Primul meu caleidoscop a fost cât o lume. L-am primit de la Mama, când s-a întors dintr-o delegație de la Cluj. Eram foarte mică. Multă vreme am crezut că, în Cluj, oamenii se ocupă cu „ochiane fermecate de privit spre cer”. Nu știu dacă-i așa, că la Cluj n-am ajuns, și alt caleidoscop n-am avut.
Nu-mi amintesc când a dispărut caleidoscopul, dar știu că atâta îl învârtisem… de-i amețiseră mărgelele-n oglinzi. Și a cedat… Mi-a părut rău de el. De atunci, din copilăria mea, n-am mai găsit un altul.
Astăzi, însă, am pus cap la cap oglinzi, cartoane și mărgele și-am refăcut un vitraliu de privit spre Cer… sau spre copilărie. „Minunata”, cum îi zic eu, adică Veronica Soare, de la minuni.ro, m-a învățat cu răbdare să decupez, să lipesc, să-mi meșteresc un caleidoscop. Un caleidoscop care să-mi semene, un „ochian” unic, doar al meu. Și unde mai pui că am avut colege de meșteșug una și una! O adevărată…. ieșire pe cinste cu fetele!
De atunci îl răsucesc, mereu cu fața spre Lumină. Poate că, uneori, e nevoie de un caleidoscop ca să mai ridici ochii spre Cer.
Dacă vreți și voi… vă faceți! Pe-al meu nu-l dau! Am zis.
Pe Veronica o găsiți aici: www.minuni.ro
WORK IN PROGRESS:
