Este „The Mezzo” pentru criticii de specialitate, anonimă – pentru românii neinițiați în operă, talentată – pentru publicul ei și frumoasă pentru orice privitor. Elīna Garanča, într-un interviu despre ea însăși, cu drag, pentru România!
EVELINE PĂUNA: Sunteţi considerată a fi „the mezzo”, adică vocea momentului la nivel internaţional. Vă propun să desfăşurăm pentru publicul român povestea dumneavoastră, pas cu pas. Din câte ştiu, v-aţi format într-o familie care v-a încurajat talentul, tatăl fiind dirijor de cor şi mama solistă. Spuneţi-mi, ce vă amintiţi din acea perioadă…
ELĪNA GARANČA: Ei bine, încă din primii ani ai copilăriei îmi amintesc că ascultam multă muzică acasă, că erau repetiţii interminabile, cu pianişti care stăteau în holul casei noastre, în timp ce tata le dădea indicaţii… Îmi amintesc de turneele părinţilor mei şi de momentul în care rămâneam în grija altor rude sau prieteni de familie. Când am început să studiez pianul aveam 6 ani şi, în fiecare după-amiază, mergeam la şcoala de muzică, după ce terminam orele la şcoala cu program normal pe care o urmam. Îmi amintesc că mama mă lua cu ea în teatru şi eram prezentă la toate momentele de la repetiţii. Dar mi-o amintesc şi acasă, gătindu-ne cina şi ţinând în acelaşi timp în mână partiturile, memorând replicile din spectacol. Foarte des, când aud fie doar şi primele acorduri ale unei melodii, îmi vine în minte imaginea mamei. Dar părinţii mei nu s-au gândit nicio secundă că toată această educaţie muzicală mă va conduce spre a deveni un muzician profesionist. Ei şi-au propus, ce-i drept, să îmi ofere o educaţie solidă şi completă, să mă facă să înţeleg şi să apreciez muzica şi teatrul de calitate…
E.P.: Spuneaţi odată că „practic, am crescut în teatru”. Clădirea respectivă era chiar peste drum de casa în care aţi copilărit. Dacă ştiu bine, după ce aţi terminat liceul aţi vrut să urmaţi Actoria, dar nu aţi fost acceptată. A fost acesta primul eşec major din viaţă?
E.G.: Nu-l văd ca pe un eşec. Dacă mă gândesc la acel moment, îmi dau seama că eram doar prea naivă şi ruşinoasă pentru a mă deschide în faţa publicului, pentru a urca pe scenă fără emoţii şi pentru a arăta cu adevărat ceea ce simt şi ceea ce pot să interpretez. Am iubit şi iubesc teatrul, dar trebuie să ştiţi că se poate să plângi pe scenă şi totuşi să nu impresionezi pe nimeni din public. Pentru asta există o şcoală care te învaţă cum să îţi canalizezi emoţiile şi cum să le exteriorizezi. La 17 ani nu aflasem încă asta.
E.P.: După ce aţi fost respinsă la Actorie, tatăl v-a sugerat că aţi putea deveni profesoară de muzică. Nu vi s-a părut potrivit. Atunci, familia v-a propus să urmaţi o carieră de ataşat cultural sau să deveniţi organizator de evenimente. Aţi refuzat şi asta. Decizia de a deveni solistă de operă s-a cristalizat după o noapte întreagă de gânduri şi frământări, noapte ce a venit după o lungă discuţie în familie. Ce v-a făcut să decideţi astfel în acea noapte?
E.G.: Privind retrospectiv, îmi dau seama că, de fapt, nu m-am gândit deloc. Dar discuţia, aşa cum aţi aflat, s-a petrecut cu adevărat. M-au întrebat ce am de gând să fac cu viaţa mea… După ce am ţinut piept atâtor argumente, deja eram prea obosită să mai gândesc… aşa că Altcineva a decis în locul meu. Pur şi simplu m-am trezit a doua zi dimineaţa cu certitudinea asta: că vreau să fiu solistă de operă.
E.P.: Aţi vrut să vă angajaţi la o companie care producea musical-uri. Acest lucru era aproape imposibil pentru că ar fi trebuit să mergeţi la studii fie în Estonia, fie în Finlanda. Mama a fost total împotriva ideii. Atunci… aţi schimbat casetele cu muzica lui Whitney Houston şi Mariah Carey, cu cele ale lui Joan Sutherland. Regretaţi vreo secundă că nu aţi urmat primul impuls?
E.G.: Dacă am regrete? Nu… nu regret nimic din viaţa mea, pentru că oricum nu mai pot schimba nimic. Ce a fost făcut… e bun făcut!… E trecut! Dar încă păstrez pasiunea şi dragostea pentru musicaluri şi chiar dacă nu apar în distribuţiile acestui gen, merg la spectacolele de musical cât de des pot. Şi încă mai sper că într-o zi o să primesc invitaţia să particip într-un astfel de show, iar dacă invitaţia ar fi pentru un proiect de încredere, şi dacă întreaga producţie a spectacolului m-ar atrage… aş accepta cu cea mai mare plăcere.
E.P.: Conservatorul a fost doar primul pas în calea afirmării dumneavoastră. Vă amintiţi ziua în care aţi fost admisă?
E.G.: Am avut o mulţime de examene în acea zi. A trebuit să cântăm o serie de partituri… Academia nu avea decât şase locuri, iar noi eram 24 de candidaţi admişi până în… finală. Pentru că de înscris, se înscriseseră cam 50 de persoane, dacă nu mă înşel. Şi deci, după ce cânta fiecare, trebuia să aşteptăm până ce comisia afişa listele cu cei admişi. Pur şi simplu eram împietriţi cu toţii de emoţie. După câteva ore, lista a fost adusă şi lipită pe uşa de la intrare. Am aştepxat până ce au plecat toţi şi abia atunci m-am dus să văd dacă am fost acceptată. Apoi am fost chemaţi pe un hol pentru a fi distribuiţi diverşilor profesori. Care urmau să ţină cursuri de tehnică vocală de trei ori pe săptămână şi care urmau să ne introducă în toate celelalte discipline de studiu. Seara am plecat cu părinţii mei la casa noastră de vacanţă, unde am sărbătorit.
E.P.: În 2000 v-aţi mutat la Opera din Frankfurt. Din acel moment până în prezent aţi cântat pe cele mai importante scene ale lumii. Care este acum scena momentului? Care operă este, în opinia dumneavoastră, cea mai influentă în prezent?
E.G.: Aici nu ştiu să dau un răspuns… Pentru că toate teatrele de operă au propria tradiţie care le recomandă în istorie. Fiecare are tradiţii diferite, alt public şi altă imagine. Pentru vocile din America, scenele europene sunt extrem de importante. Cine face carieră în Europa, e rege în ţara lui – America. Pentru europeni e exact invers…
E.P.: Din toată cariera dumneavoastră, duetul cu Anna Netrebko este unul dintre cele mai de succes. Cum este colaborarea dintre două soliste de operă, atunci când fiecare este… o divă?
E.G.: Depinde de personalitatea şi de aşteptările pe care fiecare le are de la cariera sa. Anna este o persoană foarte deschisă, cu care se comunică uşor. Venim cam din acelaşi plan… Amândoua suntem din ţări ex-sovietice. Cu siguranţă că şi acest detaliu cultural ne-a influenţat personalitatea. Ne simţim foarte bine împreună, ne distrăm de minune. Dar în acelaşi timp niciuna dintre noi nu pierde din vedere ştacheta profesională pe care şi-a stabilit-o. Ne-am armonizat foarte bine şi aşa a venit şi succesul la public, pentru că nu este un secret fapxul că… „cuplurile” prind foarte bine la public, indiferent că e vorba de o mezzosoprană şi o soprană sau de o soprană şi un tenor, şi aşa mai departe.
E.P.: Proiectul care v-a adus împreună pe scenă a fost „I Capuleti e I Montecchi”, de Bellini. A fost un succes incredibil, dacă îmi amintesc, de pildă, de Covent Garden. Două soliste de succes, frumoase amândouă, una blondă şi cealaltă brunetă… ce a însemnat rolul lui Romeo în cariera dumneavoastră? Aţi studiat psihologia acestui personaj? A fost greu să-l interpretaţi?
E.G.: N-am avut niciodată dificultăţi în a interpreta roluri de băiat. Un astfel de rol este uneori mai ofertant decât cel feminin… Nu cred că „Romeo” mi-a amprentat cariera într-un mod atât de evident. Pentru mine nu a fost decât unul dintre rolurile din repertoriul meu. Bineînţeles că alături de Anna am atras atenţia mass-media, dar succesul meu era acelaşi şi înainte. Pentru mine este important mereu să înţeleg de ce anumite personaje ale operei au reacţiile pe care le au. Deci da, chiar mă pasionează psihologia. Şi folosesc observaţiile mele de zi cu zi pe scenă…
E.P.: Pentru că am atins subiectul rolurilor… Pe care îl consideraţi cel mai important din CV-ul dumneavoastră?
E.G.: L-aş numi primul pe Annio, în „Clemenza di Tito” în Salzburg, în 2003. Oamenii încă vorbesc despre el. Apoi, ar fi cu siguranţă „Cenerentola” în Paris, 2004, „Charlotte” în Viena 2005 şi „Rosenkavalier” în Viena – 2006. Şi, bineînţeles, „Carmen” la Met – 2009.
E.P.: Aţi spus odată că v-ar plăcea să o jucaţi pe Amneris, dar aţi mai adăugat că nu vă simţiţi pregătită să atacaţi acest rol. Va fi următoarea provocare pe care v-o asumaţi?
E.G.: Nu cred că voi cânta Amneris în următorii zece ani.
E.P.: Rolurile de belcanto v-au adus şi gloria mondială. Din câte ştiu, primul dumneavoastră mare succes a venit în 1998, când eraţi încă studentă. Aţi înlocuit-o pe Agnes Baltsa ca Giovanna Seymour în „Anna Bolena”. Se întâmpla la Viena. A fost prima dată când aţi urcat pe o scenă de un asemnenea calibru. Şansa dumneavoastră a fost că Baltsa s-a îmbolnăvit. A fost noroc, a fost destin?
E.G.: Cred că a fost puţin din amândouă.
E.P.: Mi-a plăcut foarte tare că aţi spus la un moment dat că pentru un personaj, ura e doar la un pas distanţă de iubire. Principiul se aplică şi în viaţa reală?
E.G.: Ei bine, cred că şi iubirea şi ura orbesc oamenii care se lasă dominaţi de aceste sentimente. Aceşti oameni pierd contactul cu realitatea… deci da, iubirea şi ura sunt doar la un pas distanţă. În operă, datorită tragismului situaţiei, distanţa e chiar mai mică decât în viaţa reală.
E.P.: Apropo de sentimente… sunteţi căsătorită. Soţul este dirijorul Karel Mark Chichon. A fost muzica elementul care v-a unit? V-aţi îndrăgostit pe scenă?
E.G.: Da, într-adevăr, ne-am cunoscut pe scenă în Riga. El dirija, eu cântam. A fost mai degrabă o coincidenţă pentru că spectacolul trebuia să se desfăşoare cu alt dirijor, care nu a mai putut să onoreze contractul. Şi atunci soţul meu a fost solicitat să dirijeze orchestra simfonică naţională a Letoniei, pe care o mai dirijase cu succes şi în alte proiecte. După concert am fost la o recepţie la care am tot vorbit. Nu mi-am dat seama când a trecut timpul… rămăsesm ultimii de la petrecere. A doua zi ne-am întâlnit din nou… şi de atunci am rămas împreună.
E.P.: Să vorbim puţin despre albumul „Habanera”. Aţi spus că aţi vrut să faceţi un proiect pe tema ţiganilor. Şi un alt motiv care v-a determinat să scoateţi acest album a fost acela că vă place zarzuela spaniolă. Acest lucru este atipic, ţinând cont că veniţi dintr-o ţară nordică. Sunteţi o frumuseţe rece în viaţa privată, dar pe scenă pare că prin vene vă curge sânge ţigănesc, latino… de unde această pasiune pentru temperamentul latino? Să fie din partea soţului care a crescut în apropierea Spaniei?
E.G.: Cred că e în mine. Nu am crezut niciodată în prejudecata că zona geografică din care vii, culoarea părului, a ochilor… îţi pot influenţa temperamentul. Apariţia mea fizică îi surprinde pe toţi, mai puţin pe mine. Toată lumea vede în mine o blondă înaltă şi bine făcută care vine din Riga, de atât de departe în nord faţă de Spania, Italia sau România. Au încă în minte imaginea de viking. În realitate eu sunt o personalitate deschisă, deşi uneori puţin timidă. Dar îmi place să râd cu poftă sau, la nervi, să sparg câte o farfurie de podea. Prietenii mei vă pot confirma că am sângele fierbinte, dar, din experienţa profesională am învăţat să-mi păstrez capul limpede.
E.P.: Rolul „Carmen” este un punct de referinţă în cariera dumneavoastră. L-aţi abordat dintr-un unghi deosebit. Ne faceţi să o iubim, să o urâm, să o compătimim… ce înseamnă rolul acesta pentru dumneavoastră?
E.G.: Este un pas spre desăvârşirea profesională. Cu „Carmen” fiecare mezzosoprană intră în următoarea… „ligă”. Nu mai eşti o „solistă băieţoasă”, ci devii o femeie cu voce senzuală, care musteşte de pasiune. Cu siguranţă că acest rol a atras atenţia asupra mea mai mult decât au făcut-o „Cherubino” sau „Sesto”. Până la urmă, cine preferă poza superbă a unei femei îmbrăcate ca un bărbat uneia în care femeia apare într-o rochie fabuloasă?! Revin şi spun că aceasta e viziunea mass-mediei şi felul în care te judecă publicul. „Carmen” m-a îmbogăţit enorm sufleteşte şi a fost un pas important în cariera mea, dar, după cum am văzut că ştiţi deja, rolul la care visez e Amneris.
E.P.: Aţi cântat „Carmen” la Met, înlocuind-o pe Angela Gheorghiu, pentru că soprana româncă nu s-a simţit pregătită atunci să vină în faţa publicului cu acest rol. Care este relaţia dintre dumneavoastră şi Angela Gheorghiu? Sunteţi prietenă cu fostul ei soţ, Roberto Alagna…
E.G.: Nu am întâlnit-o niciodată personal pe Angela Gheorghiu şi nu am avut niciodată plăcerea să o ascult din sală la vreun spectacol. Din păcate, niciodată nu se întâmpla să fiu în acelaşi teatru sau oraş când ea avea câte un turneu. Dar o admir. Are o voce superbă şi este incredibil de frumoasă. Este una dintre puţinele soliste care reuşesc să îşi păstreze principiile şi idealurile în această lume nebună şi plină de provocări.
E.P.: Ştiu că Metropolitanul v-a solicitat să o înlocuiţi pentru că aveau încredere în calităţile dumneavoastră şi ştiau că veţi salva spectacolul. După reprezentaţii, presa a scris că aţi fost cea mai bună „Carmen” de la Met din ultimii – cel puţin 25 de ani – „După 25 de ani, Metropolitanul newyorkez are, din nou, în sfârşit, o «Carmen» valoroasă”. Cum comentaţi?
E.G.: Sunt încântată şi copleşită. În special datorită propunerii de înlocuire. Iar cel mai recunoscătoare îi sunt lui Peter Gelb, pentru că mi-a dat această oportunitate şi a crezut în mine.
E.P.: Ca şi „Carmen”, unii critici au apreciat că uniţi cerul cu pământul. Credeţi că rolul acesta e definitoriu pentru cariera dumneavoastră în acest moment?
E.G.: La acest moment, probabil că da. Dar sunt foarte fericită că în următoarele două sezoane nu o să uzez atât de mult această partitură. Încerc să nu cad în etichete, să nu am numai „repertoriul lui Mozart sau Wagner” sau să fiu „cea mai bună «Carmen»„, etc.
E.P.: Ce părere aveţi despre momentul când vă veţi asuma rolul de mamă în viaţa personală? Ştiu că aţi spus că v-ar plăcea să vă împărţiţi între carieră şi viaţa personală. Dacă am pune acum în balanţă cele două părţi ale vieţii, balanţa ar sta în echilibru?
E.G.: Ei bine, încă de când aveam 17 ani şi decideam că vreau să mă fac solistă, ştiam că într-o zi voi deveni mamă. Nu am gândit nicio clipă să îmi sacrific familia pentru carieră. Doar că până acum nu m-am simţit pregătită să îmi asum responsabilitatea aducerii pe lume a unui copil. Dar timpul trece, chiar dacă nu vreau să aud bătăile ceasului şi, în mod evident, am început să mă gândesc din ce în ce mai des la posibilitatea de a deveni mamă. (Zâmbeşte). Totuşi, cred că mai e ceva timp!…
E.P.: Ce face diferenţa între un solist de operă de acum şi unul de dinainte de ’90?
E.G.: Acum nu mai este nevoie doar să cântăm impecabil. Şi imaginea personală e foarte importantă. Trebuie să fim şi oameni de afaceri, să gândim ca un manager, să ştim cum să promovăm produsele discografice, de când au apărut atâtea căi de a pirata… şi de când putem găsi ariile cântate de noi pe diferite bloguri, forumuri… Trebuie să gestionăm înţelept interviurile şi publicitatea…
E.P.: Aţi fost vreodată în România? Aţi primit vreo invitaţie din partea vreunei scene din România?
E.G.: Nu am primit nicio invitaţie din partea vreunui teatru de operă din România. Totuşi, am cântat în Bucureşti. A fost în 1999, când am înlocuit-o pe Agnes Baltsa.
E.P.: Letonianca blondă cu o voce superbissimă. Aşa v-am perceput eu. Sunteţi tânără, aveţi succes, sunteţi profund îndrăgostită de soţul dumneavoastră… pare că aveţi totul în viaţă, şi asta include şi un viitor promiţător. Cum e să ai totul?
E.G.: Sunt foarte recunoscătoare şi fericită pentru ce am. Fac tot posibilul să nu dezamăgesc. Am învăţat să apreciez fiecare lucru pe care îl am şi să nu vreau întotdeauna mai mult, pentru că sunt atâţia oameni în jurul meu care au atât de puţin!
Interviu publicat în Revista Q Magazine – Iulie 2010
Foto: www.elinagaranca.com