DON JUAN – ÎNTRE ISTORIE ȘI PREZENT

„Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă”… Sunt cuvintele care m-au urmărit de când s-a deschis cortina pentru spectacolul la care am fost astăzi și până când am deschis laptopul. „Don Juan Inferno” – poem teatral-coregrafic este un spectacol care ascunde meșteșugit multe metafore puternice, simboluri interesante și sentimente contradictorii.

Istoria nu l-a uitat niciodată pe Don Juan și l-a multiplicat, până în zilele noastre. Cel dintâi Don Juan – să-i spunem, originalul – s-a aruncat într-o totală libertate a plăcerilor, care a inspirat Creatori – muzicieni, pictori, scriitori. Libertinaj, nihilism, exces… și câte și mai câte. Toate aceste trăsături s-au rostogolit prin epoci și-au „virusat”, la rândul lor, alți Don Juani care, prin mândria lor, aproape că l-au depășit pe primul. Cine știe dacă nu cumva condițiile societății care s-a tot… emancipat, n-au clădit Don Juani din ce în ce mai dedați păcatului și lipsei de măsură?!

 

Don Juan2

Spectacolul „Don Juan Inferno” are ca punct de pornire poezia lui Charles Baudelaire, „Don Juan aux enfers”, călătoria poetico-teatralo-coregrafică străbătând opera unor scriitori precum Molière, Tirso di Molina, Byron, Pușkin, Max Frisch, Lucian Blaga… Acțiunea îl poartă pe Don Juan (Claudiu Bleonț) pe drumul spre Infern. Supliciul său este dat de spiritele femeilor pe care le-a trădat în timpul vieții, care îi apar acum pure, albe, mirese. Judecata lui Don Juan, cea mai amară, este tocmai cea făcută de propria-i conștiință – „Iadul suntem noi și trecerea prin viață este purificare”. Vanitatea din timpul vieții se transformă în păreri de rău, anxietăți, dorința de echilibru, gândul că ar putea fi tată. Acest citat poartă cu sine înșelesuri care scarmănă în noi până ne aduc dorința de a trăi corect, împăcați cu noi înșine. Privindu-i chinurile celui pe care istoria l-a numit unul dintre cei mai mari ticăloși, păgân spurcat, eretic care nu crede nici în rai nici în iad, ne dăm seama că reperele sunt în noi și știm asta dintotdeauna. Iar atunci când alegem căi greșite, în adâncul sufletului știm că va veni, cândva, vremea socotelilor – cu lumea dar, mai ales, cu noi înșine.

 

FullSizeRender (2)

În debutul spectacolului, Don Juan apare din sală, dintre spectatori. Ca și cum povestea lui poate fi a oricăruia dintre noi! Apoi acțiunea se desfășoară parcă la relanti, cuvintele fiind pronunțate pe-ndelete tocmai pentru ca să aibă răgazul să „sape” în mintea fiecăruia dintre noi. Iar tablourile se repetă, de trei ori, din perspective diferite (decorul se întoarce, iar frământarea recitată a lui Don Juan subliniază anumite pasaje – de la textul integral, ajunge la cuvintele-esență, totul devenind dinamic, dar sacadat). După primul „șnur” al acțiunii, spectatorul are senzația de déjà vu. Light design-ul te transpune atât de tare, încât îți vine să întrebi în jurul tău: „nu-i așa că a mai spus asta o dată?”. Și, înaintea repetițiilor care te înfioară, Don Juan revine în sală, ca unul de-al nostru, pentru a pune întrebări existențiale cu variante de răspuns precum chestionarele din revistele pentru femei.

 

Don Juan1

„Don Juan Infeno” este un spectacol care vorbește despre dualitate, despre perspective diferite, despre timp, despre concluzii și despre întoarcerea la valori și la Dumnezeu. Este prima dată când ne e milă de Don Juan, care, dincolo de a fi bărbatul versat al istoriei superficiale, pentru istoria profundă rămâne un naiv care-a avut prostia să creadă că lucrurile în viață nu se plătesc.

IMG_5868

 

Spectacolul se joacă la ARCUB. Coregrafia și conceptul artistic îi aparțin Mariei Popa, scenariul și regia artistică – Andei Tăbăcaru Hogea, iar coordonarea artistică, scenografia, proiecțiile și light design-ul poartă semnătura lui Cătălin Ionescu Arbore. Don Juan este Claudiu Belonț, iar distribuția este: Diana Bejan, Galea Bobeicu, Simona Dabija, Georgiana Ursachi, Marian Horhotă.

Revin la cuvintele de la care am pornit – „Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă”. Cred că răspunsul corect pentru această ecuație dă tocmai echilibrul vieții. Cred că inima, fără rațiune, ne duce în cele mai nepotrivite și mai chinuitoare situații. Iar rațiunea, fără inimă, ne împietrește. Eu cred că mintea și inima funcționează împreună într-o mare iubire. Mintea admiră, respectă, prețuiește și îi dă voie inimii să se îndrăgostească.

Trecând dincolo de spectacol – unde frământările personajului rămân fără sentință – cred că povestea lui Don Juan este întâlnită și astăzi, prin rubricile mondene, care drapează non-valoarea și snobismul în „putere”. Bărbații care-și cumpără femei-accesoriu și comandă știri din excesele lor se autoproclamă „bărbați puternici”. Unii n-ajung vreodată să-și dea seama că, dacă ar dispărea contextul social al îmbogățirii lor peste noapte, ar dispărea și ele, ar dispărea și confortul exterior și cel interior. A fi Don Juan e o fericire efemeră. Atât pentru „ei”, cât și pentru „ele”. Literatura… critica universală au multe pagini meșteșugit legate despre Don Juan… Sunt nuanțe care se ascund celor care n-au parcurs în detaliu legendele despre acest personaj. Însă, pentru omul de rând, proverbialul Don Juan se dovedește a fi, de fapt, un suflet robit de propriul trup, care sfârșește prin a-și dori să scape iubirea de carnalul care viciat-o, întocmai cum un om scapă de o haină murdară și veche.

Domnilor, nu vă doriți să fiți Don Juan! Dincolo de foșnetul așternutului său e-atâta singurătate!

Doamnelor, nu vă îndrăgostiți de Don Juani! Și totuși, dacă se întâmplă, nu vă iluzionați că i-ați putea schimba! Un astfel de bărbat vă va deschide întotdeauna portiera mașinii lui de lux, vă va surprinde cu vacanțe și bijuterii scumpe și va ști să conducă întotdeauna dansul. Însă nu vă va atinge cu adevărat inima. Nu vă amăgiți la gândul femeii-salvatoare care-l va schimba… Adevăratul Don Juan va căuta mereu să vâneze trofee care să-i confirme statutul de bărbat dorit. Don Juan nu s-a născut să fie iubit… E-o victimă pe care literatura ne-o sacrifică pentru a-i salva pe cei care-i cunosc povestea.

 

 

 

 

 

 

Top