
Aseară m-a cerut de nevastă.
Nu, nu EL, cel care ar fi trebuit şi în faţa căruia aş fi acceptat pe negândite (dar care e signed-out for the moment), ci unul dintre prietenii de pe Facebook, un arab cu nume alambicat, care nu-mi mai amintesc cum a ajuns în lista mea de prieteni, dar care ar fi dat câteva cămile, doar-doar îmi schimb status-ul în „engaged”, sau măcar în „it’s complicated”. Nu m-a mişcat câtuşi de puţin intenţia omului, ba i-am dat pe dată şi unfriend, apoi mi-a venit să fac un cover photo mare cât tot wall-ul meu, în care să mă amuz de intenţia lui. N-am apucat să-l întreb dacă ar fi dat share posibilelor afaceri cu petrol, sau dacă haremul lui e cât chat-ul de la Facebook. Oricum, şi-ar fi pierdut timpul. Dar nu e singurul! M-am uitat repede pe nişte rapoarte întocmite de site-uri de pretutindeni (nu de vestiţii „cercetători britanici” – scuza oricărui jurnalist nedocumentat). În lume sunt peste un miliard de utilizatori de Facebook. În Europa, reţeaua de socializare are peste 300 de milioane de vizitatori unici, pe lună, iar peste 35% dintre angajaţii din România petrec la locul de muncă între o oră şi patru ore pe Facebook. În afară de cei care lucrează în social-media, mă întreb ce scuză au ceilalţi?!
When in doubt, use Instagram!
Eu cred că oamenii se uită mai des pe Facebook decât în oglindă. Pentru că, nu-i aşa, viaţa pe o reţea de socializare… cu multe sign-in-uri se ţine. Te trezeşti dimineaţa (sau cu noaptea-n cap, sau la prânz) şi trebuie să înştiinţezi lumea despre asta. Asa că îţi comunici repede mood-ul: „Mornin’! What a beautiful (horror, boring, unexpected) day!”. Evident că nu eşti asemenea femeilor fără cusur din filme, aşa că fie faci o poză… tematică (pozezi micul dejun adus de room-service cu un trandafir alături, deşi tu eşti singură-singurică în cameră… da’ aşa dă bine. Asta dacă eşti în alt oraş, că, altfel, micul dejun de acasă nu-i tocmai de pozat; doar n-o să-ţi pui castronul cu cereale pe wall). Fie tragi pe tine o pereche de nădragi pe stilul boyfriend’s jeans, un t-shirt cu mesaj, îţi răvăşeşti puţin părul şi iţi faci o poză căreia îi dai pe dată „send to Facebook”, ca să vadă lumea cât de radioasă eşti tu dimineaţa. When in doubt, use Instagram!
În timp ce te pregăteşti să pleci spre job, mai treci câteva titluri de ştiri, nepărat cu OMG în faţă. Şi aşa se face că lumea dă like şi ştirilor incredibil de îngrijorătoare. Sau celor despre moartea marilor actori. Dar, de fapt, ei nu traduc butonul, adică nu e vorba că le-ar plăcea subiectul ştirii triste, ci te bagă pe tine în seamă. Şi dau şi ei share, tot cu OMG în faţă (În cazul celei de-a doua categorii, se pune, musai, RIP). Apoi, în drum spre serviciu, te opreşti să-ţi iei o caffé latte, pe care o pozezi din nou când ajungi la birou şi împărtăşeşti, prin comment, cu toţi prietenii tăi virtuali, agenda ta pe ziua respectivă. Laşi Facebook-ul deschis, dar, în paralel ai şi o altă fereastră, în care lucrezi. Şi, uite-aşa, stai în curent cu atâtea ferestre deschise pe desktop, dar n-ai ce face, pentru că, nu-i aşa, oricând poate apărea şeful şi n-ai vrea să-şi dea seama că tu îngroşi rândurile celor care sunt trecuţi prin sondaje. După program (într-o zi fericită), te duci la un film (teatru, restaurant, mall), unde trebuie neapărat să dai check-in. Faci o poză cu atmosfera şi îi tag-uieşti repede pe cei de lângă tine. Dacă nu ieşi nicăieri în seara respectivă, bagi repede nişte citate care mai de care mai englezite sau mai franţuzite, pe care cei din listă uneori le traduc cu Google translate. Iar seara, dacă adormi în braţele bărbatului tău, înainte să pui mobilul pe noptieră, îţi schimbi status-ul şi treci „with my bby love” sau „I <3 u” şi îl link-uieşti, deşi el e lângă tine şi ai putea să-i spui privindu-l în ochi tot ce vrei… Dar, nu-i aşa, Facebook-ul ţine de o cochetărie anume, de dantela fiecărei zile.
Schimbarea la faţă
Zuckerberg a făcut Facebook-ul după chipul şi asemănarea omului. Mi s-a demonstrat că şi în spaţiul virtual e ca-n viaţă. Mi-am făcut demult contul. La început le dădeam add doar celor pe care îi cunoşteam. Apoi, prin natura jobului, mulţi care mă urmăriseră îmi trimiteau mesaje frumoase. Şi, de atunci, am început să dau accept tuturor solicitărilor de prietenie. Chiar dacă la profile picture era o răţuşcă (fata respectivă era redactor la nu-ştiu ce ziar) sau un smiley-face (băiatul respectiv mi-a fost coleg de liceu), sau un bichon cu pampoane (e vecina de alături)… şi uite aşa, la un moment dat, am constat că, pe lângă toţi aceştia care mă ştiau (ei) pe mine, erau şi mulţi din categoria wannabe, sau chiar fake. Adică m-am mirat că sunt prietenă cu Obama, şi chiar mi-a dat like la o postare (ce să crezi, în limba română!!!), sau ca Beyoncé dă share unor piese de la Delia, pe care le-a ascultat postate pe wall-ul prietenilor mei. În fine, pe nesimţite, am ajuns la 5.000 de prieteni. Şi atunci Facebook-ul a decis că sunt public person, deci s-a produs schimbarea la faţă. Am bifat domeniul în care lucrez, am ales ca primary o poză cu un zâmbet business şi am tot dat next, până când am devenit pagină, cu like-uri în regulă. Ca-n viaţă. Adică lumea nu mă mai putea întreba dacă vreau să ne împrietenim, ci trebuia să mă placă, direct. Iar eu nu mai aveam newsfeed, deci nu mai vedeam ce fac cei din jur, puteam doar să postez pe wall-ul meu. Unde mai punem că mi se ştersese toată arhiva!? M-am simţit ca un om fără trecut! Parol că aşa e şi-n viaţă – vedetele trebuie să fie plăcute din start, şi nu se mai apleacă în rândul lumii, să vadă ce mai spune şi omul (în cazul nostru utilizatorul) de rând. Iar trecutul unei vedete… e şters, rămâne în urmă. Contează doar acţiunile noi (postările noi). Şi aşa, după o zi de celebritate cumplit de plictisitoare, i-am implorat pe cei de la Facebook să-mi dea trecutul înapoi şi să mă facă om de rând… I-am înduplecat, şi mi-au spus că am şi posibilitatea de a avea follow-eri, adică un fel de urmaşi, oameni care să mă… urmeze. Cum vine asta?! Ca într-o sectă! Adică cei care mă plac, dar pentru care nu mai am loc de prietenie, pot primi notificări despre mine, chiar dacă eu îi reneg. Ca-n viaţă, după cum spuneam!
Facebook-ul e genial tocmai pentru că a pornit de la o idee simplă pe care puteai să o ai tu, sau se putea să o am eu. E binecunoscută povestea Facebook, începută în campusul de la Harvard. Facebook-ul este motivul pentru care nu mai există singurătate, dar, în schimb, avem o mulţime de gură-cască. Dar dincolo de răsfăţul de pe Facebook, reţeaua de socializare leagă oameni de pe continenente diferite, ignorând orice distanţă. Sunt fan Facebook. Ba nu, mai mult! Sunt dependentă de Facebook!