Am ascuns poveşti minunate între draft-uri şi sent-uri, iar apoi nu le-am mai îngăduit nici măcar să rămână în infinitul căsuţei de e-mail. Dacă IT-istul nu i-ar fi dat uitarea butonului Delete, am fi rămas cu spaima că cele mai frumoase cuvinte de iubire, cele mai nesăbuite propuneri şi cele mai imposibile răspunsuri ar fi ieşit din coala de hârtie virtuală şi ar fi dat buzna în vieţile noastre, ne-ar fi cerut buletinele şi ne-ar fi luat la rost, pe mine şi pe C, pentru că datele de naştere sunt impertinent de diferite. Apoi s-ar fi strecurat în livingul lui S şi mi-ar fi spus în faţă că nu vom împărţi vreodată altă casă, decât căsuţa de e-mail, în care, peste un timp, n-ar mai încăpea nici atâta iubire şi nici atâta dor. Sau ar fi dat buzna în biroul lui M şi ar fi aflat că împart inbox-ul cu alte cuvinte de iubire, poate mai frumoase, mai meşteşugite decât ele. Dacă toţi stăpânii cuvintelor de dragoste trimise prin e-mail le-ar fi dat reply to all, nu doar reply to sender, lumea întreagă ar fi aflat cât de nefericiţi sunt, în poveşti de dragoste ruginite demult, cât de vulnerabili, deşi conduc instituţii şi guvernează peste destine şi cât de singuri, în spatele monitorului lor scump.
Am alunecat în schimburi lungi de mailuri şi cu cel care s-a temut să-şi asume on-line-ul în realitate, şi cu acela care ştia că n-are dreptul s-o facă. Însă n-am ajuns niciodată la un al treilea mesaj cu cel căruia one new mail message n-ar fi făcut decât să-i dea impresia că poveştile încep cu asl pls. N-am căutat poveştile on-line şi nici măcar nu mi le-am dorit. Au apărut singure, pentru că mintea celui care mi-a trimis un mesaj era mai frumoasă decât el însuşi pe de-a-ntregul, sau pentru că simţul umorului ascundea intenţiile nesăbuite ale altuia. Sau pentru că „bărbatul e dator să-ncerce”, sau pentru că ziua de mâine n-a mai putut să ne-aştepte să fim gata. Poveștile în on-line sunt o-mpletire de realitate şi tehnologie, dincolo de care rămâne cuvântul. Ne rămâne cuvântul.
Ne-am cunoscut când el avea prea multă putere ca să se lase privit în ochi. Iar eu nu i-am dorit privirea şi nici puterea. Nu m-am gândit nicio clipă să-i observ prezenţa, ba chiar i-am evitat-o cu discuţii care să nu ne oblige la mai mult decât un conformism din politeţe. L-am lăsat să mă aştepte de câteva ori, la început pentru că ştiam că nu-i obişnuit cu „mai târziu”, apoi pentru că mi-a fost teamă să văd evidenţa prezentului. Apoi ne întâlneam accidental în realitate şi ne descopeream dincolo de ea. Nici nu ştiu când a râs de „dumneavoastră” şi l-am preschimbat amândoi în emoticonuri. Când nu ne-aveam unul pe altul, ne rămâneau cuvintele. Apoi, venea o nouă zi peste noi, să ne aducă aminte că lumile ne sunt diferite, că el fură vieţii crâmpeie de amăgire, cu cele cărora le aşterne avioane la picioare, ca să-i iasă din virtual şi să-i fie cât de poate de prezente vreo câteva ore nu pe WhatsApp şi nici pe BBm, ci în aşternuturile scumpe de burlac convins. Poate n-are timp şi poate nu ştie cum să-şi dorească iubirea în viaţa reală, iar tastele prefăcute din telefonul lui deştept reuşesc să-i poruncească mediului on-line să fie „pe zile”, nu „pentru totdeauna”…
Ne-am găsit faţă în faţă şi ne-am regăsit odată cu bătăile inimilor nebune de disperare şi de drag, ori de câte ori telefonul tremură şi ne-anunţă un mail nou. Nu am mers împreună în călătorii, dar ne-am împărţit lumile share-urind fotografii care s-au transformat în wallpapere, ca să ne aducă aminte că, dincolo de ecranul luminos al smartphone-urilor noastre, se află cea mai adevărată poveste, în care amândoi suntem egali şi atemporali. Nu ne-am trezit în fiecare dimineaţă căutându-ne privirea, ci dând buzna cu mesaje în telefonul celuilalt, ignorând status-urile care mai de care mai ocupate. Şi indiferent cât de singuri sau pre(a)ocupaţi am fi fost de Valentine’s, ne-am sunat la miez de noapte şi ne-am dat seama că poate nu-i întâmplător. Am oprit timpul nopţi de-a rândul, ca să ne-ncapă mesajele, iar a doua zi ne-am prefăcut atenţi în şedinţe, deşi degetele ne ardeau de nerăbdare, la kilometri depărtare, în dialogurile nesfârşite, drapate în „interes de serviciu” pe mail sau WhatsApp. În cazul nostru, la început a fost cuvântul. După el e posibil să fie tot, sau nimic.
De partea noastră nu e nimeni. Nici măcar hazardul sau raţiunea. Doar două aparate cu taste tocite, care, în lumea tehnologiei, se numesc, sec, smartphone-uri. Dacă le-am supune cuvântului din realitate, am râde ca doi copii că, până-acum, ne-am scris mailuri ca de la mură (Blackberry-eu) la măr (Iphone-Apple – el). Dar până când realitatea se va-ndura să ne lămurească, continui să caut în recycle bin-ul telefonului meu amnezic, cu nume de fructă mică şi dulce, mesajele pe care nu numai oamenii, dar şi aparatele ar trebui să le mai uite din când în când.
PS: Ştiţi de ce Apple defilează pe toate gadget-urile cu un măr muşcat?! Ca să ne-aducă aminte că, pe nesimţite, computerul – cel mai rece şi mai raţional obiect, se poate transforma în carte de poveşti. Iar noi, în Albă-ca-Zăpada, care muşcă, iar şi iar, din mărul otrăvit, sperând, de fiecare dată, să mai existe un Prinţ care să ne salveze cu iubire.
UPDATE: Am scris acest text în 2013. Acum sunt Apple-addict. 😉
