IN MEMORIAM – ELISABETA POLIHRONIADE

Ceauşescu îi urmărea emisiunile, iar Iliescu i-a acceptat remiza. La olimpiade, a preferat întotdeauna jocul tactic. În viaţa personală însă, a fost mereu în defensivă. Am provocat-o pe Elisabeta Polihroniade la o partidă de şah jucată nu cu pioni şi regine, ci cu crâmpeie de viaţă. Mi-a dat mat cu lacrimile care i-au apărut în ochi vorbind despre cel mai dificil moment al vieţii ei: pierderea copilului! Elisabeta Polihroniade era una dintre personalităţile cu poveşti de viaţă fascinante, pe care le putem găsi cu uşurinţă chiar în centrul Capitalei. Elisabeta Polihroniade locuia într-un apartament de bloc din Piaţa Amzei. Cu toate acestea, de ani buni, peste numele ei a părut că se aşterne uitarea. Cei tineri, văzând titlul acestui articol, or să dea „un search pe Google”. Însă informaţiile despre Elisabeta Polihroniade nu se află de pe net, ci întrebându-i pe cei care îşi mai amintesc despre partidele ei de şah de la olimpiade sau care nu ratau nicio emisiune a TVR-ului, instituţie la care şahista româncă a avut, toată viaţa, cartea de muncă. Mulţi s-au mai întrebat, cu siguranţă, peste timp, ce mai face, ce s-a ales de încă un fenomen pe care România postdecembristă nu l-a scos prea mult în faţă. S-a spus că viaţa nu e îndeajuns de lungă pentru şah… Dar aceasta este vina vieţii, nu a şahului! Elisabeta Polihroniade s-a stins din viață astăzi, 23 ianuarie 2016.

 

elisabetapolihroniade1

EVELINE PĂUNA: Când și cum ați început să jucați șah?
ELISABETA POLIHRONIADE:
Mă jucam cu băieţii. Mie îmi plăcea să mă joc cu băieţii când eram mică, pentru că fetele mi se păreau prea liniştite, prea cuminţi. Eu eram mai năzdrăvană, recunosc. Şi am învăţat încet-încet de la ei. Apoi am jucat la Palatul Pionierilor. Era o altă epocă, cu alte condiţii sociale, alte posibilităţi. Acum s-au deschis posibilităţile, şi copiii de astăzi pot să se ducă să facă orice. Atunci, teritoriul nostru era mai restrâns, nu prea aveam alternative.
E.P.: Ați fost legată de București?
EL.P
: Șahul m-a purtat în vreo 70 de țări… Sunt născută, crescută şi aici rămân, în Bucureşti. N-am avut niciodată niciun fel de tentaţie de a pleca în altă parte. Nici în ţară, nici peste hotare. În unele ţări pe care le-am vizitat mi-a plăcut foarte mult, dar nu m-am gândit să mă stabilesc acolo. Australia, de pildă, m-a fascinat.
E.P.: Cum erau părinții dumneavoastră?
EL.P.:
Părinţii, amândoi, erau medici. Și-au dorit acelaşi parcurs profesional pentru mine. Numai că fetiţa, Elisabeta Ionescu – care eram eu atunci, era din ce în ce mai atrasă de şah. La 13 ani jucam şah cu medicii de la Spitalul Colentina, colegii părinţilor mei. Intrată în echipa de şah a medicilor, am prins gustul confruntărilor, câştigând competiţie după competiţie, pe raion, pe oraş… În scurt timp, părinţii s-au resemnat cu gândul că nu le voi călca pe urme în alegerile profesionale şi m-a sprijinit în decizia pe care am luat-o, aceea de a da admitere la Facultatea de Filosofie, singura care avea şi secţie de Jurnalism. Ca să joc şah, singura profesie pe care puteam să mi-o aleg era cea de ziarist, de gazetar. Terminând studiile universitare, am fost repartizată la Radioul public, acolo unde mi-am făcut ucenicia în meseria de jurnalist, cu emisiunea „Carnet de reporter”. Pe vremea aceea, televiziunea abia se năştea. La radio este mult mai comod şi mult mai uşor de lucrat, după părerea mea. Realizatorii de radio sunt persoane mai calde. Nu au mirajul acela al apariţiei la tv. Sunt mai naturali. Apoi am făcut pasul spre Televiziunea Română. Patru ani am muncit în redacţie, fără a fi lăudată sau evidenţiată. Şi, într-o zi, a venit brusc promovarea! Tot timpul am lucrat cu dăruire. Şi tot timpul vedeam că în jurul meu se evidenţiau… De la reporter la redactor şi până la realizator era cale lungă şi era tare greu. Pe lângă mine, colegii mei tot urcau în carieră. Eu stagnam. Dar plecam la campionate şi nu puteam să am nicio pretenţie. La un moment dat, am fost chemată la direcţie şi mi s-a spus că pot realiza emisiunea despre şah. În redacție eram unul dintre puţinii realizatori de emisiuni din televiziune care veneau cu materiale de afară. Eu mă duceam la concurs şi acolo găseam şi subiecte. De exemplu, la un moment dat, am plecat la un campionat în sudul Spaniei şi am auzit că există, foarte aproape de locul unde jucam, un preot ortodox. Era un prelat. Era rar să vezi un prelat ortodox într-o ţară majoritar catolică. Şi i-am luat interviu. Mi-a dat atunci, şi păstrez şi acum, staţi să vă arăt, această medalie (se duce în dormitor şi ia o cutiuţă din nopxiera de la pat. Într-un etui de piele, cu interior de catifea, păstrează o medalie de argint).  Era o raritate pe vremea aceea… scriam despre religie, veneam cu un material de extern. Eu am avut acest noroc, pot spune, că, jucând şah, am putut să mai văd şi altceva şi să iau şi altfel de contacte, şi chiar să le folosesc în profesia mea. Asta mi-a confirmat că opţiunea pentru profesia aceasta era cea mai bună alegere. Şi probabil că şi împletirea între profesii m-a făcut mai cunoscută. M-am dus şi i-am luat interviu acelui prelat ortodox. Eu am considerat că pot să spun ceva mai altfel decât cunoşteam noi. Îmi cumpărasem între timp un aparat de filmat pe care îl luam cu mine pretutindeni, deci aveam şi tehnic posibilitatea de a realiza reportajele. Am venit cu materialul şi a intrat în emisiune. N-a fost singurul caz. Dacă trebuia să trimiţi un ziarist special acolo, costa mai mult.
E.P.: Deci Televizunea a fost o mare dragoste, și ea…
EL.P.:
Prima zi consemnată în Cartea de Muncă a fost la Televiziunea Română. La fel şi ultima, înainte de pensie. De atunci, postul public nu prea m-a mai invitat la emisiuni, dar nu reproșez nimic, nimănui.
E.P.: Credeți că, dacă ați realiza emisiunea acum, ați mai avea succes?
EL.P.:
Da, acum aş gândi-o într-un format actual, cu un prezentator tânăr şi plăcut şi foarte bine format. Eu aş sta în spate, să îl pot susţine în ceea ce priveşte prezentarea, materialele… Dar, cum nu am primit nicio ofertă în acest sens… Din acest motiv, eu sunt scriitoare la ora actuală. Sigur că mi-ar face plăcere să mai realizez o emisiune, pentru jocul de şah în sine. Dar eu am ce face… Am cărţile pe care le scriu întruna.
E.P.: Vorbiți șapte limbi străine, aveți 21 de titluri publicate şi sunteți membră a Uniunii Scriitorilor. Sunteți vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Şah şi al Organizaţiei „Şahul în şcoală”. Performanţele dumneavoastră nu sunt, aşadar, doar în perimetrul tablei de şah. A fost greu să fiți impecabilă pe toate aceste paliere?
EL.P.:
Nu a fost greu. Tot ce se numeşte şah în viaţa mea nu a fost greu. Greu a fost doar să realizez această îmbinare între profesie şi şah. Nu ştiu câţi sportivi de mare performanţă – eu am 10 medalii olimpice – au putut să facă şi performanţă în sport, şi să susţină profesia. E foarte greu de împletit şi din cauza timpului, şi din cauza efortului pe care trebuie să îl depui.
E.P.: Am pornit interviul având în faţă o persoană cu o atitudine destul de oficială. Exact ca la o partidă se şah, am făcut mutări anticipându-vă reacţia. Acum, că tonul discuţiei e mai cald, spuneți-mi despre cum e viaţa dumneavoastră dincolo de tabla în alb-negru
EL.P.:
Iniţial mă numeam Elisabeta Ionescu. „Polihroniade” e numele pe care mi l-a adus în viaţă căsnicia, despre care însă nu vreau să vorbesc. Numele „Polihroniade” are o traducere foarte frumoasă. În limba greacă înseamnă „mulţi ani”. Şi, uitaţi că Dumnezeu m-a ajutat… Ştiţi, e bine să nu vorbim despre asta, pentru că eu am avut o fată care a murit. Şi de aici încolo, nu vreau să mai vorbesc… Aşa că vă rog să ne oprim…
E.P.: Știu că au fost perioade în viața dumneavoastră când ați fost nevoită să intrați într-un con de umbră, pentru că o altă jucătoare de şah din România era fiica unui om influent din politică. Atunci nu ați mai fost trimisă în turnee…
EL.P.:
Orice aş fi vrut să fac, era inutil. Şi atunci am zis că, dacă bătălia asta socială nu o puteam duce, pentru că nu aveam şanse… M-am aşezat la tabla de şah şi am zis: „de la asta nu mă mai poate opri nimeni”.
E.P.: Bărbaţii joacă şah diferit?
EL.P.:
Da, bărbaţii sunt mai decişi, sunt mai pregătiţi. E ca în societate… aveau teama că pot pierde în faţa unei femei. Şi atunci jucau cu mai multă îndârjire.
E.P.: Care e piesa dumneavoastră preferată, din jocul de șah?
EL.P.:
Regina albă, deşi, cele mai multe partide le-am câştigat jucând cu negrele! Mă fascinează pionul pentru că este singurul care poate deveni regină. De fapt, poate deveni orice piesă doreşte, în afară de rege. Este ca în societate! Nu trebuie să sfidăm o persoană modestă sau mai retrasă, pentru că niciodată nu putem să ştim ce resurse are şi ce valoare. Când e vorba despre cal, trebuie să fii foarte atent… sunt persoane care nu merg pe drumul drept, ci aleg calea împleticită. Important e să-şi atingă scopul. Nebunul – l-am denumit după francezi, „fou”, dar în alte limbi se cheamă „ofiţer”. Nebunul are regulile lui. Sunt doi care colaborează foarte bine. Ce să mai, atunci când a fost conceput jocul, de acel înţelept de la curtea prinţului Indiei… a fost genial!
E.P.: Ce mișcare ar trebui să facă România, astfel încât să dea mat dificultăților pe care le traversează acum?
EL.P.:
Este foarte greu. Ştiu că noi toţi trebuie să ne iubim ţara şi să facem orice pentru ea.

„NU AM JUCAT ȘAH CU CEAUȘESCU”

E.P.: Șahul este un spor scump?
EL.P.: În România, şahiştii nu au bani. Nici nu ar avea nevoie de prea mulţi. Au nevoie de o tablă, de piese…  Nu trebuie echipament performant, ci bani de drum. Totuşi, nimeni nu face nimic pentru a sprijini acest sport. Iar asta se întâmplă pentru că şahul nu are element de spectaculozitate. Nu e nimic spectaculos! Este un joc liniştit, un joc de răbdare. Totuşi, eu continui să lupt pentru şah. Am deschis o campanile, „Șahul în şcoală”, iar visul meu cel mai mare e ca şahul să devină materie de studiu în şcoală. Vreau să fie o materie opţională. Dacă, de pildă, un copil nu poate să sară la sport sau să cânte la muzică, să aibă alternativa aceasta! În China, de pildă, şahul este materie obligatorie în primii doi ani de şcoală. Apoi devine opţional.
E.P.: Ați jucat vreodată șah cu Ceaușescu?
EL.P.:
Nu am jucat niciodată şah cu Ceauşescu! Deşi se vorbeşte că am jucat, dar nu… Doar am fost decorată de el. Ştiu că juca şah şi că îi plăcea. Pe vremea când emisiunea mea de șah a fost introdusă la Televiziune, probabil că o urmărea. Sau, probabil că emisiunea a fost cu asentimentul conducătorilor, care atunci ei decideau ce să intre în program. Din păcate, acum şahul este trecut în derizoriu. Dar şahul o să trăiască! O să supravieţuiască.
E.P.: Când ați jucat ultima dată șah?
EL.P.:
Ultima partidă de şah pe care am jucat-o oficial s-a derulat cu mai mult de zece ani în urmă şi a fost un turneu masculin, în Hawaii. Cu prietenii joc foarte rar… În turneul dedicat memoriei poetului Adrian Păunescu, am jucat cu domnul Ion Iliescu. I-am propus remiză şi a acceptat-o imediat!
E.P.: Care a fost cea mai dificilă partidă pe care ați jucat-o?
EL.P.:
La o olimpiadă, în poziţie net câştigată. Eu, cu avantaj mare de tot! A fost cea mai groaznică partidă de şah din viaţa mea. Am pierdut în faţa unei jucătoare care a trişat. Acum joac şah pe calculator şi consider computerul un antrenor abil pentru mintea umană, o unealtă folositoare. Și conduc o pubicație dedicată şahiştilor, Revista Gambit.
E.P.: Arbitrați în România?
EL.P.:
Sunt arbitru internaţional. Nu arbitrez în România, tocmai ca să las locul altor şahişti. Arbitrez numai în afară… cred că mă puteţi înţelege dincolo de cuvinte.

Am petrecut câteva ceasuri de vorbă cu una dintre legendele României. Mă conduce spre ieşire şi atunci observ că până şi gresia de la intrarea în apartamentul ei are plăcile colorate alb-negru. „Aşa s-a întâmplat”… Dacă, după ce citiţi acest material, măcar câţiva dintre dumneavoastră răscolesc prin amintirile tinereţii după o tablă de lemn care are o față pentru şah, o față pentru table, pariul e, pe jumătate, câştigat. Dacă, însă, băgaţi în pungă piesele de table şi păstraţi şahul, atunci indiferenţa e făcută… mat. Chiar, aţi observat că partea colorată alb-negru a respectivei tăbliţe de lemn este aproape nouă, în comparaţie cu cea pe care aţi folosit-o zornăind zarurile la iarbă-verde?!

 

elisabeta-1395945905

 

 
Interviu publicat în Revista Q Magazine – Martie 2011

 

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top