Au trecut trei ani fără Sergiu Nicolaescu.
Am avut onoarea de a fi jurnalistul care a realizat ultimul interviu amplu cu Maestrul…
Sergiu Nicolaescu este, chiar și după dispariția sa, o personalitate apreciată de unii și contestată de alții, dar unanim considerată o prezență de valoare în peisajul filmului românesc. Propriul său parcurs personal și profesional ar putea fi, cu succes, subiect pentru un film. L-a descris, pe scurt, într-un interviu în care a atins în premieră subiecte din profunzimea sufletului său. Și avea să fie și ultimul interviu al maestrului…
EVELINE PĂUNA: V-aţi născut pe 13 aprilie 1930 la Târgu-Jiu. Când aveați 5 ani, părinţii dumneavoastră au decis să plece în Timişoara. V-aţi dislocat de acolo, din Târgu-Jiu, şi aţi plecat spre noi începuturi, „pe strada Paris, lângă tramvaiul 4” aşa cum spuneaţi dumneavoastră, aducându-vă aminte şi de cele mai mici amănunte din anii copilăriei. De ce aţi plecat la Timişoara?
SERGIU NICOLAESCU: Pentru că așa era slujba tatălui meu, care era inginer de drumuri şi poduri şi a fost mutat în zona Banatului, respectiv ca şef de judeţ la Arad şi Timişoara…
E.P.: Și mama l-a urmat pe tata… Așa era firesc…
S.N.: Da, normal. Eu mai am şi o soră mai mare.
E.P.: Pentru dumneavoastră cum a fost ruperea de locurile copilăriei? Ştiu că aveaţi doar vreo 4 ani, erați prea mic ca să mai ţineţi minte….
S.N.: Era o vârstă foarte fragedă, mi-aduc aminte, 4-5 ani cred că aveam. Când a trebuit să merg la grădiniţă, am mers la Timişoara. Şi tot de atunci, de la 4 ani, am început să merg la cinematograf… Asta îmi aduc aminte bine!
E.P.: Ştiu că în timpul Războiului se făcea şcoală doar 3 luni pe an, iar dumneavoastră aveaţi mereu un tărâm al copilăriei de explorat pantru că „descoperisem pe dealul de lângă noi o intrare în subteran care ducea la toate clădirile importante din Timişoara, erau subteranele turceşti” Așa ați declarat cândva…
S.N.: Da, era o „inimă” a subteranelor turceşti care ducea către cele mai importante locuri ale Timişoarei, cazărmi, şcoli…construite pe vechile ziduri ale cetăţii…
E.P.: Parcă dintotdeauna v-aţi luat la întrecere cu timpul… pentru că la 16 ani aţi terminat liceul, pe care l-aţi făcut în doar doi ani.
S.N.: Etapa superioară, pentru că, pe vremea aceea, erau 8 clase de liceu, iar eu l-am făcut în 6 ani. Asta pentru că mă maturizasem prea mult, viaţa fusese de aşa manieră încât mă maturizase…
E.P.: A fost o viaţă grea, d-le Nicolaescu?
S.N.: Nu pot spune că a fost o viaţă grea, dimpotrivă, copilăria a fost partea sublimă a vieţii mele. Copilăria…jocuri destul de bine gândite, erau jocuri cu săbiile istorice, cu arme de foc… puteau fi jocuri pentru cowboy, pentru Legiunea Străină sau pentru Primul Război Mondial.
E.P.: Aveați chiar arme adevărate…
S.N.: Când ajungeam la cazărmi… furam obuze, le deschideam, scoteam plumbul şi praful de puşcă din tubul respectiv şi îi dădeam foc pe stradă, când fetele ieşeau de la liceu.
EP: La 16 ani când aţi terminat liceul… v-aţi înscris la trei facultăţi şi aţi reuşit la toate trei.
SN: Da, e adevărat. Am dat bacalaureatul în 1947 şi apoi m-am înscris la trei facultăţi şi am reuşit la toate.
E.P.: Dar aţi ales marina…
S.N.: Era un vis din copilărie, voiam să mă fac ofiţer de marină, ştiam toate navele de război pe de rost, cu numărul de tunuri, de ofiţeri, de marinari… Am avut o copilărie extrem de plină de aventură şi variată. Dar şi realitatea ne-a marcat.
E.P.: Dar ce au spus părinţii dumneavoastră când le-aţi spus că renunţaţi la cursurile celor trei facultăţi şi alegeţi să plecaţi în marină
S.N.: Nu s-au amestecat. Tata, când a aflat, nici nu ştia că am terminat liceul, că făcusem liceul de 4 ani în doi ani. Mama nu a făcut caz de acest lucru, era mulţumită că învăţam.
„AM LUCRAT CÂTEVA LUNI CA MUNCITOR”
E.P.: Pe 5 ianuarie 1948 l-au arestat pe tatăl dumneavoastră …
S.N.: Eram în vacanţa de Crăciun când tata a fost arestat, în legătură cu Săvârşinul, cu Haţeganul, cu plecarea regelui Mihai pe 31 decembrie… M-am întors de la Şcoala de marină şi am stat până în toamnă, nu puteam pleca pentru că aveam „o autobiografie mincinoasă”. Era extrem de periculos. Am intrat muncitor la fabrica Ford, care este aici aproape şi am stat câteva luni acolo.
E.P.: Ce făceaţi ca muncitor?
S.N.: Era viaţă grea, plecam la 5 dimineaţa, deşi fabrica era aproape. Am revenit la facultăţi… am dat din nou examene, dar de data aceasta am intrat ca muncitor. Dacă în 1947 era o situţie, în 1948 era o condiţie ca nu ştiu ce procent, mai mare, să fie muncitori, alt procent, mai mic să fie burghezi, iar cei care erau de familie foarte înaltă, nu intrau deloc…
E.P.: Ce vise aveaţi atunci?
S.N.: Cred că nu am avut niciodată vise. Eu am trăit în trecut, lucru pe care l-am reluat tot restul vieţii, făcând istorie. Şi jocurile de copil erau „în trecut”…
„TRĂIESC DIN AMINTIRI”
E.P.: Dar trăiţi din amintiri?
S.N.: Acum, da, fireşte că da. Din păcate, am atâţia ani şi amintirile sunt foarte prezente…
E.P.: Spuneaţi că tatăl dumneavoastră a fost arestat şi din pricina plecării regelui din ţară… Multe speculaţii s-au făcut cu privire la motivul adevărat al arestării lui. Aţi discutat, peste ani cu Majestatea sa, Regele Mihai despre tatăl dumneavoastră?
S.N.: Nu, nu.
E.P.: Dar v-aţi întâlnit, cel puţin?
S.N.: Sigur.
E.P.: Şi ce v-a spus?
S.N.: Nici el, nici eu nu am spus nimic. Eram la Cotroceni, era Domnul Iliescu preşedintele ţării şi fostul rege… m-a prezentat „regizorul Sergiu Nicolaescu”, am dat mâna şi am trecut unul pe lângă altul.
E.P.: Opt ani nu l-aţi văzut pe tatăl dumneavoastră, iar pe mama 14 ani.
S.N.: Da. Eu am plecat din Timişoara şi am rămas în Bucureşti.
E.P.: Totuşi… 14 ani înseamnă enorm pentru o distanţă ca Bucureşti-Timişoara. De ce nu v-aţi revăzut mama mai des? Ce v-a oprit?
S.N.: Mi-era greu să revăd locurile şi să văd căderea unei familii… Până la urmă au plecat şi ei din Timişoara şi au venit în Bucureşti, tărziu.
„DE FRICĂ SĂ NU SE AFLE ADEVĂRUL, EU SCRIAM ÎN BIOGRAFIE CĂ NU AM PĂRINȚI, CĂ AM FOST MUNCITOR… TRECEAM DREPT PROLETAR”
E.P.: Şi ziua când i-aţi revăzut, cum a fost?
S.N.: (Lăcrimează). Am fost de două ori în Timişoara în perioada asta de 14-15 ani, dar acum acestea sunt detalii…
E.P.: Dar acum, când mergeţi la Timişoara, mergeţi pe strada Paris?
S.N.: Da, sigur. Locurile respective s-au schimbat mult, mult de tot, dar cartierul a rămas acelaşi. cartierul Cetate, care este despărţit de un alt cartiet mărginaş, Mehala, printr-o cale ferată. Acolo, când eram copil, aveam o bandă aşa cum erau şi în alte cartiere…
E.P.: Când şi cum aţi ajuns să faceţi film?
S.N.: Am terminat Politehnica, făceam sport de performanţă, rugby. Când am terminat facultatea, cu specialitatea mecanică fină şi optică, am fost repartizat la Sadu-Gorj, la o fabrică de armament. În condiţiile în care Clubul Metalul-Bucureşti mă dorea ca jucător în echipa de rugby, au intervenit şi mi s-a schimbat repartiţia la IOR-Bucureşti. Am stat aici doi ani, după care am făcut schimb cu un coleg, ca să scap de o funcţie mai mare care mi se dădea pentru că exista pericolul să mi se demaşte biografia. De frică să nu se afle adevărul, eu scriam în biografie că nu am părinţi, că am fost muncitor…treceam drept proletar. Schimbul l-am făcut cu un coleg care era repartizat la cinematografie.
E.P.: A fost destin?
S.N.: Fără nicio îndoială.
E.P.: Colegul acela, peste timp, ştie că aţi ajuns o aşa mare personalitate, in lumea aceasta a filmului? Datorită lui aţi luat-o atunci pe această cale. Îi ştiţi numele?
S.N.: El mă ştie, dar eu nu-mi aduc aminte cum se numeşte. Nu l-am mai revăzut de atunci. Dar am mai vorbit la telefon cu el de câteva ori.
E.P.: Să facem un exerciţiu de imaginaţie: dacă l-aţi vedea acum ce i-aţi spune?
S.N.: Cine ştie dacă mai trăieşte…
E.P.: „Dacii”, primul dumneavoastră film. Ştiu că atunci când a fost să alegeţi titlul aţi avut mult de dezbătut…
S.N.: Întâi am început să fac film documentar şi pasiunea mea pentru marină m-a îndemnat să aleg scufundările submarine. M-am ocupat de utilaje pentru scufundări. Am reuşit să fac al 6-lea film din lume, subacvatic, la mare adâncime, peste 30 de metri. Filmul s-a numit „Scoicile nu au vorbit niciodată”. Cu al doilea film am început macrofilmările, în special în domeniul florilor. Filmam mişcările florilor, în timp, înflorirea. Aparatul se declanşa fotogramă cu fotogramă, din 3 în 3 minute, din 2 în 2 minute, după cum doream să se facă mişcarea de repede. Cu această metodă am revoluţionat, la vremea respectivă, genul, mai ales că terminasem studiile în optică. În macrofilmări am folosit teleobiective şi chiar şi zoom-ul. Am făcut un film care se numea „Ceea ce trăiesc trandafirii”, titlu pe care mi l-a dat Mihnea Gheorghiu, preşedintele Cinematografiei de atunci, film care a plecat la Cannes, la cel mai mare festival din Europa. A plecat fără mine, cu o delegaţie de 12 oameni şi a fost foarte bine primit. A avut un succes fenomenal, a fost o lovitură. Un american a cumpărat filmul după ce a discutat cu un reprezentant al România-film, oferind 20.000 de dolari. Noi făcuserăm un film, „Tudor Vladimirescu”, de peste 100 de minute, care a fost vândut cu 3.000 de dolari, iar filmul meu avea 8 minute. Americanii au spus „cumpărăm filmul cu o condiţie: să vină regizorul aici”. Mihai Duţă a vorbit şi m-a chemat Constanţa Crăciun, care era ministrul culturii şi m-a întrebat de ce nu am fost acolo, de ce nu am ieşit peste graniţă. I-am răspuns că am „dosar prost”, a deschis sertarul, mi-a dat paşaportul şi biletul de avion. Era la Casa Scânteii, m-am urcat pe motocicletă, m-am dus la mama şi i-am spus că aş vrea să rămân acolo. Mama mi-a spus „băiatule, dacă ţi-o fi ţie bine, ne chemi şi pe noi”. În ziua următoare m-am urcat în avion şi am plecat la Paris. Când am ajuns, am fost aşteptat de o maşină Citroen, maşină nouă cumpărată de americani, cu un şofer pe care îl chema Marinescu, dar nu ştia româneşte şi am ajuns la Cannes. Mi s-a oferit un contract pe trei ani. Eu nu am fost entuziast dar nici foarte încântat. Primul subiect era „Visul unei nopţi de vară” – Shakespeare, culmea era că acesta era un film muzical. În seara în care am luat masa cu preşedintele Columbia-Pictures, l-am întrebat ce l-a determinat să mă aleagă pe mine, văzând un film de doar 8 minute, cu flori. A zâmbit şi mi-a spus privindu-mă în ochi „ Asta e treaba noastră”. Deci, trebuia să fac un Sakespeare muzical. Apoi am întâlnit doi producători foarte importanţi, unul poate cel mai important producător independent din Franţa, Henri Dutchmaister, de origine evreu, din România şi Paul Helman şi el, la fel. Cei doi m-au căutat şi au început să încerce să mă „recupereze” pentru Europa. Henri Dutchmaster m-a angajat pentru un film „Castelul din Carpaţi”- J. Verne, dar filmul nu s-a mai făcut şi se interesa de filmele româneşti pe care le facem în acel moment. Şi pe care le putem oferi. Erau la modă filmele istorice, un coleg făcuse deja „Tudor Vladimirescu”. Am venit la Bucureşti. Am vorbit cu directorul Cornea, de la Studioul Buftea şi i-am spus că vreau să fac un film „Traian şi Decebal”. Îmi spune că titlul acesta îl face Mircea Drăgan. Revin cu un alt titlu: „Mihai Viteazul”. Şi de data aceasta îmi spune că îl are altcineva… era un „plan cincinal” cu toată istoria, cu peste 30 de regizori.
E.P.: Istoria era împărţită… Dar cum aţi ajuns la „Dacii”?
S.N.: La un moment dat am spus că vreau să fac „Ultima noapte de dragoste”…m-a ascultat îndoielnic şi mi-a spus că vrea altceva, altceva! M-am gândit, dacă istorie nu se poate, romanele nu pot să le fac… Atunci… „DACII”.
„«NEA MĂRIN MILIARDAR»… L-AM FĂCUT DIN DRAGOSTE PENTRU AMZA PELEA”
E.P: Şi „Dacii” a fost! Dar, mulţi doresc să afle şi cum a fost pe platourile de filmare cu „Nea Mărin miliardar”, chiar dacă numele dumneavoastră s-a confundat cu filmul istoric. Trebuie să vorbim şi despre acest episod din cariera dumneavoastră pentru că a fost o distribuţie de excepţie: Amza Pelea, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Draga Olteanu Matei, Stela Popescu, Puiu Călinescu…
S.N.: Da, erau actorii cu care lucram eu de obicei. Eu lucram constant cu un număr de actori. „Nea Mărin miliardar” l-am făcut din dragoste pentru Amza Pelea, în care aveam mare încredere.
E.P.: Şi care v-a fost şi bun prieten.
S.N.: Bineînţeles. După „Mihai Viteazul”, urma să mai fac un film după o idee de-a mea, scrisă de Titus Popovici, o nuvelă, care a dat titlul filmului „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”. A fost o surpriză pentru toată lumea că în rolul respectiv l-am luat pe Amza Pelea. Apoi, în 1978-1979 a urmat „Nea Mărin miliardar”. Eu făceam cam două filme pe an. Am făcut 27 de filme străine!
E.P.: Cum era pe platoul de filmare între aceşti mari actori? Eraţi prieteni cu toţi, era o atmosferă degajată? Se spune că dumneavoastră lucraţi foarte strict, când un actor vă acceptă un proiect, ştie că are de muncă şi că nu prea e distracţie pe platourile de filmare. Aşa este?
S.N.: Ce pot să vă spun!? O actriţă străină mi-a spus că abia aşteptă să mă vadă cum sunt pe platourile de filmare. După ce am venit de la filmare am întrebat-o cum am fost. Mi-a răspuns că am dezamăgit-o, cu „sunteţi mai mult un poliţist decât un regizor”. M-am găndit la acest lucru, dar nu m-am corectat. Am rămas acelaşi om şi astăzi. Aparent, pe platoul de filmare sunt, mai de grabă, poliţist decât regizor. Şi artista respectivă, după ce a văzut filmul, şi-a cerut scuze. La filmare, împing mereu înainte echipa, nu o las să respire, asta e calitatea mea principală. Toată cariera mea se datorează muncii…muncă, muncă şi iarăşi muncă! Am făcut câte două filme pe en, chiar şi trei, am reuşit. O muncă uriaşă. Numai filme grele. Cele mai uşoare au fost ultimele două filme, făcute cu cinematografia noastră minimală, de acum. În 1979, 19 februarie, a fost o şedinţă a Biroului politic al Partidului Comunist Român, la care Ceauşescu a spus, printre altele, că „am văzut filmul Nea Mărin miliardar, e o batjocură a ţăranului român”. I-a răspuns Virgil Trofin că, întradevăr, filmul respectiv este o bătaie de joc. Dar, Gogu Rădulescu a replicat că „este o bătaie pe bilete”. Deci, în 1979 ei puneau problema lui „Nea Mărin miliardar” că este o bătaie de joc la adresa ţăranului român. Am mai fost discutat încă de două ori pentru filmele mele. Filmul „Osânda” a fost interzis de Dumitru Popescu-Dumnezeu, cum îi era porecla, pentru că avea prea multe biserici, cruci, o Golgotă, un Amza Pelea care interpreta senzaţional, Ioana Pavelescu…M-am apucat de un alt film, am spus că e treaba lor şi să lăsăm de-o parte „Osânda”. Dar, vede şi Ceauşescu filmul şi, contrar a ceea ce mi s-a întâmplat la alte filme, a fost încântat…
E.P.: Vreau să mă opresc la filmul „Mihai Viteazul” pentru că se spune că negocierile cu americanii, cu Columbia Picture erau făcute, bătuserăţi palma pentru o distribuţie fabuloasă, printre care: Richard Burton, Elizabeth Taylor…
S.N.: Chalston Heston, Orson Wells, Lorans Harway… era o echipă de vreo 12.. 14 mari actori.
E.P.: V-aţi urcat în avion ca să decolaţi şi…
S.N.: Culmea… a ieşit o maşină pe pistă…vă daţi seama, ce stupiditate!
E.P.: Şi vi s-a spus că Ceauşescu vrea producţie sută la sută românească…
S.N.: M-am urcat în maşică şi m-am dus la Comitetul central al P.C.R.şi ministrul Niculescu Mizil mi-a spus că tovarăşul Ceauşescu s-a răzgândit, în decurs de o oră.
„TOATĂ LUMEA VORBEA CĂ NOI L-AM UCIS PE CEAUȘESCU, NU CĂ AM SCHIMBAT UN REGIM!”
E.P.: Dar Titus Popovici v-a spus şi că Mircea Albulescu ar fi dat o scrisoare… și că din vina lui…
S.N.: Da, Titus Popovici era in C.C. şi era bine informat. Mi-a spus că Mircea Albulescu ar fi scris o scrisoare lui Ceauşescu. Eu, ca să fiu sincer, m-am îndoit, de atunci. Au trecut mulţi ani, în 1989, când am intrat în birou la Ceauşescu, pe 22 decembrie, am văzut un birou lung plin cu dosare. Acolo am recunoscut un dosar de plastic, care era scenariul filmului meu. L-am luat, l-am deschis şi am am găsit o scrisoare de 14 pagini – o am şi astăzi- scrisă chiar de Titus Popovici… M-a trădat. Şi era cel mai bun prieten al meu!
E.P.: Pentru că vorbim de Nicolae Ceauşescu, nu vreau să intrăm foarte mult în detaliile episodului din 1989, vreau să-mi spuneţi doar atât: e adevărat că dumneavoastră aţi editat caseta cu procesul lui N.Ceauşescu, pentru televiziunea din România?
S.N.: Eu nu am vrut să mă amestec în procesul lui Ceauşescu, deşi, cei care erau colegi cu mine, la vremea respesctivă, Ion Iliescu şi alţii, m-au îndemnat să plec şi eu la Târgovişte. Am refuzat şi am replicat: „dacă m-aţi întreba ce ar trebui să facem, eu aş spune, nu un proces. Cum să facem un proces, când noi am făcut o Revoluţie?”. Am făcut o Revoluţie, am schimbat un regim, în ce calitate să facem un proces?! Mi-au solicitat alte propuneri. Le-am spus: „Simplu – îl urcăm într-o maşină şi îi dăm drumul pe o stradă şi mulţimea îl va linşa. Aşa cum s-a întâmplat cu Mussolini. Asta ar trebui să se petreacă şi cu Ceauşescu.” Nu m-au ascultat. S-au dus la Târgovişte, au făcut un proces, care, ulterior, a fost considerat dezastruos. Au reuşit să-l împuşte dar, din acel moment, toată ideea noastră că România a făcut o revoluţie sângeroasă şi că ne-am luptat cu comuniştii ca să câşigăm un alt regim s-a spulberat. Toată lumea vorbea că noi l-am ucis pe Ceauşescu, nu că am schimbat un regim!
E.P.: Da, dar cu caseta cu procesul a fost editată de dumneavoastră, sau nu?
S.N.: Este montată de mine, nu editată… A fost un operator, care era la Ministerul Apărării Naţionale şi care a filmat… Am luat materialul respectiv, l-am montat şi l-am arătat colegilor din conducerea revoluţiei. Mi-au spus să-l aduc la televiziune şi l-am adus. A avut loc o scenă destul de comică, aşa cum o văd astăzi. Nişte „doamne” care îşi ieşiseră din sărite, un căpitan care şi el, la rândul lui, ameninţa cu pistolul automat nu vedeau, în materialul filmat, moartea lui Ceauşescu, nici focurile care s-au tras. Îl vedeau doar pe Ceauşescu mort. Au pus problema: „de unde ştim noi că ăsta e Ceauşescu?” Îndoiala, dar mai ales, spaima că Ceauşescu n-a murit a făcut această isterie. Până la urmă lucrurile s-au lămurit, s-au dovedit. Pe urmă am făcut şi un film care se numeşte „Cinsprezece”, în care arătam exact această execuţie, la câţiva ani de la Revoluţie. Am folosit aceiaşi ofiţeri şi totul era încă „proaspăt”, se vedeau urmele.. Am filmat la locul respectiv, aproape o copie fidelă a realităţii petrecute acolo.
E.P.: Dumneavoastră aveţi în CV peste 70 de filme. Întreberea mea este: ce aţi făcut cu banii din aceste filme, d-le Sergiu Nicolaescu? I-aţi investit în ceva, într-o afacere, aveţi bani la bancă undeva, în străinătate…? Sunteţi bogat ?
S.N.: Din păcate, din păcate! pe vremea când lucram în străinătate, lucram cu un contract. Prin contractul respectiv, 75% dădeam statului român, iar restul sumelor încasate, niciodată nu au fost aşa de mari, ca în prezent, leafa unui fotbalist. Doamne fereşte! Luam, întradevăr, 30.000, 50.000, chiar 100.000 de mărci germane pentru un film. Luând doar 25%, nu era o sumă de milionar. Nu am milioane de euro, am doar 200.000 de euro pe care i-am moştenit de dinainte de 1989 şi pe care îi aveam îm bancă în Germania. Eu declarasem, clar, la cererea Securităţii, că am aceşti bani. În ţară nu puteam să-i aduc. Ei au tergiversat până a venit 1989 şi am adus banii în ţară.
„DACĂ ÎN FAȚA REGIZORULUI SERGIU NICOLAESCU ÎMI SCOT PĂLĂRIA, ÎN FAȚA OMULUI POLITIC MI-O PUN LA LOC”
E.P.: Dar, în politică de ce aţi intrat?
S.N.: Asta e o întrebare bună! Cea mai bună. În politică nu am intrat eu, Revoluţia m-a băgat.
E.P.: După care, nici dumneavoastră nu aţi vrut să ieşiţi.
S.N.: Pe urmă, am rămas în conducerea Frontului Salvării Naţionale până s-a transformat în partid. În acea zi am vorbit primul şi am spus: „fraţilor, să nu uităm de Basarabia”. Brucan, care a luat al doilea cuvântul, a replicat: „dacă în faţa regizorului Sergiu Nicolaescu îmi scot pălăria, în faţa omului politic mi-o pun la loc”. Adică, ar fi o greşeală că am spus eu acest lucru, la puţin timp de la revoluţie, o greşeală la adresa ruşilor. Acum nimic nu mă mai ţine în politică. Nimic. Absolut nimic!
E.P.: Cum este să faci film, acum, în România? Mai puteţi aduna figuraţie de mii de oameni? Mai sunt bugetele pentru filme la fel de mari?
S.N.: De curând, am citit un articol al istoricului şi academicianului Florin Constantin, pe care îl încheie astfel: „fericiţi oamenii care mor astăzi!”. Eu nu sunt un pesimist, eu sunt un luptător. Nici optimist nu sunt. Dar, în drumul pe care mi-l făuresc, îmi identific greutăţile şi încerc să le înving. Situaţia de astăzi mă dezamăgeşte!
„AM IUBIT, DAR TOT SINGUR AM RĂMAS”
E.P.: Nu sunteţi un pesimist, nu sunteţi un optimist… dar spuneţi că sunteţi un singuratic. Aţi declarat, la un moment dat, că, aproape nici nu ştiţi dacă aţi iubit vreo femeie, cu adevărat, în viaţa dumneavoastră, deşi au fost trei căsătorii. Ultima soţie fiind chiar mai mică cu 45 de ani. Dumneavoastră nu credeaţi în aşa o poveste de iubire, dar iată că a fost posibil…
S.N.: Da. Ei, nu pot să spun că nu am iubit… am iubit. E firesc, am iubit, dar tot singur am rămas.
E.P.: Destin, din nou?!
S.N.: …Da, e destin.
E.P.: La un moment dat, aţi dat o declaraţie, cel puţin şocantă: „Aveam, de mic, un revolver în casă, de care mama ştia şi de trei ori l-am luat şi m-am jucat cu el. Adică, de trei ori l-am dus la tâmplă.” Ce înseamnă această declaraţie? Puneaţi aşa de puţin preţ pe viaţă, în curajul acela al vârstei?
S.N.: Vreau să vă spun că şi acum câţiva ani, trei ani, venea spre mine o locomotivă cu un tren, eu fiind pe mijlocul căii ferate. Trenul venea, se apropia, mergea cu 40-45 de kilometri pe oră şi m-am uitat la tren, la locomotivă, care se apropia, se apropia şi… mi-a plăcut. Ce vreţi să fac, am şi eu o fire! Asta-i firea mea. Mi-a plăcut! Eram convins că pot să înving pericolul care venea spre mine, trenul. Am auzit echipa de filmare strigând, era şi soţia mea acolo şi, în ultima clipă, absolut ultima clipă, când locomotiva mi-a atins hainele, am sărit. Lucruri de genul acesta am făcut şi voi face toată viaţa mea…
E.P.: Pentru că întotdeauna câştigaţi pariul cu viaţa…
S.N.: Pe vremea respectivă, când aveam 14-15 ani, era o joacă, o joacă… Mă jucam cu revolverul respectiv, nu mai ştiam nici unde este pus cartuşul… şi îl duceam la tâmplă şi apăsam. Să ne fie clar: cine mă crede, mă crede, cine nu mă crede, să fie sănătos!
E.P.: Un alt pariu pe care l-aţi câştigat cu viaţa a fost de curând, când după un accident, starea dumneavoastră s-a agravat şi aţi ajuns la o intervenţie chirigicală. După aceasta a trebuit să învăţaţi, spuneaţi dumneavoastră, să trăiţi. L-aţi certat pe Dumnezeu atunci? Cât de greu v-a fost?
S.N.: A fost foarte greu, foarte greu. Nu puteam vorbi, nu puteam merge…am început să învăţ să merg…
E.P.: Ce era în mintea dumneavoastră atunci? Omul care stătea în faţa unui tren…
S.N.: Eu învinsesem tot ce am întâlnit în viaţă şi am întâlnit moartea de multe ori, o câştigasem. Aveam încredere! Până la urmă am învăţat să merg, am învăţat să vorbesc…şi m-am întors la munca mea!
E.P.: Şi aţi învins din nou!
S.N.: …Și astăzi sunt cum sunt.
E.P.: Spuneţi-mi ce vă doriţi de acum înainte?
S.N.: …Îmi doresc să fac filme în linişte!
Interviu difuzat de postul de televiziune The Money Channel – Noiembrie 2011
