Pe 12 decembrie 2015 se împlinesc patru ani fără Mălina Olinescu…
Am invitat-o pe Doina Spătaru la un interviu despre carieră și viață. A acceptat cu greu, pentru că își dorește discreție. Apoi am încercat să ne sincronizăm agendele. Vreo lună. Ne-am întâlnit într-o seară de decembrie. A fost un interviu cu înțelesuri dincolo de cuvinte. Am venit acasă întristată… Și-am căutat mai multe despre Mălina… Am încremenit când, dintr-o fereastră de internet, mi-a urlat data de 12 decembrie – ultima ei zi de viață.
În seara aceasta mă gândeam ce interviu să mai împart cu voi și mi-am amintit de interviul cu Doina Spătaru. Și, întâmplător, (?!) maine e 12 decembrie….
„Merg pe pământ
Şi sunt ca vioara
Toate îmi par că sunt prima oară
Ca un copil aştept dimineaţa
Până la lacrimi mi-e dragă viaţa”…
…Sunt versurile pe care mi le-a întipărit în suflet Doina Spătaru, după ce am oprit reportofonul, martor al discuţiei noastre. Cuvintele acestea înseamnă suprema lecţie de viaţă pe care mi-a transmis-o privirea pătrunzătoare a uneia dintre cele mai îndrăgite artiste ale României – „Bucură-te, bucură-te de viaţă, aşa cum e ea, zâmbeşte-i dimineţii şi fii fericită! Bucură-te, pur şi simplu”.
EVELINE PĂUNA: În familia dumneavoastră a existat dintotdeauna talentul pentru muzică – părinţii cântau foarte frumos, mai ales mama, acasă, la anumite ocazii, dar toţi fraţii tatălui ştiau să cânte la câte un instrument. Cum vă explicaţi darul acesta din familie?
DOINA SPĂTARU: Pur şi simplu s-a întâmplat să fie astfel. Nu îmi explic în niciun fel… Aşa a fost să fie! Părinţii mei au fost foarte muzicali, unchii mei din partea tatălui, de asemenea. Şi când ne întâlneam, ieşea spectacol. Fraţii tatei, şase la număr, au fost risipiţi în ţară. Tatăl meu a fost cel mai mic. Se adunau mai rar, dar când se adunau se făceau seri foarte frumoase, cu lume, discuţii de familie. Serile se încheiau cu cântece la vioară, acordeon sau chitară, tata mai fredona. Însă din familia noastră cel mai talentat a fost Dan. Eu sunt verişoara lui.
E.P.: Care este cea mai frumoasă amintire a acelor ani?
D.S.: De mică am fost atrasă de scenă. Mama a trebuit să colinde prin ţară cu serviciul tatălui meu. Şi mi-a povestit că, într-o zi, mergea pe stradă, era primăvară şi o grădiniţă dintr-un oraş dădea serbare. Eu m-am smuls din mâna ei şi am mers lângă micii artişti, m-am amestecat printre ei. Dintotdeauna am fost atrasă de scenă şi de spectacol, nefiind clar în mintea mea ce mi-ar plăcea să fac: muzică, dans, teatru… Şi aşa se face că am trecut prin corul şcolii, apoi prin echipa de dansuri, apoi reciteam poezii. Asta se întâmpla în şcoala generală. Apoi am ajuns la liceu – am absolvit Colegiul Naţional „Sfântul Sava” care, pe vremea aceea, se numea Liceul Numărul 1- „Nicolae Bălcescu”. Acest liceu avea un cerc de teatru de care se ocupa actriţa Eugenia Marian Petrescu, fosta soţie a scriitorului Camil Petrescu. Băiatul lui Camil Petrescu, pe care îl chema tot Camil Petrescu, era coleg cu mine, mai mare cu câţiva ani. În liceu s-a născut în mine dragostea pentru teatru şi dorinţa de a deveni actriţă. Acesta a fost visul meu! După ce am terminat liceul am dat examen la Teatru – erau 6 locuri şi 200 de candidaţi. Am picat, am fost rănită cumplit în orgoliul celor 18 ani ai mei şi mi-am spus că eu acolo nu mai am ce căuta! Toamna am dat examen la Filologie, la fără frecvenţă. L-am rugat pe tata să-mi găsească un loc de muncă. Mi-a găsit, am fost un an şi ceva la calculatoare, la Intreprinderea Comercială de Stat „Bijuteria” şi, în acelaşi timp, studentă la fără frecvenţă. Mă duceam la Biblioteca Centrală Universitară, de unde îmi adunam material pentru studiu. Şi, într-o zi, m-am întâlnit cu o fostă colegă de şcoală primară – Luminiţa Toma, care era studentă în Anul II la Italiană. Era căsătorită cu un italian şi urma să plece în Italia. Când a auzit că eu sunt la fără frecvenţă a spus „Yma, – aşa mi se spunea mie în şcoală pentru că am fost înnebunită după celebra cântăreaţă Yma Sumac, cum să stai tu cinci ani la fără frecvenţă, şi cu serviciu, şi cu facultate?! Retragi actele şi dai la zi”. Asta însemna că trebuie să renunţ la serviciu… Mi-a spus că aşa cum am intrat la fără frecvenţă, voi intra şi la zi. Am reflectat câteva zile şi le-am spus părinţilor mei – la masă, când se întorcea tata de la serviciu, că eu atunci le spuneam veştile astea mai şocante. Ai mei, când au auzit, mi-au spus să nu dau vrabia din mână pe cioara de pe gard. Dar… nimic! Aşa hotărâsem, aşa aveam să fac. M-am apucat iar de învăţat. A venit vara, am dat examen. Erau 10 pe loc şi mă gândeam cu groază ce o fac. Am intrat, cu bursă!
E.P.: Ce au spus părinţii când le-aţi spus că vreţi să daţi la Teatru, în ambiţia celor 18 ani? Până la urmă era vorba despre o carieră privită uneori cu prejudecăţile acelor vremuri. O femeie frumoasă avea multe de demonstrat…
D.S.: Au fost de acord. Eu nu am fost niciodată frumoasă. Poate atractivă, din când în când, atunci când am vrut să arăt bine. Da, părinţii mei nu au avut nimic împotrivă când le-am spus că vreau să dau la teatru.
E.P.: Dar când le-aţi spus că vreţi să renunţaţi la visul acesta?
D.S.: Le-am spus că vreau să dau la facultate şi singura opţiune pentru mine era Filologia. Altceva nu vedeam. Mă consultam cu ei în toate, le spuneam înainte. Părinţii mei, în general, au fost de acord cu alegerile mele. Nu au fost de acord cu cele pe latura sentimentală. Şi au avut dreptate!
E.P.: Aţi intrat la facultate, la Filologie, cu bursă. Timpul, însă, vă apropia, fără să ştiţi, de muzică.
D.S.: Am intrat în muzică absolut din întâmplare. Într-o seară eram acasă la părinţii mei şi întâmplarea a făcut să fiu în sufragerie când, la televizor, s-a făcut un anunţ că Televiziunea Română organizează o emisiune-concurs care se numeşte „Steaua fără nume”, pentru a lansa şi a promova noi voci în muzica uşoară românească. Preselecţia urma să aibă loc la Radiodifuziunea Română, se mai anunţau ziua şi adresa. Eu urma să mă întâlnesc în ziua respectivă cu o foarte bună prietenă de-a mea. Şi i-am spus să mergem şi noi la preselecţie, ca la un spectacol. Fără să participăm. N-am avut vreo secundă vreo intenţie să arăt ceva din ce ştiam eu. Acolo erau vreo 300 de tineri. Pe parcurs m-am rătăcit de prietena mea. Am intrat în studioul unde se ţinea preselecţia şi mi-a plăcut ce am văzut. Preselecţiile au durat ore în şir. Eu am rămas, fascinată! Şi, la un moment dat, realizatorul emisiunii, Sorin Grigorescu şi Simona Patraulea, mi-au făcut semn să mă apropii. În juriu era şi compozitorul Aurel Giroveanu. El a fost compozitorul care, peste timp, mi-a încredinţat primul şlagăr. Nu mi-a venit a crede că pe mine m-au chemat pe scenă. Am cântat, am recitat. La pian era compozitorul Vasile Vasilache Jr, care, împreună cu soţia lui, mi-a devenit apoi prieten. Doamna Simona Patraulea m-a întrebat de numărul de telefon. Totul s-a întâmplat foarte repede şi nici nu mi-am dat seama ce fac. Am dat numărul de telefon al vecinilor, că noi nu aveam telefon. Când am ajuns acasă, seara târziu, ai mei aproape că nu m-au crezut când le-am povestit. Într-o săptămână m-au sunat de la Televiziune. Am intrat concurentă la „Steaua fără nume” , am trecut prin toate cele trei etape şi am câştigat trofeul.
E.P.: Aţi regretat vreodată că nu aţi făcut teatru? V-aţi întrebat cum ar fi fost dacă urmaţi calea dintâi?
D.S.: Nu. Nu mi-am pus întrebarea pentru că am fost mult prea uluită de ce mi se întâmpla. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă ce mi se întâmpla. După „Steaua fără nume” au venit solicitările şi nu am mai avut timp să îmi pun întrebari. M-am lăsat dusă de val – colaborare la Teatrul „Constantin Tănase”, înregistrări, emisiuni, turnee în ţară, participari la festivaluri, printre care la „Mamaia”, „Cerbul de Aur”, apoi la Festivaluri Internaţionale din străinătate. Aşa a vrut soarta. Dumnezeu avea alt plan cu mine, dar tot pe scenă.
E.P.: Credeţi că omul poate influenţa destinul?
D.S.: Sigur că, într-o măsură, putem şi noi să contribuim. Dar asta necesită o minte foarte realistă, echilibrată, puternică, e nevoie să realizezi momentul în care să faci schimbarea. Şi să ai şi curaj, încredere în tine. Atunci poţi să faci nişte schimbări în bine. Dar, de cele mai multe ori, facem schimbări în defavoarea noastră. Nu sunt o fatalistă, dar un destin există, clar! Sau, cel puţin, ceea ce ni se întâmplă… nu este întâmplător! Urmează, după aceea, ca noi să înţelegem ceva. O lecţie.
„DAN SPĂTARU NU ŞI-A ADUS ÎN NICIUN FEL CONTRIBUŢIA ÎN LANSAREA MEA”
E.P.: În anii în care aţi început să aveţi succes, în care eraţi invitată peste tot şi deveneaţi o vedetă, a aflat vărul dumneavoastră., Dan Spătaru, că sunteţi atât de talentată. Până atunci ştiu că, de fiecare dată când venea în vizită la dumneavoastră., cânta tot felul de piese italieneşti. Dumneavoastră. notaţi versurile şi cântaţi mai apoi piesele, singură, fără ca el să ştie.
D.S.: Le cântam în recreaţii. Când eram elevă de liceu, Dan venea la noi. Era proaspăt lansat, era vedetă. El a avut o ascensiune extraordinară şi o carieră specială. Şi, de câte ori venea la noi, eu îl rugam să-mi cânte din muzica uşoară italiană. Îl rugam să îmi dea textele şi apoi mă duceam la şcoală şi, în recreaţii, le cântam colegilor mei. Dar el habar nu avea că eu… mai cânt.
E.P.: Când a aflat?
D.S.: Când eram deja în repetiţii pentru prima sau a doua etapă a concursului „Steaua fără nume”. La un moment dat, pe holurile Televiziunii, doamna Simona Patraulea s-a întâlnit cu Dan. Şi l-a oprit şi i-a spus că verişoara lui cântă. „Care din ele?”, a spus el. Că noi am fost mulţi… „Doiniţa!” A rămas perplex: „Cum, Doina cântă?!”. Şi, odată, când ne-am întânit, mi-a spus „să nu cumva să intrii pe 7”, adică să intru pe primul timp. Atât. Dan nu şi-a adus în niciun fel contribuţia în lansarea mea.
E.P.: Ar fi trebuit să o facă? Vă aşteptaţi să o facă?
D.S.: Nu. El era atât de prins cu turneele şi spectacolele lui încât nu am avut niciun fel de aşteptare şi nici nu m-a mirat. În rarele ori când ne întâlneam, se bucura. Am apucat şi să cântăm împreună, am avut emisiuni la televiuiune, am avut şi o înregistrare muzicală şi vreo două-trei turnee împreună. Dar drumurile noastre s-au intersectat de puţine ori.
E.P.: Cine sunt persoanele din cariera dumneavoastră. către care vă întoarceţi cu recunoştinţă?
D.S.: Sorin Grogorescu şi Simona Patraulea, pentru emisiunile lor, compozitorii – între care primul a fost Aurel Giroveanu. El mi-a încredinţat primul şlagăr, „Nu mă mai despart de tine”. Mi-a spus să-l cânt cum simt. De fapt, m-a lăsat să cânt toate piesele pe care mi le-a încredinţat aşa cum am simţit, pentru că îi plăcea interpretarea mea. Eu sunt absolventă de Filologie Română, secundar Italiană; pregătire muzicală nu am. Eu n-am o voce cu care să fac performanţă, nu mă conduc după vreo tehnică vocală, glasul nu-mi permite să mă joc şi să fac tot felul de minunăţii. Nu! Eu cânt cum simt, dar pun tot sufletul. Ar mai fi Flavia Buref, o actriţă, o desăvârşită fire de artistă, autoare de versuri ale multor cântece din muzica uşoară românească, un om care mi-a fost alături în timp ce traversam o perioadă grea din viaţa personală. Sunt oameni în faţa cărora mă plec cu imensă recunoştinţă!
E.P.: La primul turneu în străinătate plângeaţi în faţa vitrinelor, atât de bogate faţă de cum arăta România…
D.S.: Prima mea ieşire într-o ţară de altă orientare politică decât România a fost în Grecia, la Atena. Vizavi de hotelul în care eram cazaţi era un butic, în vitrina căruia era un costum deux-pièces, din catifea aurie, care făcea ape-ape. De câte ori treceam prin faţa vitrinei, mă uitam cu jind. Nu aveam niciun ban în buzunar. Aşa era pe vremea aceea, eram trimişi la festivaluri fără vreun bănuţ în buzunar din valuta ţării respective. La acest festival a venit Valeriu Lazarov, pe care eu nu îl cunoşteam pentru că plecase din ţară când eu abia intram în muzică. Valeriu, însă, îl ştia foarte bine pe Dan. În Grecia venise cu o echipă de televiziune – trei oameni – operator, sunetist, prezentator. M-a sunat însăşi Valeriu Lazarov şi mi-a spus „Doina, sunt aici ca să fac un film cu ce se întâmplă la acest festival. Din toate ţările am ales 20, printre care şi România”. S-a ales o piesă şi am făcut filmarea. Compozitorul cu care eram acolo – pe care Valeriu Lazarov îl cunoştea – a început să se vaite că nu avem niciun ban. Nu mi-a plăcut treaba asta şi l-am atenţionat de nu ştiu câte ori cu piciorul sub masă să nu mai spună. Lazarov a spus că îi pare rău, dar nu are cum să remunereze filmarea, că nu are buget. Şi în ultima seară a Festivalului, la Gala Laureaţilor, Valeriu Lazarov a venit la mine pentru filmare. La final, un băiat din echipa lui a venit să-mi alunece discret în palmă nişte bani. Eu am sărit ca arsă! Eram fericită doar că apăream pe un post de televiziune în Spania. Nu voiam niciun ban! Şi m-am rupt de el. Apoi a venit însuşi Valeriu Lazarov după mine, mi-a smuls poşeta, a băgat banii în poşetă şi mi-a spus „Cu scuze că nu pot mai mult…”. M-a luat, m-a pupat pe frunte şi a spus „Eşti un copil bun”. Am intrat şi am urmărit spectacolul. Eram fericită, mă „frigea” poşeta. Când am ajuns în camera de hotel şi am deschis poşeta am văzut trei bancnote a câte o mie de drahme. Acel costum costa doua mii de drahme!… Apoi, sigur, în turneu la Stuttgart, cu Star 2000, formaţia lui Petre Geambaşu, când am văzut magazinele… Era 1980. Nu-mi venea să cred câte alimente erau. Am crezut că e butaforie şi mi-au dat lacrimile.
„PE PLAN AFECTIV NU AM FĂCUT ALEGERILE POTRIVITE. AM FĂCUT ALEGERI PROASTE, AM FOST O SENTIMENTALĂ, AM VISAT O FAMILIE CU MAREA IUBIRE”
E.P.: În tot acest timp, ce se întâmpla în viaţa personală? Spuneaţi că părinţii nu au fost de acord cu alegerile…
D.S.: Pe plan afectiv, nu am făcut alegerile potrivite. Eu am fost vinovată de alegerile pe care le-am făcut, ca dovadă că acestea s-au dovedit a fi… şi-au arătat consecinţele! Am făcut alegeri proaste, am fost o sentimentală, am visat o familie cu marea iubire.
E.P.: Aţi avut sentimentul că trăiţi marea iubire, a fost cineva din viaţa dumneavoastră. marea iubire?
D.S.: Nu poţi să ai certitudine în iubire. Mai ales eu, cum eram atunci, cu romantismul, cu poezia şi naivitatea în care eu am făcut alegerile şi am primit ce am primit… nu poţi să ai o certitudine! Şi chiar şi în ziua de astăzi. Fie dintr-o parte, fie din alta apar, la un moment dat probleme… Sau nu… Depinde de amândoi, nu numai de unul din cuplu. Cei doi trebuie să întreţină iubirea cu fiecare zi ce trece. Să nu treacă zi în care să nu-şi facă o cât de mică bucurie! Să existe tot timpul comunicare, să fie deschişi unul cu celălalt. Să fie prieten unuia celuilalt, pe lângă iubirea ce şi-o poartă. Îndrăgosteala aia cu hormoni să fie dublată de comunicare. Dar, în relaţii, se cere reciprocitate. Îndrăgosteala, nebunia frumoasă, se stinge. Dacă nu e dublată de acest sentiment de frumuseţe sufletească, de comuniune sufletească, de aceleaşi idealuri, de potrivire, iubirea nu rezistă. Să nu se lase loc nici celei mai mici minciuni. Nici minciunilor nevinovate! De la o minciună nevinovată se ajunge uşor la minciunile serioase, care macină.
E.P.: Suferinţa în dragoste marchează o femeie pentru toată viaţa?
D.S.: Sunt femei care sunt marcate pentru toată viaţa, sunt femei care sunt raţionale şi sigure pe ele şi care reuşesc să depăşească…
„LA UN MOMENT DAT, CA FEMEIE, M-AM ÎNCHIS ÎN MINE. N-AM MAI PUTUT, PUR ŞI SIMPLU”
E.P.: Aţi mai putut să aveţi încredere în iubire?
D.S.: Nu. La un moment dat, ca femeie, m-am închis în mine. Nu a mai fost în mine dorinţa de a cunoaşte pe altcineva, de a mă angaja într-o altă relaţie. N-am mai putut, pur şi simplu. Au fost momente când aş fi avut ocazia să fac treaba asta, dar n-am vrut. Am evitat, m-am ferit şi poate că am pierdut. Poate că atunci găseam pe cineva… Dar m-am ferit. Nu mai aveam încredere. Şi mă închisesem în mine din punctul acesta de vedere.
E.P.: Spuneaţi că „să iubeşti fără să ceri nimic în schimb e marea taină a vieţii”. Dumneavoastră. n-aţi cerut nimic în schimb…
D.S.: Nu… N-am cerut decât sinceritate, loialitate şi dragoste, aşa cum dăruiam fără să impun şi fără să mă cramponez. Eu, încet-încet, graţie unui văr de-al meu din partea mamei, care mi-a făcut cadou nişte cărţi, l-am simţit pe Dumnezeu în câteva momente de mare cumpănă în viaţa mea. L-am simţit, pur şi simplu şi apoi am înţeles că a iubi, a înţelege şi a ierta – asta este esenţa vieţii. Dacă ar simţi aşa măcar jumătate dintre noi, lucrurile ar merge cu totul altfel, pe orice plan. Dar suntem oameni şi greşim, uneori cu voia noastră, alteori fără voia noastră. Important este să nu lăsăm greşelile să cântărească mai mult decât binele din viaţa noastră de zi cu zi. Şi să lăsăm părţile bune din noi să iasă la lumină!
E.P.: Revenind la parcursul profesional, cum a avut loc întâlnirea cu Petre Geambaşu?
D.S.: L-am cunoscut la Teatrul „Ion Vasilescu”. În 1972 m-am angajat la acest teatru împreună cu fostul meu soţ, Boris Olinescu. Acolo l-am cunoscut pe Petre Geambaşu. Noi ştiam unul de celălalt, dar atunci am devenit colegi. Eu, în acel teatru, am stat cam trei ani şi jumătate. Soţul meu a rămas în continuare acolo. Şi, prin 1979, am primit un telefon de la Petre, în care îmi propunea o colaborare cu formaţia proaspăt formată. Şi am acceptat. Eu eram în divorţ atunci. Colaborarea noastră a început cu un turneu în ţară şi parteneriatul acesta s-a transformat în integrarea mea în echipa lui Petrică, devenind solista formaţiei „Star 2000” şi apoi a „Big Band-ului” sau a Orchestrei „Petre Geambaşu”, alături de care am cântat în aproape toată lumea, alături de artişti de prim-rang.
E.P.: Turneele v-au adus împlinire în profesie, dar au însemnat şi o parte tristă din viaţa dumneavoastră. pentru că aţi lipsit din viaţa fetelor. Aţi pierdut etape din formarea lor. E un preţ scump?
D.S.: Este un preţ scump! Eu am lipsit mult din viaţa fetelor mele, din momentele importante ale dezvoltării lor psiho-emoţionale, din copilărie, adolescenţă…
E.P.: V-au reproşat vreodată?
D.S.: Părinţii mei le-au crescut foarte frumos. Practic, părinţii mei au fost şi părinţii lor. Până la 18-19 ani n-am avut probleme cu ele, a fost totul perfect. Dar a venit şi acel moment când au apărut probleme de comunicare. Le-am depăşit, dar în sufletul meu a rămas acest preţ pe care l-am plătit. Scump!
E.P.: Eraţi femeie de carieră. Cum se împacă ipostaza aceasta cu cea de mamă?
D.S.: Eu mi-am dorit să-mi formez o familie cu marea iubire, să am copii şi trebuie să fac o mărturisire. Codruţa este fata mea cea mare şi când am rămas gravidă cu ea am fost extrem de fericită. La al doilea copil am stat pe gânduri dacă să-l las sau nu. Dar mi-am spus că, decât să fie singură Codruţa cum sunt eu singură acum, fără o soră sau un frate unde să merg să-mi vărs oful, pentru că nu voiam să-mi amărăsc părinţii, atunci mai bine îl las. Ca să nu fie Codruţa singură! Şi aşa a venit Mălina.
E.P.: Codruţa lucrează la Radio România…
D.S.: Este editor multimedia. Este foarte iubită şi foarte apreciată de colegii şi de şefii ei. Îşi face munca cu conştinciozitate. Îi place ceea ce face şi acceptă mereu provocările care apar în profesie. Are 41 de ani. Este o personalitate puternică, vrea să se realizeze în viaţă prin propriile forţe.
E.P.: Vă seamnănă?
D.S.: Cred că da.
E.P.: Mălina va rămâne întotdeauna o parte delicată a sufletului dumneavoastră… Daţi-mi răspuns pentru cea mai grea întrebare pe care nu v-o pot adresa…
D.S.: …Aşa cum mă mândresc cu Codruţa, aşa mă mândresc şi cu Mălina. Mălina a fost o elevă foarte bună. N-a fost vreodată nevoie să-i spun Mălinei să pună mâna să înveţe. Mălina aproape că venea cu lecţiile învăţate de la şcoală. A luat Premiul I cu coroniţă până târziu… Diferenţa dintre fetele mele este de un an şi două luni. Mălina a dat la Facultate la Engleză şi a picat. Era foarte marcată, dar i-am spus că nu-i nimic, că nu se sfârşeşte lumea, şi eu picasem la prima admitere. I-am spus că va da anul următor, dar mi-a răspuns, într-o bună zi când am întrebat-o dacă reluăm pregătirea pentru Facultate, „mama, îmi pare rău, trebuie să îţi spun că eu nu mai dau la facultate”. Mălina, tocmai Mălina, care a fost o elevă excepţională. Şi în ideea asta iată că anul trecut, pe 8 iunie, am fost invitată la Şcoala Generală Nr 1, cum se spunea înainte de ’89, acum Şcoala Gimnazială „Sfinţii Voievozi”, unde fetele mele au fost eleve, să primesc eu diploma, în locul Mălinei – Premiul Performaţei, pentru Mălina Olinescu, absolventă a promoţiei 1988, în semn de recunoaştere şi apreciere a performanţelor şcolare şi profesionale. Deci numele Mălinei a rămas înscris în Cartea de Onoare a şcolii. Mălina a spus că nu mai dă la facultate pentru că vrea să facă muzică. Voia să cânte! Când am auzit, parcă m-a lovit ceva şi am încercat să îi explic că viaţa de artist nu este aşa cum poate şi-o imaginează ea din casetele video pe care le aduceam eu, cu toţi cântăreţii. În spatele acelor filme se ascunde o viaţă deloc uşoară. Eu, practic, voiam ca fata mea să facă o facultate care să o ajute să-şi construiască o carieră care să o facă să câştige o pâine sigură. Viaţa de artist nu este o viaţă uşoară. Pe lângă talent şi muncă trebuie să ai tenacitate, ambiţie, o structură interioară puternică pentru că în viaţa asta sunt şi momente frumoase, dar şi momente de mare cădere şi trebuie să ai forţa să te ridici, să mergi mai departe şi să ai lângă tine o echipă care să se ocupe de imaginea ta. Dar Mălina mi-a spus că muzica este singurul lucru pe care îl face cu pasiune. Şi când mi-a spus asta, n-am mai avut ce să mai spun şi am lăsat-o. Când am văzut-o la prima ei participare la un festival – Festivalul de Muzică Uşoară „Aurelian Andreescu”, având în faţă un juriu de specialişti, compozitori, realizatori de programe radio, tv şi aşa mai departe… când am văzut-o în acea seară numai eu ştiu ce am simţit. Mai mult am plâns decât am ascultat piesa. Atunci un membru al juriului a spus „în seara asta s-a născut o stea – Mălina Olinescu”. A luat Premiul I. Şi, după aceea, Călin, băiatul lui Petre Geambaşu i-a prezentat-o lui Titus Munteanu, care făcea atunci „Şcoala Vedetelor”. Această emisiune a însemnat consacrarea pentru Mălina. Apoi Festivalul „Mamaia”, două-trei ediţii, „Cerbul de Aur”, „Eurovision”. Participarea ei la „Eurovision” a fost o foarte bună experienţă. Era foarte emoţionată. Eu am şi acum vie, în faţa ochilor, imaginea ei din acea seară – era ca o căprioară cu privirea speriată. A lăsat o impresie foarte bună staff-ului festivalului, orchestrei BBC. Mi-e drag să vorbesc despre Mălina ca artistă. Mălina a fost şi este una dintre cele mai frumoase voci ale muzicii uşoare de la noi – de o acurateţe şi de o strălucire de diamant.
E.P.: Dar pe care industria muzicală, la un moment dat, nu a mai ştiut să o valorifice…
D.S.: Ea, la un moment dat, s-a dus cu un material la casele de producţie pentru a scoate un album. Nu a avut succes la o casă-două. A fost dezamăgită şi asta a dezarmat-o. Am ştiut ce am ştiut când i-am spus atunci ce înseamnă viaţa de artist! Dar asta a fost…
„NU EXISTĂ ZI ÎN CARE SĂ NU MĂ ROG CA SUFLETUL FETEI MELE SĂ-ŞI FI GĂSIT ACOLO LINIŞTEA, PACEA ŞI LUMINA”
E.P.: Spuneaţi că Dumnezeu ne dă lecţii pe care le înţelegem mai târziu. V-a ajutat Timpul să înţelegeţi lecţia Mălinei? A fost dată tot de Sus?
D.S.: Nu se poate înţelege. Nu ştiu dacă e dată tot de Sus. Ca si copil şi tânără, până la un moment dat, Mălina a fost veselă, plină de viaţă, sociabilă, cu un cerc larg de prieteni. A urmat Facultatea de Psihologie. Era o fiinţă veselă, absolut miunată. În relaţia de prietenie era cinstită, era loială. În dragoste era fidelă.
E.P.: I se răspundea la fel?
D.S.: Nu ştiu… De multe ori sigur că era dezamăgită, cum se întâmplă cu oricine. Era foarte sensibilă, dar nu am crezut că poate fi chiar atât de sensibilă şi că această sensibilitate, la un moment dat, o va face să clacheze. Mă opresc aici, doar atât mai spun: mă rog la Dumnezeu ca sufletul ei Acolo – pentru că eu cred că nu se sfârşeşte totul aici, simt că există o Viaţă de după moarte – mă rog, nu există zi de la Dumnezeu în care să nu mă rog pentru ca sufletul fetei mele să-şi fi găsit Acolo liniştea, pacea şi Lumina.
„EU N-AM URMĂRIT GLORIA”
E.P.: Este talentul o responsabilitate?
D.S.: Este o responsabilitate pe care o simţi în carieră pe măsură ce înaintezi în vârstă. Este o responsabilitate faţă de public, faţă de oamenii care vin să te asculte.
E.P.: Publicul uită…
D.S.: Din vina artistului!
E.P.: După ce artistul dăruieşte clipe de graţie, după ce ce consumă pe scenă, cortina cade şi spectatorii revin la viaţa lor. Artistul este uitat?
D.S.: Oamenii îşi văd de viaţa lor, dar nu te uită. Asta depinde de noi, de cât de des ne întâlnim cu publicul. Eu, din punctul acesta de vedere, sunt deficitară. Eu n-am urmărit gloria. Nu înseamnă însă că a urmări gloria e ceva rău. Eu am luat lucrurile aşa cum au venit. Nu am fost genul de artist care îşi construieşte cariera pas cu pas. Scena mi-a dat putere. Scena, de care eu am fost atrasă de mică. Scena este lumea mea frumoasă, acolo durerile, suferinţele mele se topesc sub puterea cântecului. Cântecul îmi dă acea energie pe care o transmit publicului cu tot sufletul meu. O energie pe care o simt în toată fiinţa mea, până în ultima celulă. Şi ajunge la oameni! Asta pentru mine este o bucurie imensă şi îmi dă putere să merg mai departe. Scena a fost şi este sensul vieţii mele…
Interviu publicat în Revista Tango/Marea Dragoste – decembrie 2014
