Îmi amintesc de Revelioanele de altădată, de Revelioanele de după ’90. Un an întreg așteptam noaptea magică în care televizorul din sufragerie se transforma într-o poartă spre lumi fantastice. Programul artistic de Revelion era special – așa am cunoscut televiziunea făcută cu temeinicie, așa i-am descoperit pe unii dintre marii actori… Mă cuibăream pe un fotoliu și mi se părea o aventură extraordinară faptul că puteam rămâne trează până când se lumina de zi. În acele regaluri ale copilăriei mele l-am văzut pe Alexandru Arșinel, apoi, câțiva ani mai târziu, i-am cerut un autograf, la mare, pentru ca, peste încă ceva timp, să-l invit la un interviu cald, cu emoționante aduceri-aminte.
EVELINE PĂUNA: Cartea pe care ați lansat-o de curând se numește „De la Dolhasca… pe Calea Victoriei”. Ar trebui să fie citită de fiecare român?
ALEXANDRU ARȘINEL: Aș fi mulțumit dacă ar citi-o măcar un sfert dintre români, nu fiecare român.
E.P.: Să pornim și noi de la Dolhasca. 4 iunie 1939… vă amintiți de părinții pe care i-ați iubit tare mult, de frații dumneavoastră… Spuneți așa: „îmi amintesc de vaca noastră care ne-a salvat din foamete”. Ați trăit, deci, sărăcia cumplită, sărăcia cruntă, în anii aceia de început?
A.A.: Dacă am amintit de vacă, mă raportez, vrând-nevrând, la acea perioadă, când destinul unei familii depindea de o vacă. Multe lucruri nu cred că s-au schimbat, sunt încă multe familii care își leagă destinul de o sursă de existență. Dacă mă raportez strict la acea perioadă, când vaca noastră, Joiana, trăia pentru noi și „fabrica”, într-un fel, existența noastră… era o perioadă cumplită a României, perioada anilor 1944-1947, aproape 1948, când ne-am mutat de la Dolhasca la Iași. România a străbătut o situație cumplită, a fost perioada refugiului, cu ororile și distrugerile Razboiului, a fost foametea, au fost păduchii, mizeria, transeele, vaca lui Stalin, de care îmi amintesc și care era, de fapt, locomotiva care trăgea trenurile rusești pe decartamentul lărgit al căilor ferate funcționabile și în Uniunea Sovietică, și în România. Se transporta direct, fără nicio problemă, ce aveam noi, inclusiv armata, tunuri, tancuri, produsele României. Când trecea trenul prin Dolhasca, la barieră, unde se afla casa în care m-am născut, se trăgea sirena și făcea ca o vacă. Noi spuneam „se aude vaca lui Stalin”. Este și o glumă: de ce demografia în Dolhasca este influențată direct de acea barieră? Trenurile trec între orele 5.00 și 6.00, îi scoală pe oameni din somn și, până pleacă la serviciu, fac copii.
E.P.: Mai este un detaliu emoționant din copilăria dumneavoastră… spuneați că frații dumneavoastră erau mai cuminți decât dumneavoastră pentru că „nu mâncau așa de mult ca mine”…
A.A.: Ei erau „cuminți”, nu „mai cuminți” decât mine. Erau cuminți.
E.P.: Aveați o vină în faptul că erați mai pofticios?
A.A.: Probabil era diferența de temperament, nu mă raportam numai la mâncare. Mă raportez la tot ce mi s-a întâmplat și mi se întâmplă mie. Lor nu li se întâmpla ceea ce mi se întâmpla mie: tot timpul câte o năzbâtie, câte un eveniment. Un timp am fost socotit un fel de „oaie neagră” a familiei, pentru că mă înregimentam mai greu, eram mai puțin ascultător, eram mai inventiv, îmi zbura mintea la multe lucruri. Voiam să-mi fac aripi să sar de pe casă, mă urcam în vârful teiului, puneam explozibil în foc și așteptam până pocneau gloanțele…
E.P.: Vă jucați periculos, cu muniție, cu armament…
A.A.: Astea erau jucăriile, după Război.
E.P.: Ați fost la un pas de pericolul extrem?
A.A.: Da, da. Au existat momente, chiar a fost un moment când era să împușc pe cineva. Am găsit un pistol cu butoi, încărcat, și trăgeam, dar nu asupra copiilor cu care eram, cu vaca la păscut, în zona căii ferate. Am văzut că nu pocnește pentru că nu știam ce este piedica pistolului. La un moment dat, piedica a sărit și am percutat. Eram îndreptat spre un copil, noroc că împușcătura mi-a smucit mâna și glonțul a zburat în altă parte.
E.P.: Ați fi putut să trăiți cu un asemenea fapt pe conștiintă?
A.A.: Vreau să spun că, de la vârsta aceea, până mai târziu, puteai să uiți, dar ar fi fost cumplit, într-adevăr, să fiu marcat de așa ceva.
E.P.: Spuneați că ați admirat-o pe mama, mai cu seamă pentru că ea vă găsea, întotdeauna, o soluție pentru foamea pe care o aveați.
A.A.: Nu neapărat numai mie. Tot ceea ce are legătură cu năzbâtiile mele, cu aventurile mele, cu dragostea mea incomensurabilă față de mama, nu are legătură neaparat, numai cu foamea. Am un capitol în carte în care vorbesc de foame pentru că a bântuit foametea. Mama și familia au reușit să ne facă să nu simțim treaba aceasta. Eu, fiind un pofticios și, mai ales la dulciuri, era regula ca, dacă ne punea câte două clătite în farfurie… o clătită mi-o lăsa soră-mea. Mânca bătaie dacă nu mi-o lăsa. Mânca și se uita la mine, eu holbam niște ochi amenințători la ea și ea, draguta, „Nelu, nu vrei tu să mănânci clătita asta?”. Mama ne-a iubit pe toți, în egală măsură.
„VIAȚA ÎȚI OFERĂ MOMENTE DE SATISFACȚIE, DAR FOARTE SCURTE. UNEORI NICI NU AVEM TIMP SĂ NE BUCURĂM DE ELE”
E.P.: Care vă sunt amintirile cele mai dragi, cu părinții dumneavoastră? Cum vă stăruie ele în memorie?
A.A.: Sunt foarte multe. Sunt enorm de multe. Poate că am scris această carte de amintiri la un moment potrivit, acel moment când încerci să faci inventarierea vieții, când tragi linia să vezi cam câte minute, ore sau zile din viața asta ai fost fericit. Mă duc cu gândul la „Ghepardul” de Lampedusa, în care își inventariază viața de 70 și ceva de ani, trage o linie și își dă seama că a fost fericit doar vreo 30 de zile din miile din viața lui. Viața îți oferă momente de satisfacție, dar foarte scurte. Uneori nici nu avem timp să ne bucurăm de ele. Dar, amintirile adunate, una peste alta, îți dau o senzație de bucurie, ai o revelație asupra a ceea ce ți s-a întâmplat în viață. Nici nu realizezi că se pot aduna atâtea amintiri, dintre care unele sunt chiar emoționante!…
E.P.: Când a apărut dragostea în viața dumneavoastră? În adolescență, poate chiar mai devreme, poate v-a plăcut de vreo colegă, în clasa întâi…
A.A.: Nu, nu mi-a plăcut… Până prin clasele a V-a, a VI-a, chiar a VII-a nu realizam. Țineam foarte mult la sora mea, o apăram de cei care s-ar fi legat de ea. Am făcut asta chiar de când era în clasa întâi, eu fiind mai mare decât ea cu doi ani școlari și unul de viață. Pe mine m-au dat mai devreme la școală. M-au dat la 6 ani și două luni. Amintesc, în treacăt, în carte, momentele extrem de sensibile pe care le-am trăit. Încerc, totuși, să menajez unele amintiri. Mi le țin pentru mine.
E.P.: Cum a fost momentul acela în care ați simțit iubirea, prima dată?
A.A.: Simți așa… o căldură în stomac, simți că ți se oprește inima, simți că fata aceea ți-ar plăcea… Reacția aceasta am avut-o numai la fete!
E.P.: Știți ce face ea astăzi – prima dumneavoastră iubire, unde a dus-o viața?
A.A.: Știu. A fost un fragment extrem de scurt în viața mea. Am descoperit ce ochi frumosi avea. Ochii, atât m-au impresionat, nu mă gândeam la altceva. Mai târziu s-a căsătorit cu un prieten de-al meu, a avut un mariaj extraordinar. Eu am plecat din Iași, am venit la facultate, în București…
E.P.: Rămânând la acest moment – dumneavoastră cam voiați să deveniți inginer. La fel voia și familia, care vă pregătea, cumva, pentru meseria aceasta…
A.A.: Am făcut o Școală tehnică de Construcții și am dat la Facultatea de Construcții. Nu am reușit. Nu am reușit… s-a întâmplat.
E.P.: Nici nu v-ați dorit prea tare să reușiți, pentru că, atunci când era de dat nota decisivă, profesorul v-a întrebat ce notă să vă dea…
A.A.: Profesorul era chiar o rudă de-a mea. Unii fabulează că eu voiam să dau, de fapt, la Teatru. Habar nu aveam, la vremea aceea, de Teatru. Nu știam ce e ăla teatru. Fusesem la teatru în copilăria mea, când marea artistă Margareta Baciu, de la Teatrul din Iași, venise în vizită la noi în oraș, eu fiind în clasa a IV-a. La teatru am vazut o feerie, un basm cu un cântec – „Trei portocale”. Eu, cu gândul tot la portocale, tot la mâncare… am reținut refrenul ăsta cu trei portocale. M-a impresionat foarte mult, așa cum m-a impresionat și primul film pe care l-am văzut în viața mea, la Dolhasca, în clasa a III-a. Atunci am făcut pe mine, de frică. Era un film sovietic, „Trenul merge spre rasarit” și, la un moment dat, în prim plan, pe perete, apărea o locomotivă care venea spre spectatori. Noi eram în clasă, în bănci, și eu m-am băgat sub bancă, de frică. Am zis că trece locomotiva peste mine! Așa a fost cu teatrul, nu m-am gândit vreo clipă că voi da exemen la Teatru. Drumul meu era ales, într-un fel, și chiar îmi plăcea. La Școala Tehnică de Construcții erau și materii care îmi făceau mai puțină plăcere, dar mi-a plăcut munca practică în construcții. Școlile acestea erau foarte bine structurate, ieșeai din ele cu calitatea de subinginer, puteai să conduci șantiere…
E.P.: Și să câștigi bani mai mulți?
A.A.: Și să câștigi bani. Șantierele, slavă Domnului, erau suficiente în România, la vremea aceea. Tata mi-a spus că dau examen la fizică și că îl dau cu o rudă de-a noastră, un mare profesor universitar la Iași, moș Petrescu. El m-a întrebat al cui sunt, „al lui Arșinel, ceferistul, sau învățătorul?”. Și eu i-am spus: „ceferistul”. „Și de ce notă ai nevoie?”. „Cât merit, domnule profesor”. Dacă îi spuneam „Bine”, îmi dădea bine. Am știut de „Suficient” și nu mi-a ieșit media de intrare. Bineînțeles că a urmat scandalul de acasă, tata – să mă calce în picioare, nu altceva.
E.P.: Omul acesta, care nu v-a dat notă de trecere, a cotit ceva în destinul dumneavoastră?
A.A.: Tot. A cotit tot. El, prin faptul că nu am intrat și a cotit-o și tata, fără să vrea. Tata m-ar fi împușcat în clipa aceea, pentru că mă interpreta. Eu nu eram ca frații mei, despre care, dacă nu ar fi reușit, ar fi zis „Dar au muncit, am văzut!”. Eu eram toată ziua pe patine, pe schiuri, la fotbal, la tir… făceam alte lucruri, nu puneam mâna pe carte.
E.P.: Și admiterea la Institutul de Teatru? Cum de ați fost admis?
A.A.: Nu au avut încotro.
E.P.: Ați făcut meditații?
A.A.: Nu, nu, nu am făcut. După ce am picat examenul, tata a vrut să mă ducă la Revizia de vagoane, să mă facă ciocănar. Acolo am dat peste un domn inginer care ținea foarte mult la tata. Fusese angajat la Teatrul Național, la mișcarea de amatori, și era secretarul de partid de acolo. În acea vreme, CFR-ul conducea România. Gheorghiu-Dej era ceferist de origine și, cei mai mulți activiști și conducători proveneau din rândul ceferiștilor. Inginerul acesta a fost trimis secretar de partid la Teatrul Național. L-a intrebat pe tata „Ce face Nelu?” – așa mi se spunea acasă. I-a spus că nu am intrat la facultate și că m-a dus să mă facă ciocănar la CFR. „Pai, cum, în frig, în ger… măi Traiane, de ce nu-l lași să vină să facă figurație la Național?”, i-a spus inginerul tatei. „Golanul, atât îi trebuie, să ajungă și pe scenă! Să râdă lumea de el,” a replicat tata. Discuția a continuat: „Dar, câștigă un ban”. „Cât?”. „Uite atât…”. Tata s-a mirat și a răspuns „Merge.. îl lăsăm acolo”. Am mers acolo, imediat am fost distribuit în „Rigoletto”, pentru că și Opera și Naționalul erau în aceeași sală. Apoi, în „ O Scrisoare pierdută”, în „Despot-Vodă”, în „Chirița”, cu marele actor ieșean Miluță Gheorghiu… Teatrul Național din Iași avea o pleiadă de actori imenși, la vremea aceea. Uriași! Toți figuranții stăteam într-o cameră destul de mare, la teatru, unde ne și shimbam în costume și îi vedeam, pe cei din jurul meu, că citesc, citesc. Cand i-am intrebat ce, mi-au răspuns că învață pentru ca să dea examen la Institutul de Teatru. „Și ce se dă acolo? întreb eu”. „O poezie, un monolog”… Întreb mai departe: „Matematică? Fizică?… Nu!? Aici e de mine!”. Făcând figurație și jucând de multe ori într-un spectacol, învățasem, de exemplu, „Despot-Vodă”, pe de rost. Mă pregăteam și pentru Construcții și pentru Teatru. Când a fost vorba să mă hotărăsc, am citit într-un ziar că „pe… iulie este ultima zi pentru examenul la cursurile de pregătire pentru Institutul de Teatru”. În mintea mea, nu știam ce sunt alea cursuri de pregătire, credeam că este ultima șansă să dau examen. Mama bănuia ceva, sora mea, Marieta, știa tot și am stabilit cu ea ca mama să-l lămurească pe tata să-mi dea bani de tren să mă duc să dau o probă, să văd care este situația. După o noapte de dezbateri, de șușoteli, de supărări, tata mi-a dat 400 de lei. Suta era mare! Cam 100 de lei costa trenul dus, 100 întors și 200 să mă pot descurca. M-a trimis să stau la un văr de-al meu. M-a amenințat că, dacă nu intru, să nu mă mai opresc la Iași, acasă, să mă duc direct la Pașcani, unde lucra fratele meu, pe un șantier. În zăpăceala mea nu-mi scosesem actele de la Politehnică, unde picasem, și cei de la secretariatul Institutului m-au întrebat de ce am venit fără acte. M-au înțeles și m-au trimis la examen că „termină doamna Irina Răchițeanu” și, dacă e ceva, urma să fac rost ulterior de acte. Am intrat, clasa era pe la etajul trei, deja unii dintre cei de acolo dăduseră examenul. Când a ieșit ultimul, am bătut la ușă: „Bună ziua! Sunt din Iași, vreau să mă ascultați că mai am doar 100 de lei, să am bani de tren și să vedeți dacă pot să intru sau nu. Dacă nu… să plec acasă”. Irina Răchițeanu a ridicat ochelarii pe frunte și se uita așa… „Urcă pe scena!”. Mai erau și Bibanu (Dem Rădulescu) și Costache Antoniu. Aveam niște sandale, m-am descălțat ca să nu fac zgomot… Am început monologul lui Despot din închisoare „O, soartă schimbatoare, ce-ți râzi de omenire, / Nebun cine se-ncrede-n tine…” urlam. Mă lasă vreo două minute, „-Da, da, bine, drăguță, dar alteceva mai știi?”. „Monologul lui Despot din actul I”. „Și altceva?”. „Monologul lui Ciubar-Vodă din Despot Voda”. „Mă, dar altceva, în afară de Despot, nu știi?”. „Eu asta știu și, dacă vreți, asta spun”… „Bine, așteaptă afară!”. Eram sigur că m-au dat afară. Am luat sandalele în mână, am ieșit în ciorapi, sub privirile lor uimite… am așteptat și a ieșit doamna Răchițeanu. Avea deja câțiva reușiți din zilele trecute de examinare, cursul începuse de vreo lună și a spus „Cei care au dat astăzi proba pot pleca acasă, în afară de ăla de la Iași, cu Despot-Vodă”. Am chiuit și doamna mi-a spus „Nu chiui că nu ai intrat încă!”. M-a dat pe mâna unui băiat care terminase Filologia și care acum dădea examen la Institut, „Du-te Grapini sus, la bibliotecă și alege-i trei poezii”. Am învățat în două zile poeziile, am început să lucrez cu ea, am dat examen și am intrat.
E.P.: Dacă mergem mai departe, în timp, spre venirea dumneavoastră bîn București, știu că ați stat cu chirie, într-un subsol, lângă Ambasada Angliei, că vă încălzeați la aragaz…
A.A.: Nu cu chirie, am stat pe „valuta Vatican”. Știi ce înseamnă „valuta Vatican”?
E.P.: Nu stiu.
A.A.: Adică, pe „daiboj”, pe pomană, pe milă. Asta înseamnă, am aflat și eu cu mulți ani în urmă, de la o doamnă, care lucra în industria ușoară. Am rugat-o să-mi facă rost de niște pături și când m-am dus să le plătesc mi-a spus că nu primește bani, ci numai „valuta Vatican”. Adică de pomană. Un prieten, fotograf, stătea lângă Ambasada Chineză. Când m-am întalnit cu el i-am spus că nu am unde să stau. El mi-a spus că are ceva, dar că nu crede că o să accept. La subsol, dintr-o bucătărie, era o cămară de alimente care era goală. El stătea la parter, bine, în două camere mari. M-am dus să văd. Era o cameră în care intra o jumătate de pat, pe care l-am croit din niște scânduri și alături era un aragaz, la care mă încălzeam. Se făcea căldură cam de la un metru în sus și, ca să dau de zona cu caldură, am pus patul pe niște cărămizi.
E.P.: Tot în perioada aceea ați mâncat foarte multă salată á la russe, pentru că cea de boeuf era mai scumpă…
A.A.: Era Simplonul alături și mama unui coleg, Mișu Dobre, era vânzătoare. Ea ne iubea foarte mult. Când mă duceam, nu aveam bani decât de salată á la russe – cea de boeuf era cu carne și mă gândeam să nu mă stric, să nu scap la carne. Îi spuneam că vreau o porție de salată și ea completa „á la russe”. Îmi punea mai mult în porție, cu două chifle și un iaurt mic… așa traversam ziua. Dimineața, tot așa – un borcan de iaurt… a fost o perioadă grea.
E.P.: Perioada frumoasă avea să înceapă în 1960, atunci când apăreați la televiziune ca interpret de muzică ușoară. În ultimul an la Institut ați debutat pe scena Teatrului Casandra. Era 1961.
A.A.: Ce am povestit până acum este perioada de după Institut. In Institut a fost o perioadă superbă. Dincolo de faptul că făceam o facultate superbă, cu niște profesori extraordinari, am debutat la televiziune ajutat de o colegă, Cici Dumitrache, sub îndrumarea lui Valeriu Lazarov. La Teatrul Casandra a fost în 1962, eram „pe val”, jucam rolurile principale la mine în clasă. Am jucat și la altă clasă, în „Centrul înaintaș a murit în zori”, alături de Gigi Dinică și Racoți, care făcea un rol extraordinar. În anul următor am jucat în „Discipolul diavolului”, rolul principal, pastorul Anderson și în „Oceanul” de Stein. Sunt nevoit, într-un interviu care, iată, imi aparține în exclusivitate, să amintesc de Florin Piersic, care este atât de popularizat, în prim-planul tuturor televiziunilor românesti și care mi-a făcut plăcere anul trecut. Am fost invitați de Televiziunea Română cu ocazia unei aniversări. Atunci Florin Piersic mi-a spus „n-am să te uit în «Discipolul diavolului»”. Se juca în paralel cu Naționalul, și pe ecran, cu Burton în rolul principal. Iar un mare cronicar a spus „sunt fericit să spun că, pe malurile Dâmboviței a poposit Bernard Shaw într-o interpretare excelentă a clasei studenților maestrului Ion Olteanu”. Aia a fost o perioadă bună, frumoasă din viața mea.
E.P.: Apropo de Piersic, este adevărat că vă deosebește faptul că dumneavoastră nu v-a plăcut niciodată să fiți adulat pe scenă?
A.A.: Nu-i adevărat. Cuvântul „adulat” este o exagerare. Mi-a plăcut întotdeauna ca spectatorii să se bucure de întâlnirea cu mine și să fiu arătat cu degetul pe stradă.
E.P.: Voiați, oare, să spuneți că Piersic se bucură de atenția mai multor femei?
A.A.: Nu. Piersic este un actor excelent și are farmec și un impact extraordinar la spectator. Unic în felul lui – el având și câteva șarje prietenești vizavi de persoana mea. Dar eu îl apreciez foarte mult și o spun cu sufletul deschis.
E.P.: Dar de perioada de la Târgu Mureș cum vă amintiți?
A.A.: Mi-a fost foarte dragă. În primul rând pentru că făceam o muncă de pionierat. La Târgu Mureș, promoția ’62 a jucat, pentru prima dată, teatru românesc. Promoția mea a înființat teatrul românesc acolo. Dar, cu trupa teatrului am avut ocazia să jucăm în diferite localități românesti din ungurime, care erau ca niște mici enclave românești și care nu văzuseră în viața lor teatru. N-aveau curent. Am jucat la opaiț, iar cei din rândul întâi stăteau și le era rușine să se uite pe scenă. Nu mai văzuseră teatru până atunci. M-a deranjat anul trecut, când s-au împlinit 50 de ani de teatru românesc, că Guvernul României, Ministerul Culturii, nu s-au implicat mai mult ca acei artiști care au făcut această muncă de pionierat să primească și recunoștință printr-un ordin, printr-o dimplomă, prin ceva. Acolo a fost, efectiv, o muncă de desțelenire culturală. Ori, cineva trebuia să se ocupe de treaba asta. S-a înființat un teatru românesc pe lânga cel maghiar, care, după părerea mea, la vremea aceea era cel mai bun teatru maghiar din lume. Bătea Budapesta la fund cu spectacolele lor, cu un animator de teatru, Tompa Miklós, un mare regizor și om de teatru. Teatrul românesc de acolo și-a făcut datoria față de țara asta.
E.P.: Dacă ați fi rămas un actor de provincie, ar fi fost rău?
A.A.: Nu.
E.P.: Ați mai fi fost arătat – așa cum spuneți – cu degetul pe stradă?
A.A.: Nu știu! Nu știu! Uite, Fiscuteanu a rămas acolo și a reușit să răsucească sufletul românilor în multe interpretări, ca să nu mai spun de filmul în care a fost genial. Fiecare dintre cei din generația mea, sau din alte generații, într-un fel sau altul, și-a făcut treaba foarte bine în provincie.
„NU AM URMĂRIT GLORIA, AM MERS DIN TREAPTĂ ÎN TREAPTĂ”
E.P.: Dar dacă nu ați fi atins gloria la nivelul pe care îl aveți astăzi…
A.A.: Nu aș fi atins tipul ăsta de glorie dacă veneam în alt teatru, altul decât „Constantin Tănase”. Am venit aici în 1964. Teatrul de Revistă mi-a deschis drumul spre un gen extrem de popular pe care a trebuit să-l asimilez ușor-ușor, în câțiva ani, ca să pot să devin „Arșinel”. Altfel… eram un nume pe afiș.
E.P.: Când ați învățat ce înseamnă „să deveniți Arșinel”?
A.A.: Când am început să fiu strigat pe stradă. Să fiu recunoscut. Să fiu arătat cu degetul.
E.P.: Ați ști astăzi să trăiți fără glorie? Ați mai putea să trăiți în anonimat?
A.A.: Draga mea, n-am urmărit vreodată cu obstinență lucrul acesta. Niciodată! Am mers din treaptă în treaptă, din aproape în aproape și, la un moment dat, m-am trezit arătat cu degetul pe stradă. Fără să urmăresc altceva decât să fiu bun pe scenă. Nu mă cramponez de această calitate. Îmi face plăcere, nu sunt ipocrit. Dar nu sunt leșinat dupa mine, cum sunt unii artiști. Nu mă iubesc în halul ăsta încât nonstop să doresc să apar pe la televizor, nonstop să vorbesc despre mine și așa mai departe.
E.P.: Iubirea din viața dumneavoastră a fost și este soția.
A.A.: Soția, copiii și nepoții. Si prietenii.
E.P.: Dar pe soție când ați întâlnit-o? Știu că primul impact a fost devastator, că ați spus „e o femeie superbă”…
A.A.: Așa e. Ne-am întâlnit în 1964, vara. Dincolo de faptul că mi s-a părut o femeie superbă, după ce am cunoscut-o, și eu și prietenii noștri au spus că este o femeie de un farmec extraordinar. Are un șarm special, care este accentruat de graseierea ei – de la ea mi se trage pronunția de Alexandrrru. Soția mea este femeia alături de care am construit o țară. O țară a mea.
E.P.: Vă amintiți cum ați cerut-o de soție?
A.A.: Am bâlbâit-o. Eu, în momentele de genul acesta, emoționante, sunt stângaci. Dincolo de ceea ce pot să par, la un moment dat – un tip plin de tupeu. Eu, în fond, sunt un timid. Mai ales în relații strict sufletești. Țin minte că i s-a pus pata lui mama și a zis că vrea să-i cunoască pe părinții ei. Și ne-am întâlnit la o masă la soacra mea – Dumnezeu să o odihnească – care făcea o friptură de vacă cum n-am mai mâncat decât în Argentina. Și, înainte să plec la spectacol, mama mi-a spus „Nelu, aveai ceva de spus!”. Și așa am cerut-o pe Marilena de soție. Nu după mult timp ne-am căsătorit, am făcut cununia civilă aici, în București. Și nunta – toamna, la Iași. Am organizat petrecerea într-un cort mare, au venit rudele mele de la Dolhasca, au venit și din rudele ei. Îmi aduc aminte că suta de lei era foarte mare, deci unii invitati ne-au dat câte 25 de lei. Și, din banii pe care i-am scos la nuntă, mi-am luat un magnetofon Tesla. Îmi doream.
E.P.: Păi vă doreați dumneavoastră. Dar soția?
A.A.: Ea a fost de acord, nu a ridicat niciodată pretenții. O fată extraordinară! Îmi doream acel magnetofon și pentru că îmi trebuia în profesie – începusem să cânt la bar – , dar și ca să-l imprim pe tata când sforăia, că nu mă credea când îi spuneam.
E.P.: Cântați la bar. Ei bine, soția nu era geloasă?
A.A.: Nu. Nu am simțit asta. Eu îmi vedeam de treabă și vedea și ea că trag la bine. Poate că am și necăjit-o uneori, dar nu mi-a arătat niciodată. Acum, după atâția ani, îmi mai aduce aminte de niște momente.
E.P.: Care a fost cel mai frumos gest pe care l-ați făcut din dragoste pentru soția dumneavoastră?
A.A.: Că am luat-o de nevastă. Nu știu… Eu am încercat, de-a lungul anilor, să-mi arăt recunoștința într-un fel sau altul. Dar nu cred că am făcut suficient, și asta mai ales din cauza profesiei mele. Am fost mult, mult, plecat de acasă. Ea a crescut copiii, ea a avut grijă de ei.
E.P.: De ce a vrut soția dumneavoastră să rămână în anonimat? De fapt, ea a vrut?
A.A.: Da, ea a vrut. Și acum vine doar la premiere, în rest n-o mai vezi prin teatru.
E.P.: Toată lumea care nu v-a cunoscut îndeaproape își imagina că jumătatea dumneavoastră, și în viața privată a fost Stela Popescu…
A.A.: Pe Stela am întâlnit-o la Institutul de Teatru. În 1978 am devenit cuplu pe scenă. Eu aveam mai bine de 10 ani de când eram la Teatrul Tănase. A fost o întâmplare. Spun, de multe ori, că, în viața mea, întâmplarea a jucat un rol deosebit. Ea era în cuplu cu Bănică și făcea un succes extraordinar, de câțiva ani. Și Puiu Maximilian scrisese un spectacol pentru Grădina Boema. Bănică n-a mai putut să onoreze contractele și… așa m-au ales pe mine. Începusem și eu să mă mișc, să joc… Așa am făcut primul spectacol. A ieșit bine și, din clipa aia, nu ne-am mai despărțit vreodată! Au mai existat priviri de ceartă, ne-am mai și înfuriat. Dar n-a existat nicio privire care să ducă la despărțire. Stela te trage la bine, te învață de bine.
E.P.: Dar a existat vreodată vreo regăsire sentimentală?
A.A.: Nu. Am pornit de la o stare sentimentală extrem de corectă. Eu am ținut mult la Puiu. Poate am ținut mai mult la Puiu decât la Stela. Cu Stela îmi făceam treaba. Puiu era omul care muncea și trudea în spate, pentru noi, ca noi să fim în față.
E.P.: A fost cel mai bun prieten al dumneavoastră?
A.A.: Puiu Maximilian s-a situat pe un loc special, pe un piedestal pe care eu l-am respectat, l-am prețuit. Dispariția lui este numai imaginară… Noi jucăm și astăzi multe dintre momentele lui Puiu, ba mai mult, noua generație de artiști de la Teatrul Tănase, de multe ori interpretează scheciuri, roluri și monoloage scrise de Puiu pentru mine și Stela. Puiu a fost și a rămas pentru mine un fel de Caragiale al Revistei Românești, cu momente artistice nemuritoare, valabile pentru totdeauna!
E.P.: În Teatrul de Revistă actorii sunt mai bine plătiți?
A.A.: Nu. Uneori sunt chiar mai prost plătiți. Actorii de revistă au alte avantaje, pe lângă marea solicitare la care sunt supuși. Un actor de revistă trebuie să facă multe lucruri – să aibă lipici, în primul rând. Este lucrul cel mai important.
E.P.: Și să fie înțeles de toată lumea…
A.A.: Trebuie ca spectatorul, când vine la Teatru, să se gândească deja la întâlnirea cu el. Trebuie să nu mai fie nevoie ca publicul să fie „încălzit”, el vine gata încălzit pentru actorul de revistă. Actorul de revistă își joacă piesa de teatru în cinci minute. El a apărut, a spus și a plecat. Dacă în alea cinci minute nu a reușit să te prindă, l-ai pierdut. De aceea el reclamă multe calități: trebuie să cânte, să se miște, să fie dezinvolt, să spună cuplet, să joace într-un quiproquo, și, mai ales, să aibă chichirez, să lovească alvița de tavan. La el nu există jumătăți de măsură.
E.P.: Și este mai greu să-l facă pe spectator să râdă pentru că, știm cu toții, oamenii acum râd mai rar.
A.A.: Nu numai asta, dar nu uita că actorul de revistă este și el un om ca toți oamenii – cu supărările, cu greutățile, cu problemele lui. Și vine la teatru. Când a intrat pe scenă trebuie să uite de toate. El se luptă, în primul rând, cu sine însuși. După care începe lupta pe scenă, cu spectatorii.
E.P: Vă amintiți un astfel de moment, în care ați dus o luptă cu dumneavoastră? În care ați avut prea multe greutăți pe umeri dar, cu toate acestea, trebuia să râdeți, să zâmbiți?
A.A.: Sunt povești vechi, repetabile, dar care i se pot întampla absolut oricui. Jucam la Galați și, înainte de final, cineva mi-a spus că a murit tata. Nu mai spun ce a însemnat când a murit mama! A trebuit să fug la Dolhasca, unde i-am îngropat, și apoi să vin și să joc pe scenă, imediat. Mama… la care am ținut ca la propria-mi viață, ca la Dumnezeu. Deci, lucrurile astea se întâmplă frecvent… Vin la teatru și îmi da telefon soția mea că ăla micu’, Rareș, nepoțelul cel mai mic, a fost exmatriculat de la grădiniță.
E.P.: Eu cred că vă seamănă!
A.A.: Mi-a venit să râd! Tu ai auzit în viața ta ca o grădiniță privată, care ia în jur de 1.700 de lei pe lună, să exmatriculeze un copil pentru că nu este socialbil, la trei ani și jumătate?! Adică ce faci tu ca profesor, ca educator?! Ți l-am dat să-l educi, nu să-l exmatriculezi.
E.P.: Dar, ce-i drept, nu sunt mulți nepoții dumneavoastră! Cred că o să scoateți un actor bun din el!
A.A.: Eu așa cred. Ăsta micu’ chiar… dar și Maria, cea mare… a și avut, nu demult, o expoziție de pictură. Mi-a făcut un tablou pe care îl păstrez. Mi l-a făcut de ziua mea, „de ziua lu’ bunicu’”. După ce am luat-o de la școală i-am zis „îți mulțumesc pentru tablou! Când îmi mai faci un tablou, Maria?”. „Bunicu’, eu pictez lunea, deci luni… am să-ți fac un alt tablou!”. Și mai merge ea ce mai merge și îmi spune „nu, mai bine la anul, când mai împlinești un an în plus”.
E.P.: Spuneați și dumneavoastră, așa cum spunea și Domnica Pellea, că „viața e pe zile”. Că nu vă gândiți ce veți face peste două luni pentru că, altfel, ratați ziua de astăzi.
A.A.: Nu, nu mă gândesc!
E.P.: Întotdeauna v-ați spus așa: „vreau să prind 60 de ani – i-ați apucat, vreau să prind 70 de ani – i-ați apucat, vreau să prind 80, vreau să prind 90, pentru că cei din familia mea trăiesc mult!”.
A.A.: Nu știu. Nu sunt superstițios și nu sunt nici lacom.
E.P.: Sunteți lacom de viață?
A.A.: Mi-este dragă viața, dar îmi este dragă pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce fac. Nu pentru că vreau să-mi târăsc zilele, neapărat. Nu țin la treaba asta! Mi-e dragă viața pentru că simt că meseria pe care am avut-o, menirea pe care am avut-o, a fost să-i fac pe oameni să zâmbească. Și atunci… ar mai dispărea un zâmbet în plus de pe chipul multora, inclusiv al familiei mele, odată cu dispariția mea. Așa cum au dispărut multe zâmbete odată cu dispariția atâtor actori imenși. De aceea zic eu că încă nu mi-am dat seama cât am trăit. Nu dintr-o anumită nesimțire, nu! Dar nu mi-am dat seama, așa au trecut de repede anii…
E.P.: La Cimitirul Bellu există… un mormânt pe care este numele dumneavoastră și care i-a speriat pe unii…
A.A.: Eu sunt un om gospodar și pregătesc toate în așa fel încât să nu las multe probleme după mine.
E.P.: Dar vă gândiți la momentul acela?
A.A.: Va veni. Și ieri m-am gândit… Sau nu ieri, zilele astea. Am fost la Bellu, mi-a murit un amic foarte, foarte bun. Eram cu mai mulți prieteni afară și zic „hai să vă arăt ceva”. Și i-am dus la mormântul meu, care nu-i departe de capelă. Dar cu mormântul meu e o întâmplare puțin cam sinistră… Eram la Noaptea Muzeelor și Bellu e considerat muzeu. Și am primit de la Primărie un telefon să merg cu câțiva colegi după spectacol, să aprindem lumânări la mormintele marilor actori, că ne așteptau cei de la Bellu. Ne-am dus, ne-au primit ăia imediat, am aprins lumânări. Și eram cu niște colegi de la Teatrul Tănase, „hai să vă mai arăt un mormânt de-al unui coleg de-al nostru”. Și mergeam așa și am ajuns la vreo zece metri de locul unde e mormântul meu. Era acolo o familie cu doi copii așa… mai mari și el și ea își ziceau „hiii, uite aici e mormântul lui Arșinel”, la care eu zic „aici sunt, doamnă!” – „vai, Domnule Arșinel, așa ne-am speriat că e mormântul dumneavoastră!”. La care și ăștia, actorii… „du-te mă, unde ne-ai adus aici… să ne arăți mormântul?!”.
„AM APĂRUT PE LUME ZÂMBIND ȘI O SĂ PLEC TOT AȘA”
E.P.: Vorbiți despre lucrul acesta tot cu zâmbetul pe buze!
A.A.: Da. Da, păi eu cred că am apărut pe lume zâmbind și o să plec tot așa, zâmbind. Asta este! Ne naștem cu această obligație… pe care o avem…
E.P.: Toți suntem datori să o plătim…
A.A.: Toți, da, mai devreme sau mai târziu. Încercăm să tragem… ne mai doare una-alta. Semnale primim! 40-50 de ani strici, și, după aia încerci să repari ce ai stricat.
E.P.: Ce vicii aveti?
A.A.: Nu știu, nu cred că am fost un tip foarte viciat. Am fost un băutor cumpătat, mi-a plăcut o băutură bună… Îmi place o palincă bună. Eu am o casă la munte, la Sinaia, făcuta prin ’90, o cabană.
E.P.: Făcută tot la sfatul Stelei Popescu?
A.A.: Nu. Stela și-a făcut la mare, atunci. Mie mi-e drag muntele și, un prieten bun din Moldova, Tudor Bălcanu, m-a ajutat să fac rost de materiale și s-o ridic, la Sinaia. E o cabană din lemn, dar foarte bine făcută. Și, când mă duc la Sinaia, am reflex. Mar’lena, nevastă-mea, știe deja, cu toate că e împotrivă. Dar, în prima zi, îmi dă o palincă în țoi din ăla clasic. Țoiul – după ce-l bagă la congelator. Bagă țoiul la congelator, îl scoate și toarnă pălinca de se aburește așa… Și îmi taie niște slăninuță bucățele-bucățele mici, mărunte, cu o ceapă alături… Phtiu! Îmi plouă-n gură! Cu o felie de pâine proaspată… Beau o țuică așa, sănătoasă. O palincă. După care mă potolesc.
E.P.: Sunteți un om care se face plăcut foarte ușor.
A.A.: Sunt foarte deschis.
E.P.: Aveți mulți prieteni?
A.A.: Am mulți prieteni și am și prieteni foarte adevărați, cu care am rămas – cum îmi place mie să spun – prieten din ilegalitate. Au trecut ani grei peste noi, au trecut Revoluții. Unii au luat-o spre Stânga, alții spre Dreapta, alții… înainte. Ne luăm peste picior la petreceri „bă, au ieșit ai tăi, stai liniștit că data viitoare ies ai mei”… dar nu ne-a despărțit absolut nimic. Am rămas în relații foarte bune. Mă mândresc cu prietenia lor și cu Florian Popa, fostul Rector al Facultății de Medicină, actualmente deputat, cu vărul meu, generalul Stupcanu, care este în suferință, cu Vlad Popa – cel care, cu ani în urmă, m-a ajutat să fac rost de prima casă pe care am avut-o.
E.P.: Prima casă pe care ați avut-o ca proprietar?
A.A.: Nu ca proprietar, am fost chiriaș. Am primit-o de la tatăl lui Vlad Popa, care era Primarul General al Capitalei. Am reușit să ajung la el datorită lui Vlad. El venea în bar la Melody și mă admira. Și, odată, am îndrăznit. Se născuse primul băiat și stăteam în prima chirie – o cameră de trei pe trei, cu chiuveta în cameră cu wc și baia pe hol…
E.P.: Și, cu toate astea, cântați la Melody.
A.A.: De acolo adunam bani ca să-mi cumpăr mobilă. Nu se puteau cumpăra case, pe atunci. Nu erau bani ca să-ți cumperi case. Foarte puțini erau cei care aveau bani să-și cumpere case și bătea și la ochi – de unde aveau banii?! Cu tristețe și cu fiori îmi aduc aminte de faptul că mergeam pe stradă și mă uitam la geamuri și ziceam „Doamne, o să am și eu vreun geam, cândva, într-o casă?! Un geam, atât!”. Vlad s-a împrietenit cu mine și l-am rugat pentru o audiență. Tatăl lui mi-a dat o casă. Cel care răspundea de case, care era un tip destul de al dracului – culmea, era din același oraș cu mama mea, din Fălticeni, Simionescu, n-am să-l uit – a chemat un inspector și i-a zis „te duci și îi dai casa aia, am primit ordin … de la primar!”. Atunci primul secretar… dacă dădea dispoziție… nu exista „nu”. Ei, ăsta, Simionescu, interpreta. Și m-am dus. Mi-a plăcut apartamentul, m-am dus la geam să-l deschid… Și, când l-am deschis, dădea într-un cimitir. Toată panorama era de cruci… I-am zis inspectorului „cum să vin să stau cu copiii, să-mi crească aici?!”. Mi-a zis „lăsați că vă ajut eu, dar nu-i mai spuneți lui Simionescu”. Și atunci mi-a găsit un apartament cu două camere, la Chibrit. Acolo am stat prima dată, lângă socrii mei, care stăteau undeva spre Restaurantul Feroviarul. Nu departe.
E.P.: Acum câte case aveți?
A.A.: Am o casă la munte, făcută în 1991…
E.P.: Cu palinca…
A.A.: Da. Am o casă la Samurcaș, făcută pe timpul lui Ceaușescu.
E.P.: O casă lângă lac, cum v-a spus Stela Popescu…
A.A.: Așa, deci în 1986 făcută, și o casă făcută din lemn, acum doi ani, la mare.
E.P.: În ce stasiune?
A.A.: În 2 Mai. O casă mică, pe un teren pe care mi l-a făcut cadou prietenul meu Țânțăreanu, care, înainte de Revoluție, venea la mine la Samurcaș și-mi bea toată Havana Club, 7 stele. I se căscau ochii. Eu aveam un fin la un UniversalCop, care-mi dădea câte un carton de Havana Club și aveam să tratez. Era o băutură foarte bună. Și, după ce bea două sticle, la plecare zicea „dă-mi și mie jumăte din carton”. Tânțăreanu care a fost generos întotdeauna cu prietenii.
E.P.: Aveți bogați mulți printre cunoștințele dumneavoastră?
A.A.: De ce, Țânțăreanu e un bogat?!
E.P.: Nici sărac nu e, domnule Arșinel!
A.A.: Suntem în relații foarte bune și cu soția lui…
E.P.: Dar nu-mi ocoliți întrebarea, aveți mulți prieteni bogați?
A.A.: Am enorm de mulți prieteni! Toți românii bogați îmi sunt prieteni. Mai puțin darnici, înțelegi? Dar așa… mă știu foarte mulți bogați!
E.P.: Ce se întâmplă acum cu turneele pe care genul acesta, genul de revistă, ar trebui să le aibă?
A.A.: Le avem!
E.P.: Știm cu toții ce se întâmpla vara la mare, când Stela și Arșinel erau pe toate afișele.
A.A.: Și acum am putea fi, dar, cel puțin eu, din 1998 nu m-am mai dus la mare pentru că showbizz-ul s-a transformat într-o…
E.P.: Șușanea?
A.A.: Nu neapărat o sușanea. Șușanea era și înainte…
E.P.: Dar sunteți de acord cu șușanelele?
A.A.: Calitativ lucrurile se diferențiază. Eu nu consider că, un spectacol în care sunt Florin, Stela, Arșinel, Adrian Enache, Gabriel Dorobanțu… e șușanea. El tot șușanea este numit, că așa a intrat în folclorul nostru. Cum la polonezi se numește „haltura”, la noi se numește „șușanea”. Șușaneaua cu o tentă mai puțin placută e aceea de când au început să se amestece genurile foarte mult și lumea să fie obligată, într-un fel sau altul, să urmărească un anumit gen cum ar fi manelele sau Vacanța Mare. În clipa aia eu am plecat de pe litoral. Această lume a showbizz-ului a căpătat o tentă care nu mi-a făcut plăcere. Și acum sunt invitat la anumite emisiuni de televiziune la care nu mă duc. Refuz să mă duc. Așa simt eu – nu că aș fi cu nasul pe sus, Doamne ferește! – dar simt eu că acele emisiuni nu sunt de calitatea genului pe care îl reprezint și a cărui manager sunt.
E.P.: Vă este dor de perioada aceea în care nopțile vă erau ocupate? Vă e dor de prea multe spectacole?
A.A.: Vreau să spun cinstit că dorul ăla mi s-a mai dus. Era un efort imens, care ținea și de o anumită vârstă. E foarte greu să mai alergi nu-știu-câte sute de kilometri pe seară, să ai 6-7-8 spectacole pe seară, să nu le mai ții numărul. Alergam pentru că era perioada în care, la o vârstă destul de înaintata, scăpasem și noi la niște bani. Pentru că înainte am fost vitregiți de lucrul ăsta. Mai făceam și atunci unele spectacole, dar banii erau extrem de controlați.
E.P.: Și textele erau extrem de controlate, exista cenzura!
A.A.: Alea nu mai spun! Apoi a existat și o perioadă bună, când am fost invitați mult în străinătate. În mai toate colțurile lumii sunt români care ne-au invitat. Ne-au păstrat o amintire bună nouă – mie și Stelei.
E.P.: Și nu v-ați gândit să rămâneți în străinătate?
A.A.: Niciodată. Niciodată! Nici nu mi-a trecut prin cap! La o săptămână-două după ce plec începe să mi se facă dor de casă. Nu, nu! Însă am fost foarte bine primiți. Chiar începeam spectacolul cu „să vă dea Dumnezeu sănătate că v-ați ușchit și avem și noi unde să venim”. Am întâlnit români din Alaska, din nordul Canadei până în Autralia, până în sudul Africii, până în America Latină. Nu mai spun de Europa – plină de români.
E.P.: Vă e drag de fotoliul acesta de manager al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”!
A.A.: Măi, eu când plec zic că vreau să aduc un lanț cu lacăt și să-l leg, să nu mi-l ia cineva! (Râde). Mi-e drag, hai să-ți spun de ce: sigur că noi, bărbații, suntem orgolioși că dorim să facem ceva. Dar știm și când și unde să ne oprim. M-am oprit la nivelul ăsta pentru că am simțit că pot să fac ceva pentru teatrul ăsta. Că știu să fac! Deci că o fac cu drag! În clipa în care mi s-a spus „n-ați vrea să candidați ca deputat”… întotdeauna am știut să mă opresc și să-mi cunosc lungul nasului. M-aș simți penibil să mă prindă descoperit într-o problemă. Cu toate că, dacă aș fi acceptat, așa cum mi s-a propus, să intru în Parlamentul Romaniei, cred că aș fi făcut mai mult pentru artă și pentru artiștii români.
E.P.: Își umilește România artiștii prin faptul că salariile sunt așa cum sunt?
A.A.: Da. Da! Și nu numai prin asta! Că uneori putem trece și peste asta, că suntem învățați. Suntem revoluționari. Dar ne doare și ne umilește faptul că, din discursul politicianului român, cuvântul „cultură” a dispărut! Nu se mai folosește. Se spune „sănătate, educație…”. Înainte, comuniștii, cât erau ei de comuniști, spuneau despre cultură. A dispărut cuvântul „cultură”.
E.P.: Iliescu v-a premiat. Ceilalți președinți au făcut-o?
A.A.: Paradoxul este că noi, după Revoluție, l-am avut mult în colți pe Iliescu. Mult! Ne prinsese avântul ăsta revoluționar. Și Iliescu a fost cel care ne-a invitat la Palat și ne-a dat Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor.
E.P.: A fost singurul care a făcut față de dumneavoastră un gest de o asemenea importanță?
A.A.: Singurul! Vreau să spun că am fost în campanie pentru domnul Constantinescu… Pentru domnul Ciorbea… eu am fost pe mese în piețe si le-am făcut campanie.
E.P.: De ce?
A.A.: Dintr-o obligație de suflet față de regretatul Corneliu Coposu pe care l-am iubit foarte mult și care ne-a iubit foarte mult. Și n-am primit un „mulțumesc”!
E.P.: Dacă următorul președinte v-ar fi rugat să faceți o asemenea favoare, ați fi acceptat?
A.A.: Domnul Băsescu?!
E.P.: Da.
A.A.: Eu vreau să spun că am toată recunoștința față de domnul Băsescu din perioada în care era Primarul General al Capitalei.
E.P.: Un primar bun?
A.A.: Tot ce am pornit la Teatrul Tănase am pornit sub comanda lui.
E.P.: Dar ca președinte l-ați apreciat?
A.A.: Ca președinte… eu cu președinții am mai puțin de a face. Nu mă bag într-o zonă în care rămâne să vedem ce se alege după fiecare. Și asta nu dintr-o doză de lașitate!
E.P.: Mai avem timp să vedem ce rămâne să se aleagă?
A.A.: Nu noi… pot să aibă timp generațiile următoare. Dar cu domnul Băsescu, mi-a făcut plăcere, de fiecare dată. Îl amintesc și în cartea mea. Este cel care mi-a dat gura de oxigen să am curajul să încep refacerea Teatrului. Nu m-a refuzat cu absolut nimic, ba, mai mult, atunci când eram nemulțumit de felul cum decurg treburile la Teatrul Tănase, îmi spunea „nea Arșinele, ia vino la mine la Primărie și ia și convoacă-i”. Mă punea în capul mesei și eu conduceam ședința. Și stătea și zâmbea. Îi plăcea marinarului!
E.P.: Vine la spectacole?
A.A.: A fost la inaugurare, invitat de domnul Primar General Sorin Oprescu.
E.P.: La inaugurare și atât?
A.A.: A fost pe șantier de câteva ori, cât a fost primar. După care a venit domnul Videanu, care mi-a dat iarăși o parte din bani și a venit domnul Oprescu care a cusut rana acestui teatru, pe care l-am inaugurat în 2009.
E.P.: Ați stat vreodată la glume cu președintele țării?
A.A.: La petreceri n-am fost niciodată cu domnul Băsescu. Dar în ședințele pe care le avea, mai trânteam câte o glumă. Ca ne aveam cu toți directorii. Și începea să râdă. Ca să pot să-l capacitez, când îl sunam – și-mi răspundea, de fiecare dată – îi spuneam „Dom’ Primar!”, „Da, Nea’Arșinel, ce mai vrei că ți-am dat, au venit ăia… ?”. „Da, dar o știți pe aia…”, și începea să râdă „Ha! Ha! Ha!”. Socializam cu el, într-un fel sau altul!
E.P.: Când a devenit președinte a mai raspuns la telefon?
A.A.: Mi-a răspuns când l-am invitat la inaugurarea teatrului. Întâi mi-a spus că este ocupat, că ar vrea să vină cu soția, iar soția este nu-știu-pe-unde și întârzie. Și i-am spus că nu-i nimic, începem când vine dumnealui. Vorbisem și cu domnul Primar General, cu domnul Oprescu și fusese de acord. A venit și s-au bucurat împreună de un spectacol foarte reușit. Ne-au felicitat, ne-au mulțumit, pe rând. Au fost nu numai în teatru, ci și la cabine, să vadă ce s-a făcut.
E.P.: Vi s-a părut corect ca atunci când ar fi trebuit să vă bucurați de statutul de pensionar și de contribuția pe care ați avut-o atâta timp prin impozitele pe care le-ați plătit să fiți pus să alegeți, – cu toții știm decizia Guvernului respectiv – între pensie și salariul de director?
A.A.: A fost o nasolelală.
E.P.: Ați declarat atunci că dumneavoastră aveați noroc pentru că aveați niște bani puși de-o parte, dar ceilalți actori…
A.A.: Nu știu dacă, la vremea respectivă, aveam bani puși de-o parte.
E.P.: Și cred că nici nu contează.
A.A.: Nu stiu. Sau, mai degrabă zis, nu cred. Dar a fost o chestie nasoală. Vorbesc ca unul de pe maidan. A fost o chestie nasoală. Mai ales că, la vremea respectivă, în contextul în care mă mișc, am avut posibilitatea să vorbesc cu niște oameni importanți din conducerea superioară. Am vorbit la modul cel mai rațional – am zis, dacă ai voie să cumulezi pensie pana la 1.700 de lei, un lucru simplu, de bun-simț am spus: dacă am o pensie mai mare de 1.700, lasă-mă să iau ăia 1.700 sau, din cei peste 1.700 impozitează-mi până la 100 la sută, dar lasă-mă să iau și eu ceva. În funcția de manager am dat examen. Eu nu am fost luat de pe stradă și pus directorul teatrului. Eu am dat concurs. Unii discută, și nu de puțini ani, că ar fi trebuit să nu fim afectați, noi, cei care conducem o instituție.
E.P.: Domnule Arșinel, ce vă face fericit astăzi?
A.A.: Familia. Teatrul. Spectatorii. Prietenii. Orice mesaj pe care-l percep pozitiv îmi face bine. Orice mesaj. Orice mesaj în care se vorbește de bine pentru poporul meu îmi face bine.
E.P.: Și ce vă emoționează până la lacrimi? Când ați plâns ultima dată?
A.A.: Când m-am despărțit de prieteni de-ai mei pentru totdeauna. Am avut această păcătoasă misiune, de-a lungul anilor. Și când spun lucrul ăsta, de-a lungul anilor, așa mi s-a spunea.
E.P.: Dan Mihăescu îmi spunea, în ultimul interviu, că, atunci când deschidea agenda telefonică avea în față un cimitir…
A.A.: Așa e! Eu a trebuit să vorbesc și la mormântul lui Fărâmiță Lambru, și la mormântul Doinei Badea, și, după aia, la alte zeci de morminte. La Jean, la Banică, la Amza… a trebuit să spun niște vorbe. Toți se uitau „Arșinel, tu, tu, vorbește tu”. Și la mormântul lui Puiu… La Puiu nici n-am putut să citesc ce am scris acolo că mă bufnise plânsul. Se rupsese ceva din mine, din viața mea. Simțim uneori nevoia să ne descărcăm, să ne găsim liniștea. O liniște curioasă, prin lacrimi. Dar lacrimile ușurează. Și n-aș opri pe nimeni, niciodată, din plâns. Pentru că plânsul, ușor-ușor, liniștește.
E.P.: Dacă ar fi să aveți puterea de a schimba ceva din viața dumneavoastră, ați schimba un moment, o întâlnire?
A.A.: Poate aș schimba în sensul de a aduce un plus în legătură cu ceea ce înseamnă familia.
E.P.: Ați sta mai mult acasă?
A.A.: Da.
E.P.: Vi s-a reproșat din partea copiilor dumneavoastră că nu ați fost la ședințele cu părinții?
A.A.: Nu. Am fost la o singură ședință la Liceul Lazăr, când băiatul cel mare, care era în clasa a IX-a îl bătuse pe un coleg dintr-a XI-a pentru că vorbise urât despre mine.
E.P.: Numele dumneavoastră este și o povară pentru familie?
A.A.: Într-un fel, da. De exemplu, pe cel mare, dacă îl întrebi cum îl cheama spune Bogdan și atât. Ăla mic zice întâi Arșinel. Dar amândoi iubesc numele și il respectă la fel de mult.
E.P.: Aveți doi băieți. V-ar fi plăcut să aveți o fată, să fie prințesa dumneavoastră?
A.A.: Păi am două fete – am două nurori superbe! Una e directoare în Ministerul de Externe, alta lucrează într-un trust de cercetare farmaceutică. Am o nepoțică – Maria, care este prima și este sufletul meu! Iar ca nepoți… îl am pe Adrian, care este o minunăție, e un isteș și îl am pe Rareș, exmatriculat de la grădiniță – gata, și-a făcut CV-ul!
E.P.: Ce spun copiii atunci când nepoții dumneavoastră merg în parc de mână cu bunicul lor? Credeți că generațiile care urmează or să mai știe cine sunteți, or să vă mai arate cu degetul pe stradă?
A.A.: Nu mă observă, nu mă bagă în seamă… La Teatrul Constantin Tănase vine mult tineret de peste 18 ani. Și eu, și Stela, când mergem în diferite zone, să vezi cu cât respect ne opresc ăștia tineri! Și cât de mult se bucură că ne cunosc! Vreau să fi fost lângă mine când eram la volan, la un stop, acum vreo 2-3 ani și un tânăr din mașina de alături a lăsat geamul jos și mi-a spus „numai dumneavoastră sunteți de vină că am rămas în țară, că n-am plecat! Din respect pentru dumneavoastră și pentru doamna Stela”. Nu-ți imaginezi cât de fericit pot să fiu în astfel de clipe și cum mi se încarcă bateriile! Am curajul să-i privesc pe români drept în ochi. În rest, cartea despre mine „De la Dolhasca… pe calea Victoriei” vă arată toate fațetele unui copil care a făcut refugiul, care a făcut foametea, care era curățat de mama lui de păduchi, când venea de la școală – și apoi îi ardea cu fierul de călcat – și care a reușit, iată a reușit!, să vină să joace pe Calea Victoriei, în București. Un om ca toți oamenii!
Interviu difuzat de postul de televiziune Money TV – Martie 2013
