bună ştiinţă. Adică am acum din ce învăţa să nu mai greşesc. Dar pe ici pe acolo aş lua-o pe altă cărăruie.

 

 

 

• Spuneai că vrei să te pensionezi la 50 de ani!

O, mâine, dacă s-ar putea! Aş avea timp liber să fac ce vreau!

 

• Te-ai gândit vreodată serios la despărţirea de scenă? La momentul acela în care cortina se închide, ai intra în cabină pentru ultima dată, ai şti că nu te mai întorci în faţa publicului şi că faci orice altceva…

Da, sunt atâtea lucruri minunate în lumea asta!

 

• Dar, ai putea face asta?

Dar cum să nu?!…

 

• Nu eşti dependentă de teatru, de actorie, de întâlnirea cu publicul… de fluxul acela de energie care te schimbă în fiecare seară? Nu cumva spui asta pentru că ştii că ai teatrul şi că el îţi rămâne fidel orice s-ar întâmpla?

Nu! pentru că sunt un om care nu are o pasiune, o preocupare! Mie îmi plac atât de multe lucruri! Şi atunci am cu ce să schimb… Şi eu sunt un om care se plictiseşte repede, şi-atunci trebuie să diversific viaţa mea ca să nu mă plictisesc. Sunt bolnavă de optimism şi uneori cred că e prea mult!

 

• Te-ai gândit să scrii vreodată vreo carte despre tine?

Carte – nu! Aaaa! Despre mine?

 

• Despre tine, despre viaţa ta!

Nu! Ar fi o telenovelă lungă la care ar boci toate croitoresele… Mulţi mi-au zis că: „Doamne, viaţa ta e telenovelă!” Dar nu cred că aş avea curaj, sincer, să-mi expun toată viaţa, tot ce am trăit… Nu! Şi n-aş vrea! În schimb, un scenariu de film am în cap!

 

• Cum s-ar termina ultima scenă? Cinematograf, seara premierei, toată lumea s-ar uita la filmul despre tine şi ajungem către ultima scenă, către deznodământ…

Cu happy-end. Cum mi-ar plăcea să fie şi viaţa mea, cu un mare happy end! Să am un mic motel cu o cârciumioară pe o insulă, pe o plajă, cu hulala, ceva pe-acolo. Eu cu soţul meu, cocktailuri…

 

• Muzică rusească…

De care o fi! Să vină la noi la acel motel şi la acel restaurant din toată lumea şi noi să-i servim, copiii să fie pe undeva fericiţi, nepoţii să vină la noi în vizită… Să am o viață liniştită, să am o mică afacere drăguţă! Acesta-i finalul fericit al vieţii mele!

 

*interviu difuzat de Trinitas TV, mai 2015