Este una dintre cele mai bune voci ale României. Piesele ei au fost șlagăre în perioada în care eleganța domina atât muzica, cât și showbizz-ul. „Spune-mi”, „Dau viața mea pentru o iubire”, „Vino, vino” sunt doar câteva dintre cele mai frumoase declarații de dragoste pe care le-am învățat, cu toții, de la Monica Anghel. 

 

 

• V-aţi născut pe data de 1 iunie. V-a amprentat această zi cu magia copilăriei, și mai târziu?

Da, cred că da! Păstrez şi acum momentele mele în care, realmente, îmi place să mă joc. Mă joc extraordinar de mult cu băieţelul meu, cu Aviv. Îmi place să alint, îmi place să fiu alintată, dar nu ştiu dacă acest lucru are legătură cu data de 1 iunie…

 

• Cum era atunci când vă sărbătoreaţi ziua de naştere odată cu toţi copiii?  

La şcoală ne duceam cu bomboane, dacă găseam. Dacă nu, făcea mama nişte chec sau prăjiturele acasă. Mi-aduc aminte că, prima dată, mi-am serbat ziua cu invitaţi când am împlinit 18 ani. Până atunci mi-am serbat ziua în familie, împreună cu verişoara mea. Apoi și cu fratele meu.

 

• Erați o familie frumoasă, o familie creativă: tatăl dumneavoastră – sculptor, mama – designer.

Exact! Dar totul a plecat de la bunicul meu, Gheorghe Popa, care a fost profesor de sculptură la Marele Voievod Mihai şi care, la un moment dat, l-a avut elev pe majestatea sa Regele Mihai. Bunicul nostru, Gheorghe Popa, a făcut biserica Sf. Ionică din Bucureşti. Biserica a fost făcută de el şi de fraţii lui. Și Mănăstirea de la Cernica, bustul lui Cincinat Pavelescu…

 

• Vă povestea bunicul despre ceea ce făcea important pentru ţară, pentru artă, pentru cultură?

Sinceră să fiu, nu-mi aduc aminte pentru că el s-a stins când eu eram destul de mică. Parcă eram în clasa I sau a II-a, nu mai ţin minte exact. Dar ceea ce-mi aduc aminte despre bunicul meu este că, atunci când dormeam cu el – se mai întâmpla câteodată să mă adoarmă el, se întorcea cu spatele la mine şi întindea mâna să vadă dacă sunt învelită, dacă am spatele învelit. Şi am mai învăţat un lucru de la el, pe care-l practic și acum, câteodată: să mănânc supă cu pâine. Chiar dacă pâinea este proaspătă, să înmoi acolo pâinică. Astea de la bunicul meu le-am învățat!

 

• Copilăria v-a fost de poveste? Aţi fost un copil protejat, răsfăţat, încurajat în talentele sale?

Da! Categoric! Am fost un copil susţinut! Mă consider un om norocos realmente pentru că, aşa cum spuneaţi, familia mea a fost alături de mine. Suntem, în continuare, foarte apropiaţi unii de alţii. Mi se pare esenţial în creşterea unui copil! Așa cum te dezvolţi în copilărie rămâi la maturitate. Mie mi se pare esenţial ca un copil să fie iubit, să fie înţeles, să fie ascultat de către părinţi, să fie încurajat atunci când vrea să facă un lucru bun. Evident, să i se spună și atunci când ceva este în neregulă, să i se dea explicaţii. Dacă îi spui unui copil: „nu ai voie să faci cutare lucru”, și doar atât, fără să-i dai vreo explicaţie, s-ar putea ca el să facă tocmai invers, pentru că aşa se întâmplă cu fructul oprit!

 

• Erați sora cea mare. Înţeleaptă și răbdătoare cu Alexandru?

Câteodată da, câteodată îmi pierd şi eu răbdarea, de ce să nu recunosc. Dar, în general, mie nu-mi place să mă cert. Mi se pare un lucru degeaba să te cerţi cu cineva, pentru că lumea e mică, nu ştii când te mai întâlneşti cu acel cineva. Nu vorbesc acum strict de familie… Dar, mai ales în familie, să te cerţi mi se pare îngrozitor.

 

• Dumneavoastră și Alexandru eraţi și „complici”?

Nu prea, pentru că între noi este diferență de 12 ani. Fiind mai mare, nu pot să spun că am făcut giumbuşlucuri împreună. Dar mi-aduc aminte că, de fiecare dată când voiam să ies afară şi Alexandru era micuţ, mama îmi spunea: „Nicio problemă, ieşi afară, îl iei şi pe Alexandru să-l plimbi cu căruciorul şi iei şi câinele la plimbare”. Şi făceam acest lucru fără niciun fel de problemă. Era şi este în continuare fratele meu cel drag şi avem o relație foarte frumos construită datorită părinţilor noştri.

• Cum a fost prima dată când aţi cântat, când familia și-a dat seama că aveţi talent?

Mama şi-a dat seama că eu am talent când aveam trei ani şi jumătate. Şi-acum povesteşte cu mare bucurie acel moment când eram în curte, era primăvară, erau desenele animate cu Heidi şi m-a auzit cântând în curte pentru prima dată melodia aceea care era pe coloana sonoră a filmului. Mi-a spus că a rămas şocată, realmente! Atunci şi-a dat seama că sunt talentată.

 

• Ați urmat cursuri de muzică pentru nivelul acela?

Nu. Pentru nivelul acela, nu! Eu am început să fac muzică serios de la vârsta de 13 ani.

 

• Și la 14 ani câştigaţi primul trofeu!

Exact, la 14 ani!

 

• Cu cine aţi început să faceţi muzică atunci, la 13 ani?

Eram la Şcoala Populară de Artă, la Gloria Bordea şi Sorin Barbu – Dumnezeu să-l odihnească, a fost primul nostru co-repetitor, dar s-a prăpădit şi a venit în locul lui George Natsis, cu care am avut şi am în continuare o colaborare foarte frumoasă.

 

• La 13 ani începeaţi serios să vă apropiați de muzică, iar la 14 ani eraţi deja pe scena Festivalului de la Mamaia cu două piese: „Te iubesc, te voi iubi!” a lui Ionel Tudor și „Voi cânta pentru mileniul 3”, a lui Marius Țeicu. Cum era Monica Anghel la 14 ani pe scena unui festival atât de important?

Eram un copil tuns scurt – ca şi acum – foarte veselă, foarte responsabilă din punct de vedere artistic, drept pentru care toţi oamenii de acolo, care se ocupau de tot ceea ce însemna festivalul m-au luat în grupul lor de prieteni: Alioşa Stroian – Dumnezeu să-l ierte!, Mariana Şoitu, Doina Anastasiu, Mihai Mârţu, care era Directorul Carului 5, care era cel mai important Car al Televiziunii Române de pe atunci, Gina Stroian, operatorii, toţi… toată lumea… Eram o gaşcă foarte mare şi foarte frumoasă, cu oameni pasionaţi de artă, cu oameni care făceau din convingere tot ceea ce făceau, simţeau fiecare apariţie a fiecărui artist pe scenă, simţeau tot ce trebuie să se întâmple pe scenă. Sanda Cepraga era la sunet. Totul era făcut de nişte oameni care realmente puneau suflet în tot ceea ce făceau.

 

• Eraţi o adolescentă vedetă în generaţia dumneavoastră. Cum erau percepute lucrurile acestea de către ceilalţi colegi?

Nu eram… Adică atunci am început, dar nu pot să spun că eram atât de cunoscută în acea perioadă.

 

• Apăruserăţi la televizor!

Apărusem, da, la televizor dar asta nu înseamnă… Am fost la fel ca întotdeauna. Pe mine nu m-a schimbat lucrul acesta, nu m-a făcut să fiu altfel decât am fost sau decât sunt acum… Sigur că sunt momente când sunt mai veselă sau mai tristă, depinde de stare, depinde de vremea de afară, depinde de foarte multe lucruri, dar pe mine nu m-a schimbat lucrul acesta – publicitatea. Mi-am asumat această profesie ca pe oricare alta. Acest har pe care mi l-a dat Dumnezeu l-am conştientizat, am știut că trebuie să muncesc în continuare pentru a mă dezvolta artistic, dar ca om nu m-a schimbat. Eram la fel de prietenoasă, la fel de comunicativă cu colegii mei, la fel de respectoasă cu profesorii…

 

• Părinţii veneau în sală la spectacolele pe care le aveaţi?

Mama venea destul de rar şi chiar şi acum vine rar.

 

• De ce?

Pentru că avea nişte emoţii cumplite şi are în continuare. Și, de cele mai multe ori, reuşeşte să mi le transmită şi mie. Sunt atât de mari şi emoţiile mele încât, de multe ori, nu pot să fac faţă și la emoţiile pe care mi le transmite ea. Sunt mult mult prea puternice!

 

• Încă aveţi emoţii pe scenă?

Da! Indiferent de locul în care cânt: că este o scenă, că este un teatru, că este o cafenea, că este o petrecere privată, că este un eveniment privat, am aceleaşi emoţii de fiecare dată, indiferent, pentru că, repet, îmi asum acest act artistic pe care trebuie să-l susţin în faţa oamenilor.

 

• Aţi avut mai multe participări la Festivalul Mamaia. De ce? Era miza cea mai mare a acelor vremuri? Era punctul maxim al muzicii in România?

Da, era, din fericire pentru acele vremuri şi din păcate pentru că acum nu mai există un astfel de festival. Era momentul din an în care oamenii de artă, cunoscătorii de muzică, cei mai buni textieri se întâlneau. Pentru acest eveniment doamnele îşi pregăteau toaletele cu un an înainte. Era locul în care domnii veneau extrem de eleganţi, era locul unde te simțeai foarte bine, te duceai ca la un bal! Era un festival, în adevăratul sens al cuvântului. Sigur ca s-a mai făcut apoi Festivalul de la Mamaia, dar nu mai avea aceeași eleganţă. De exemplu, am rămas şocată într-un an la unul dintre Festivalurile de la Mamaia, după 1989, când am văzut în sală oameni care veniseră direct de la plajă, cu nisip pe picior, în șlapi. Mi s-a părut o lipsă totală de respect față de un festival, faţă de ceea ce se întâmpla acolo… Dacă tot ai venit, bucură-te de evenimentul acesta şi bucură-te şi pentru tine, bucură-te tu ca om, că exiști în primul rând!

 

• V-aţi dorit întotdeauna „muzica uşoară”, aşa cum o numeam noi înainte să apară atâtea genuri denumite în limba engleză?

Da! Nu știu, aşa a fost să fie!

 

• Ar fi putut fi canto clasic?

Ar fi putut fi canto clasic, cu siguranță. Am o foarte frumoasă şi lungă relație de prietenie cu Angela Gheorghiu. Şi, de câte ori mă ascultă Angela, îmi spune: „vai, Monica, tu ai o voce extraordinară” – ea aşa îmi spune „The Voice” – „şi ai fi putut oricând să cânţi canto clasic fără nicio problemă”. Mă gândesc că poate e prea târziu.

 

• V-aţi întrebat ce ar fi fost dacă…?

Nu! Nu m-am întrebat!

 

• Obişnuiţi să vă întrebaţi dacă ați fi decis altfel într-un anumit moment, cum ar fi arătat prezentul?

Nu mă gândesc la asta niciodată. Mă bucur de tot ceea ce mi s-a întâmplat până acum, mă bucur de ce mi se întâmplă în acest moment şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce îmi rezervă şi pentru tot ce mi s-a întâmplat până acum.

 

• Citeam într-o revistă un interviu în care spuneaţi că în 2016 împliniți 30 de ani de carieră. Când aţi avut timp pentru toate?

Am început devreme! Având în vedere că am început această carieră de la 14 ani, acesta este adevărul. Am avut timp. Am avut timp pentru toate – și pentru muzică, și pentru joacă.

 

• Cum aţi reuşit să rămâneţi atâta timp în top? Pentru că, dacă ar fi să oprim oamenii de pe stradă şi să îi întrebăm despre vocile valoroase din România, nu cred că ar spune nume comerciale care ocupă acum radiourile, ci s-ar opri la oamenii-reper pe care îi avem.

Probabil, nu ştiu! Poate că da, poate că nu, chiar nu ştiu acest lucru. Şi nu ştiu acest lucru deoarece, dacă nu mai ești în atenția publicului, există riscul ca publicul să mai uite și să fie acaparat de valul acesta de schimbări, de nou. Dar aceasta este viața, mergem înainte. Eu știu în continuare că sunt un om talentat, care poate să facă acest lucru, atâta timp cât sunt sănătoasă.

 

• Mă gândesc și la branduri alături de care v-ați asociat – Festivalul „Cerbul de Aur” pe care l-ați și câștigat, participarea la Eurovision!

Da, cel mai greu, după părerea mea, a fost momentul acela de la Cerbul de Aur din concurs.

 

• Cu piesa „Spune-mi”?

Cu piesele „Spune-mi” și „Dau viața mea pentru-o iubire”. Trebuia să-mi aleg două piese și mi le-am ales pe acestea. Eram deja cunoscută și eram un nume și mi-am asumat un lucru foarte greu atunci când am hotărât că vreau să particip la festivalul „Cerbul de aur”. Pentru că și presa și oamenii care nu mă aveau neapărat la suflet sau care nu erau foarte apropiați de mine abia așteptau să fie ceva în neregulă.

 

• Și să obțină o știre!

Și să obțină o știre, dar nu neapărat asta… Mulți și-ar fi dorit atunci să nu obțin niciun premiu sau să fiu cu Premiul I, nu cu Trofeul. Și cu Premiul I dacă aș fi fost, ar fi fost un dezastru. Eu m-am dus chitită să câștig Trofeul și mi-a ajutat Dumnezeu și am reușit să fac acest lucru. De altfel, atunci când s-au deschis porțile să pășesc pe scenă am crezut că am paralizat. Acesta a fost sentimentul. Am crezut că am paralizat, pentru că nu mă puteam mișca, nu puteam să înghit, nu puteam să respir, nu puteam să clipesc, nu puteam să fac absolut nimic. Probabil că a durat povestea aceasta câteva fracțiuni de secundă, dar aceste câteva fracțiuni de secundă mie mi s-au părut ca fiind câteva ore din viața mea.

 

• Și dacă nu ați fi câștigat, cum ați fi ridicat privirea în fața atâtor oameni care așteptau să clacați.

Nu știu. Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Nu m-am gândit niciodată cum ar fi fost dacă nu era așa. Exact ce spuneam mai devreme – am luat lucrurile cum au venit! Așa sunt lucrurile, hai să ne bucurăm de ce avem. Să fim mulțumiți cu ceea ce avem.

 

• Fiecare compozitor, atunci când scotea câte o bijuterie din atelierul său de creație, din studio, se gândea că, dacă Monica Anghel va accepta, piesa va avea succes. Așa era? Cum aveau loc întâlnirile și cum au loc întâlnirile între interpret și compozitor? Mă gândesc la nume importante care v-au încredințat șlagăre, hituri, cum le-am numi acum… Marcel Dragomir, Ion Cristinoiu, Ionel Tudor, Cornel Fugaru, Marius Țeicu!

Au fost persoane importante în viața mea! Cu Marcel Dragomir nu am lucrat! Din compozițiile lui Marcel Dragomir am cântat când aveam 14 ani, înainte de Festivalul de la Mamaia.

 

• Adică La Festivalul București  ’86, când ați debutat, de fapt.

Exact! Și am cântat atunci „Baladă pentru dragostea mea”, a maestrului Laurențiu Profeta și „Ești învingător”, melodie compusă de Ionel Dragomir, pe care o cânta Emilia Dițu. Foarte frumoase piesele, ambele! Dar atunci lucrurile se întâmplau așa: cum spuneați, compozitorul se gândea la un interpret și compunea piesa. Exista și un text adecvat piesei respective. Apoi noi, interpreții, eram sunați de către compozitor și ni se spunea că avem o piesă pregătită. Și mă duceam, întâi ascultam piesa, vedeam dacă e bună tonalitatea și după aceea începem să o învăț. În timp ce învățam piesa se făcea orchestrația. După ce era gata orchestrația, eu știam clar ce vreau să fac cu piesa, cum vreau să fie, cum s-o interpretez, cum s-o cânt, cum să fie notele: anticipate, neanticipate, lungi, susținute, vibrate, nevibrate și așa mai departe. Și abia apoi o înregistram.

 

• Ați și refuzat piese?

Da, am și refuzat piese, de câteva ori. Le-am refuzat pentru că, realmente, nu-mi transmiteau nimic și aveam senzația că le fac degeaba.

 

• Știu că-i foarte greu, dar dacă ar fi să alegem „Piesa”, așa cum vorbim de „Vocea”, „The Voice”, care ar fi, dintre toate cele pe care le-ați interpretat? 

„Dau viața mea pentru-o iubire”! Pentru că, de când l-am născut pe băiețelul meu, pe Aviv, asta simt și asta aș face oricând!

 

• „Supremul preț pe care-l poate un om plăti!”

Exact! Este cel mai minunat dar pe care mi l-au dat Dumnezeu, viața, conjunctura, soțul meu! Este cel mai minunat!

• Armonia aceasta de acasă, pusă în balanță cu tumultul vieții profesionale…

E foarte bine venită armonia aceasta de acasă. Bine, nu vă imaginați că la noi acasă este totul doar miere și zahăr, nu! Eu nu cred în momentele acestea dintr-o relație de prietenie, de căsnicie, în care oamenii nu se contrazic niciodată, în care nu ies scântei niciodată! Pentru că, dacă n-ar ieși și scântei, înseamnă că n-ar fi interesat unul de celălalt.

 

• Cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?

Pe soțul meu l-am cunoscut la Academia de Poliție. Pentru că eu, sigur, am făcut Școala Populară de Artă…

 

• Facultatea de teatru…

Întâi am plecat la New York, unde mi-am perfecționat tehnica vocală. M-am întors și, după aceea, am făcut Facultatea de Teatru. După facultate am zis eu că ar fi bine să mai fac încă ceva și am făcut un master în Comunicare la Academia de Politie. Sunt foarte puțini cei care știu lucrul acesta. Dar nu se știe niciodată în viață când ai nevoie de o reconversie profesională, nu? Trebuie să fim cu picioarele pe pământ și cu capul pe umeri și să ne gândim că, la un moment dat, viața mergând înainte…. Nu voi mai apărea pe scenă, nu? Pentru că aș vor fi lucrurile. Habar n-am!…

 

• Să nu ne gândim la asta, totuși!

Nu, dar eu sunt un om ancorat în realitate, nu sunt cu capul în nori.

 

• Ce v-ar putea face să nu mai urcați pe scenă?

Nu știu, poate înaintând în vârstă prea mult nu o să mai fac lucrul acesta, sau – Doamne ferește! – mă îmbolnăvesc, sau nu o să mai pot să cânt… nu se știe!

 

• Vă e frică de faptul că lumea devine prea comercială pentru piesele dumneavoastră? Acum oricine poate cânta din calculator.

Lumea devine comercială doar pentru o anumită categorie de oameni, pentru cei foarte tineri. Dar și cei tineri înaintând în vârstă își descoperă sensibilități, anumite trăiri, dezamăgiri, bucurii, mâhniri, și așa mai departe, tot soiul de stări. Convingerea mea este că fiecare om, indiferent de cât de dur ar vrea el să pară sau nonconformist, tot are sensibilitățile lui. Iar muzica pe care eu o cânt este o muzică a sufletului, este foarte sensibilă.

 

 

• Deci pe soțul dumneavoastră l-ați cunoscut la Academia de Poliție. Cum v-a cucerit?

Cu normalitatea lui, cu felul lui de a fi! Cu faptul că nu l-a interesat cine eram eu ca persoană publică. L-a interesat faptul că puteam să stăm de vorbă, să râdem împreună și să spunem glume… Și faptul că a vorbit cu mine foarte normal și firesc și fără temeri și emoții și faptul că a fost foarte stăpân pe el… astea mi-au plăcut foarte mult! Întotdeauna am nevoie de oameni autentici. Și am nevoie doar de oameni autentici!

 

• Ați știut să-i găsiți?

Câteodată da, câteodată nu! Pe cei pe care i-am crezut autentici și nu au fost i-am dat la o parte, evident, pentru că nu mi-au făcut bine… Asta a fost! Am fost foarte tranșantă întotdeauna cu lucrurile care nu mi-au plăcut și nu mi-au făcut bine. De ce să accepți ceva ce nu-ți face bine?!

 

• Vorbeam de New York și aminteați, la un moment dat, că ați plecat acolo pentru o perfecționare… Nu v-ați gândit să și rămâneți?

M-am gândit, cum să nu… aveam 21 de ani, cum să nu te gândești… Dar, după o perioadă, mi s-a făcut îngrozitor de dor de casă, de familie… Mi-era dor de fiecare groapă din București, sincer! Nu, nu, nu cred că aș putea să mă mut în altă parte. Nu cred, nu știu! În momentul acesta, nu!

 

• V-ați întors atunci într-o Românie care nu era foarte sigură, era o Românie gri!

Da, nu era sigură deloc! Era o degringoladă totală. Bine, nu că acum nu ar fi la fel, dar oricum, s-au mai așezat apele. Dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că mi-era dor de casă, mi-era dor de tot ce-i aici. Rădăcinile sunt foarte importante!

 

• Acum aveți vreun dor?

Da! Mi-e dor de băiețelul meu! Mi-e dor de el. Tot timpul când pleacă la grădiniță mi-e dor de el.

 

• Care este cel mai frumos lucru pe care vi l-a spus?

În fiecare seară avem niște discuții extraordinar de profunde! Vorbim despre Dumnezeu, despre moarte, despre viață, despre cum s-a născut, despre iubire, îmi face niște declarații de dragoste de rămân mască, nu-mi vine să cred! Câteodată mă uit așa, la el, și nu-mi vine să cred că un copil de vârsta lui poate să spună asemenea lucruri, poate să-și pună asemenea probleme. Este incredibil! Îmi face niște declarații de dragoste… Bine, chiar aseară mi-a spus: „Mama, te iubesc extraordinar de mult! Ești cea mai bună mamă din lume!”.

 

• Cum a fost momentul în care ați devenit mamă?

Atunci lucrurile s-au schimbat, categoric! În acel moment, chiar în momentul în care am născut, mi l-au dat în brațe pe Aviv și am început să plâng. Mi-am dat seama că, deși până în acel moment am câștigat 11 trofee internaționale, m-am școlit în centre importante, am făcut o groază de lucruri, concerte, turnee, Ray Charles, și așa mai departe… În momentul în care mi-am ținut în brațe copilul mi-am dat seama că, de fapt, el este cel mai important lucru pe care l-am făcut în viața mea!

 

• Vă imaginați momentul când nu vă va mai încăpea în brațe?

Mi-l imaginez, cu greu mi-l imaginez, dar trebuie să mă gândesc și asta. La un moment dat va fi și asta. Sunt convinsă că vom avea o relație specială tot timpul pentru că, repet, atâta timp cât o să fiu lângă el și o să fac tot ce trebuie să înțeleagă viața și lumea, așa cum este ea normală, nu anormală, sunt convinsă că relația noastră va fi foarte frumoasă și că vom putea fi mamă și fiu dar, în același timp, și foarte buni prieteni!

 

• Ați vrea să facă muzică?

Nu știu. Vreau, în primul rând, să fie fericit. Vreau să fie fericit, sănătos, și să facă ce vrea, atâta timp cât face lucruri bune. Dacă va vrea să facă asta, s-o facă! Deși nu o spun cu foarte mare bucurie. E un drum foarte greu. Și, nu știu… la ce se întâmplă acum, eu nu sunt foarte fericită cu ce se întâmplă, dar mă rog, asta este!

 

• V-ați dorit să fiți actriță de teatru, ascultând gongul, seară de seară?

Nu, nu poți să faci… La un moment dat, mai vrei să schimbi un pic. Așa că alternanța dintre teatru și muzică e binevenită, pentru că e tot artă, dar e o altă latură a artei.

 

• Film?

Am făcut film, am jucat într-un film, „Proprietarii de stele”. A fost foarte interesant. Am jucat cu Ștefan Bănică în acel film. Iar partea de comunicare pe care, de asemenea, am studiat-o, cred că are foarte mare legătură și cu arta, mai ales cu muzica și cu actoria.

 

• Și cu felul în care știi să stai pe scenă.

Sigur. Și să știi să stai pe scenă, dar și pentru modul în care te exprimi, comunici, transmiți, nu?! Eu zic că au legătură. Sigur, poate nu la Academia de Poliție, poate în altă parte. Dar importante sunt mecanismele prin care comunici. Din punctul meu de vedere, comunicarea este esențială în orice!

 

• Uneori sunteți și un fin psiholog – atunci când vă jucați cu lacrimile noastre, pe scenă…

Nu! Că atunci plâng și eu. Plâng foarte ușor!

 

• Dar ați ales și producții TV în care să încercați să-i faceți pe români să râdă, inspirându-vă din realitatea economică, politică, socială, culturală a prezentului! E foarte greu să faci pe cineva să râdă. E mult mai ușor, poate, să-l sensibilizezi! Dumneavoastră ne treceți de la plâns la râs și invers.
  

Da… Nu știu nici eu, de multe ori, cum fac lucrul acesta. Asta înseamnă să fii actor: să poți să faci pe cineva să treacă de la o stare la alta foarte repede. Dar, pe de altă parte, da, într-adevăr, e mult mai greu să faci pe cineva să râdă decât să plângă. Însă, umorul nu se poate face decât cu foarte multă seriozitate. Dacă nu ești un om serios și echilibrat și dacă nu știi foarte clar ce ai de făcut, nu e bine. Adică nu trebuie să facem scamatorii sau să ne scălămbăim. Sunt și alte metode de a-i face pe oameni să râdă.

 

• Sunt soliști pe care îi antrenați vocal dumneavoastră… Studiază sub îndrumarea dumneavoastră. V-ați gândit să mergeți și către zona de pedagogie?

Nu am avut timp până acum, am fost extrem de ocupată. După ce a apărut Aviv, cu atât mai puțin nu am timp. Dar am descoperit niște oameni foarte talentați. Unul dintre ei este un mai vechi prieten al meu, Fuego – Pavel Surugiu – care și recunoaște, de câte ori ne întâlnim, că eu am fost cea care l-a ajutat să se lanseze. O altă domnișoară este Nicole Cherry, pe care am auzit-o cântând la karaoke. De fapt, fratele și soțul meu au fost într-o seară la karaoke, ei doi, ca băieții, și au auzit-o pe Nicole Cherry cântând acolo. Mi-au spus de ea, m-am dus, am ascultat-o și i-am spus că are talent. Am luat-o cu mine pe la emisiuni, concerte și, la un moment dat, a auzit-o cine trebuia. Și astăzi, iată, este unde este. Recent am descoperit o altă fetiță de 14 ani, din Câmpulung Muscel, Lorena. La fel o promovez și pe Lorena, să o audă cine trebuie și să ajungă și ea unde trebuie.

 

• Cui îi spuneți mulțumesc pentru lucrurile frumoase de până acum?

În primul rând, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că exist și pentru că exist în familia în care exist, pentru că mi-a dat o asemenea familie. Familia mea însemnând tot: copilul meu, părinții mei, soțul meu, fratele meu, absolut toți cei care sunt în familia noastră. Le mulțumesc maeștrilor Laurențiu Profeta, Ionel Tudor, George Natsis. Îi mulțumesc Gloriei Bordea, lui Cornel Fugaru, Marius Țeicu, Ion Cristinoiu, toți cei care mi-au încredințat piese. Îi mulțumesc domnului Viorel Păunescu, care a fost, în perioada în care cântam la celebrul club „Melody”, ca un tată pentru mine – un om extraordinar care, într-un moment greu al vieții mele, în care era să-mi pierd viața, a fost alături de mine și m-a ajutat enorm. Sunt oameni cărora trebuie să le mulțumesc pentru fiecare apariție a lor în viața mea, pentru fiecare secundă în viața mea, chiar dacă au fost momente nu tocmai bune. Am avut de învățat, am avut de trăit anumite momente!

 

• A fost un moment în care viața vă era în pericol… E un lucru pe care noi nu-l știm.

Da, am avut o problemă de sănătate și, din cauza unei operații prost făcute, era să mor. Domnul Viorel Păunescu m-a trimis la doamna profesor doctor Doina Ionescu, care m-a vindecat, m-a reoperat și am reușit să…

 

• Știați adevărul atunci sau ați aflat cât de grav era, după momentul respectiv?

Nu! Știam adevărul, dar nu aveam ce să fac, nu aveam soluție. Eu întotdeauna am luat lucrurile așa cum au fost!

 

• Ați deznădăjduit atunci?

Nu! Niciodată! Nu! Mă bucuram în continuare de fiecare clipă pe care o aveam de trăit, râdeam cu prietenii mei, eram foarte veselă. Dacă ar fi fost să fie așa… asta ar fi fost! Dar nu a fost! A fost să mergem mai departe, să am o minune de copil, să mă bucur de viață în continuare.

 

• Ce îl rugați pe Dumnezeu să vă dea, de aici înainte? Aveți o familie frumoasă, o carieră în care ați demonstrat tuturor ce era de demonstrat…

Îmi doresc să fim sănătoși, norocoși, fericiți! Să trăim în pace și armonie cu noi înșine și cu tot ceea ce ne înconjoară. Nu-mi doresc lucruri extreme. E foarte important să învățăm și să reușim să putem să trăim în pace. Realmente în pace, în echilibru, în armonie, e important să te bucuri de natură, de tot ce-ți oferă viața. E atât de frumoasă și miraculoasă încât e mare păcat! E foarte important să ne creștem copiii în natură, în bine, în armonie și în echilibru cu noi și cu tot ceea ce ne înconjoară. Și, din punctul meu de vedere, cred că dacă reușești să trăiești așa, te poți considera un om fericit! Lucrurile din viața mea… nu le-am înțeles întotdeauna. Le-am acceptat, dar, de multe ori, nu le-am înțeles. N-am înțeles de ce un om trebuia să-mi facă mie rău, eu făcându-i acelui om numai bine. Nu am înțeles asta, dar am acceptat! Așa a fost să fie. Nu trebuie să înțelegem tot. Viața e atât de simplă și atât de frumoasă, de ce să înțelegem tot? De ce trebuie neapărat să înțelegem un mister? Dacă e mister, de ce să-l înțelegi?!

 

 

 

*Interviu difuzat de Trinitas TV – octombrie 2015