Din Sălăjan, a ajuns pe cele mai importante scene ale țării. Deși copilăria ei a fost brăzdată de lacrimi, a știut să-și construiască armonie în familia pe care și-a întemeiat-o. Lacrimile i se înnoadă în barbă și acum când vorbește despre sora ei, pe care a pierdut-o devreme… Un interviu emoționant cu Maria Buză, un om talentat… în multe feluri.

 

 

EVELINE PĂUNA: Despre copilărie vorbiți rar. Nu vă place să vă amintiri de primii ani de viață. Spuneați, cândva, că ați avut o copilărie „tristă și plină de lipsuri”. Așa-i?
MARIA BUZĂ: Tristă – dacă e să o privim dintr-un anumit punct de vedere… Dar nu cred că putem vorbi chiar atât de tragic despre acele timpuri ale copilăriei pentru că sunt și alte lucruri foarte frumoase pe care mi le amintesc. Partea tristă este că părinții mei nu s-au înțeles foarte bine. De fapt, aproape deloc. Am suferit enorm pentru că eu, deși eram copil, încercam să găsesc o punte de înțelegere între ei doi, mai ales că vedeam că motivele nu erau chiar atât de grave. Pur și simplu erau niște neîmpliniri și niște frustrări ale lor, care se manifestau în felul acesta… Era un „spectacol” la care noi, copiii – eu și fratele meu – asistam, din păcate. Cu timpul, mi-am dat seama cam ce se întâmpla atunci și poate că nu-i mai judec atât de tare cum îi judecam, la vremea aceea. Pentru că îi judecam foarte tare…
E.P.: Părinții sunt astăzi alături de dumneavoastră?
M.B.: Doar mama. Tata s-a prăpădit în urmă cu 14 ani, când eu eram însărcinată în luna a opta. Știu că-și dorea foarte tare să aibă un nepot, el având deja două nepoate din…
E.P.: …Din partea fratelui dumneavoastră?
M.B.: Da. Și, în momentul în care la ecograf doctorul ne-a spus că vom avea o fetiță, tata a fost foarte dezamăgit și a zis: „Eu de la tine voiam un băiat!”. Poate a plecat așa, din lumea asta, cu o dorință atât de mare, încât, până la urmă, eu peste o lună am născut un băiat!
E.P.: Ați reușit să-i iertați pe părinții dumneavoastră pe deplin și să faceți pace cu fetița Maria Buză?
M.B.: Sunt în curs de… Nu știu de ce îmi este atât de greu! Nu înțeleg de ce! Pentru că, așa cum povesteam mai devreme, mai apoi ca părinte, ca mamă, ca soție, mi-am dat seama ce înseamnă să ai o viață de familie: greutăți, probleme. Și, poate, am suferit prea mult pentru ceva ce… nu era cazul. Nu știu! Încerc, încă sunt… Mi-e foarte greu! Nu înțeleg de ce îmi este atât de greu… Nu să iert, ci să mă iert, mai degrabă! Pentru că au fost momente foarte dure și foarte grele în viața mea și, în loc să mă bucur de acele momente din copilărie, eu am stat să sufăr și să plâng și să îndur niște lucruri pe care, ca și copil, nu ar fi trebuit să le îndur. Dar fiind un gen de om… chiar din copilărie, o tipologie foarte stranie, m-am refugiat în tot felul de îndeletniciri artistice: fie în brigada artistică a școlii generale, fie pe o scenă a unui mic grup școlar de dansatori, cercuri din care au rezultat multe vacanțe gratuite. Era important pentru mine să mai pot pleca de acasă. Părinții mei nu își permiteau să mă trimită în tabere. Și astfel am reușit să mă eliberez de această atmosferă încrâncenată de la noi din casă.

E.P.: Peste timp, când aveați să fiți unul dintre numele îndrăgite de români, tata a apucat să vă spună că este mândru de dumneavoastră?
M.B.: N-am simțit lucrul acesta… că ar fi mândru. Adică nu mi-a spus-o. Dar undeva îl percepeam așa, ca pe un tată mândru de fiica lui, totuși. Noi am avut niște discuții foarte aprinse și destul de nepotrivite pentru tată-fiică și a rămas așa… o distanță între noi doi. Indiferent ce i se întâmpla celuilalt, parcă nu puteam să ne bucurăm de întâmplări frumoase din viața noastră, tocmai din acest motiv. Da, eu am fost foarte bucuroasă în 1993, când am devenit studenta Școlii de Teatru – la vremea aceea se numea Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie. Nu-mi încăpeam în piele, țopăiam pe stradă ca un copilaș care și-a împlinit cel mai mare vis și aveam să mă bucur multe lucruri frumoase din acel moment, în viața mea.
E.P.: Părinții ce-au spus?
M.B.: Cel mai mult s-a bucurat de această izbândă a mea sora mea, Victorița Neamțu, care, din păcate, s-a prăpădit mult, mult, mult prea devreme. Asta se întâmpla în urmă cu 20 de ani și ea avea doar 40 de ani. Atunci când s-a prăpădit, eu eram deja studentă, în anul întâi. Spre finalul anului întâi am primit această tragică veste care m-a bulversat total. Nu mai voiam nimic, așa mi se părea că s-a întâmplat ceva atât de nedrept, încât nu știam cum să mă revolt. Și nu aveam cum să o fac și atunci am suferit enorm și am încercat să înăbuș și să distrug durerea în sufletul meu, încât mi-am distrus sufletul punându-l la treabă în felul acesta.

(Mama și sora Mariei Buză)

 

E.P.: Câți frați ați fost acasă?
M.B.: Trei. Suntem eu cu fratele meu acum, frate care este mai mare decât mine cu 5 ani. Sora mea era mai mare cu 15 ani. Mă iubea atât de mult! În mare parte petreceam timpul cu sora mea, pentru că mama avea un program încurcat la serviciu.
E.P.: Ce lucrau părinții?
M.B.: Tata era șef de atelier, croitor și mama la ITB – cum era înainte. Avea un program foarte greu. Pleca la trei dimineața de acasă, ca la 4 să fie deja la serviciu. Atunci stăteam mult mai mult cu sora mea, la un moment dat o strigam chiar „mama”!
E.P.: V-a răpit-o o boală de la care așteptați să se întâmple asta, sau…?
M.B.: Da, boala secolului: cancer. S-a declanșat cu doi ani înainte, pe când avea 38 de ani, și la 40 s-a prăpădit. Nu era în România. Plecase din țară cu patru ani în urmă. Deci noi, de fapt, ne-am despărți de ea când avea 36 de ani, când a ales să-și creeze și să-și întemeieze o altă viață într-un loc și lângă niște oameni care au iubit-o enorm, undeva în Belgia.
E.P.: Cum trece dorul?
M.B.: Nu trece, poate ți-l mai alini, dar dorul nu trece!
E.P.: Îmi amintesc că am citit undeva că spuneați că, în clasa a doua, aveați o prietenă care avea destul de mulți bani de buzunar de la părinții ei. Ați vrut să puteți concura cu această prietenă, ați mers acasă, ați luat banii de întreținere din sertar și v-ați cumpărat bijuterii și medalioane. Cearta… a luat-o fratele!
M.B.: Săracul, ce ceartă și-a luat! Și ceartă și bătaie!
E.P.: Dar cum v-a venit ideea? Adică am încercat ca, dincolo de povestioara aceasta poate amuzantă aparent, să-mi dau seama de ce a vrut fetița Maria să ia acei bani. Ce a vrut să demonstreze?
M.B.: Că nu sunt mai prejos! Dar asta nu s-a întâmplat așa, dintr-o dată. Pur și simplu, afară, jucându-ne împreună, tot aducea vorba: „că eu am așa, că eu am așa”. Mai apoi, mi-am dat seama că, de fapt, ea nu avea niciun leu și că eu fusesem în felul acesta manipulată de către ea. Când eu am luat banii din casă, s-a folosit și ea. Deci ea a avenit fără niciun ban și pur și simplu din banii mei… bijuteriile cumpărate din banii mei, s-au împărțit la două. Dar nu mi-am dat seama cât de fraieră am putut fi! Acesta este un exemplu negativ, pe care nu trebuie să-l ignori, trebuie să-l iei în seamă, că uite-așa se întâmplă lucruri grave. Copiii sunt foarte ușor influențabili. Noi… prea mulți bani în casă nu aveam, dar dacă ai mei ar fi avut mai mulți?! Dacă ar fi avut bani puși deoparte, vreo sumă mult mai mare pe care o luam…
E.P.: Dar de ce a fost certat fratele?
M.B.: Pentru că nu și-a imaginat nimeni că o fetiță atât de gingașă și drăguță precum eram eu ar fi putut să facă un asemenea gest. Și, mai mult decât atât, nici să nu recunoască! Dar cum era să recunosc așa o prostioară?

 

Maria Buză și fratele său

 

E.P.: De ce stăteați ore în șir să vă uitați la televizor, chiar dacă era închis?
M.B.: Nu era închis, era mira… și cânta frumos! Și dirijam. Puteai să crezi… puteai să mă închizi undeva la ospiciu, dacă urmăreai momentele alea. Mirajul televiziunii mă fascina și mi se părea interesant că, în cutiuța aceea, vezi atât de multe lucruri frumoase. Mie mi se părea că sunt foarte multe lucruri! Nu erau deloc prea multe, erau chiar foarte puține!
E.P.: Vă imaginați vreodată că o să ajungeți la televizor?
M.B.: Prima dată când m-am văzut la televizor, mi-a fost îngrozitor de greu, pentru că mi-am văzut atât de mult toate defectele, încât…
E.P.: Când s-a întâmplat? Câți ani aveați?
M.B.: Cred că prima dată… V-am spus că, la un moment dat, am intrat într-un ansamblu folcloric de dansuri populare. Odinioară, în cadrul emisiunilor de folclor de la Televiziunea Română, erau invitate toate formațiile de dansatori, printre care și „Doina Bucureștiului”, ansamblu în care mă număram și eu.

 

 

E.P.: Ați stat zece ani în acel ansamblu.
M.B.: Da! Mai erau „Doina armatei”, „Rapsodia”. Noi eram ansamblu de dansatori amatori, dar, prin experiență, puteam să ne alăturăm foarte bine ansamblurilor și dansatorilor profesioniști. Atunci cred că aveam 14-15 ani, cam așa. Țin minte că am fost chemată la Televiziune să-mi ridic și banii pentru această prestație. M-am bucurat enorm, știu că mi-am cumpărat caiete, rechizite! Vezi ce copil serios am fost eu în timpul școlii!
E.P.: Ați copilărit în București?
M.B.: Da!
E.P.: În ce cartier?
M.B.: Păi în București m-am și născut, chiar dacă în unele materiale am văzut că scrie Vâlcea, Horezu. După tată, da, este zona din care mă trag.
E.P.: În ce cartier ați copilărit?
M.B.: Sălăjan.
E.P.: Multe povești acolo…
M.B.: Acum da, atunci…
E.P.: Înainte de a ajunge în ansamblul acela folcloric. știu că ați făcut niște economii când erați destul de mică, pentru a vă plăti orele de balet. Cum ați economisit banii aceia, de unde i-ați strâns, cine știa că urmează să vă duceți să faceți un act artistic, să faceți balet?
M.B.: Am fost una dintre fetițele acelea care, mici fiind, visau să fie pe o scenă în poante și să baleteze.
E.P.: Nu v-ar fi dus niciodată părinții de mână la o școală de dans?
M.B.: Când să mă ducă? Nu aveau nici timp și nici posibilități financiare. Și atunci am așteptat să mai cresc un pic, să pot să merg singură, să pot să am acordul lor să mă lase să merg singură.
E.P.: Bănuții cum i-ați strâns?
M.B.: Ce frumoase erau Sărbătorile și vremea colindelor! Ce frumoase erau!
E.P.: Deci cu banii de la colindat ați plătit cursul de dans.
M.B.: Vreau să spun că atât de mult se bucurau oamenii când sunai la ușă și întrebai „Primiți cu colindul?”, încât erau adevărate momente speciale. Deja anul următor eram așteptate. Este vorba de mine, de Lia Bugnar și de o altă prietenă a noastră, Roxana, care mai apoi a plecat în America și am rămas numai noi, eu și Lia Bugnar. Da, eram trei fete înalte, frumoase și așa cu niște voci angelice, cântam pe palierele blocurilor. Era o acustică incredibilă. Nu sunam la fiecare ușă, sunam la o ușă și se deschideau toate. Și, bineînțeles că banii îi luam de la toate ușile, deși cântam o dată. Ei, ce zici, ce „afacere”! Se întâmpla să ne spună cineva: „mai cântați o dată, că tare frumos ați cântat!” Și mai cântam încă o dată!
E.P.: Deschideți ușa colindătorilor iarna?
M.B.: Da. Am deschis și deschid în continuare. Vreau să mă bucur de colindele noastre în zilele acelea de sărbătoare, dar nu mai au pioșenia din anii de demult.
E.P.: Spuneați, la un moment dat, că unul dintre modelele dumneavoastră în viață este tocmai prietena Lia Bugnar. De ce?
M.B.: Ea, pentru mine, e puțin spus model. Ea a fost îngerul meu păzitor. Pur și simplu, dacă în viața mea – că ne-am mai despărțit, eu m-am dus într-un loc, ea în alt loc – vedea că nu sunt pe drumul cel bun, pur și simplu, ne întâlneam și ea hotăra încotro să merg: „Nu, pe drumul acesta trebuie să mergi!”. Și vreau să vă povestesc despre momentul în care ea a decis că eu trebuie să mă înscriu la facultatea de teatru. „Nu, tu asta trebuie să faci!”.
E.P.: Deci ea a decis?
M.B.: Ea a decis! „Lia, nu pot! Mă înscriu, uite, de dragul tău, o fac! Mă înscriu, mă duc și dau și examenul. Dar nu cred eu vreodată că o să am această mare împlinire să ajung actriță” și așa mai departe.

 

Lia Bugnar

 

 

E.P.: De ce? Maria nu avea încredere în ea însăși?
M.B.: Nu, și nici acum nu am! Asta este partea cea proastă, că nici acum nu reușesc să înțeleg că,totuși, sunt într-un moment consacrat al vieții mele, am atât de multe împliniri, am atât de multe lucruri și mi s-au întâmplat atâtea, încât n-aș putea să mai spun lucrul acesta, nu ar trebui să mai spun lucrul acesta, că nu am încredere în mine. Dar aici este o altă poveste. Mă întorc la Lia Bugnar și la dorința ei, înainte de toate, de a fi actriță. Ea deja, de reținut, era studentă a Facultății de Teatru, anul întâi, urma să treacă în anul al doilea. Și asta a convins-o foarte tare! Acesta era visul nostru, să devenim cântărețe, actrițe, ce-o fi! Să ne bucurăm de scenă… Ea cunoscuse școala și și-a dat seama că ar fi o șansă și pentru mine și că nu este atât de greu pe cât ne-am imaginat amândouă. Și ea mi-a spus: „Dacă eu am intrat în această facultate, tu n-ai nicio problemă!”. Și atât m-a încurajat, atât de multă încredere mi-a insuflat, că până la urmă, nu numai că m-am înscris, m-am ambiționat și, împreună cu ea, pentru că bineînțeles, ea m-a pregătit, am intrat printre primele, în acel an, 1993. Am avut parte și de un profesor care anul acela avea să ia clasă, este vorba despre domnul profesor Gelu Colceag, și toate lucrurile s-au legat foarte frumos. Și, iată, eu am devenit studenta Facultății de Teatru și Film. De asta spun că Lia, cumva a fost și va fi, întotdeauna, în viața mea în momentele de răscruce. Așa a fost să fie, să existe această ființă de care se leagă absolut cam tot ce mi s-a întâmplat mie. Până și întâlnirea cu soțul meu, cumva ea a prilejuit-o, tot în încercarea de a mă așeza cumva.
E.P.: Dar dumneavoastră ați făcut primul pas. L-ați văzut…
M.B.: Asta-i altă problemă, vreau să spun… contextul în care l-am cunoscut a fost tot o inițiativă a Liei Bugnar. Noi eram deja studente și locuiam împreună. Ai mei, între timp, se mutaseră la țară, la Horezu. Am rămas singură în apartamentul de trei camere din Sălăjan. Ea, locuind în spatele blocului meu, a zis: „Dacă tot ai rămas singură, cu părinții, mă mut cu tine”. Și a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața noastră, că era o altă dorință a noastră ca vreodată să locuim singure. Bineînțeles, erau niște cheltuieli ale apartamentului, care trebuiau plătite. Din ce?! Că bursa era cât era, una foarte mică, ai mei cu pensiile lor, că deja erau pensionați la vremea aceea. De unde bani? „Hai să facem cumva să ne angajăm”. Păi când să ne angajăm, dacă noi de dimineață și până seara stăteam la școală, când? Nu ne rămânea decât să lucrăm noaptea. Aoleu, unde să te duci să muncești noaptea?! Și, în Bucureștiul de atunci, din anii ‘90, apăruse o poveste foarte frumoasă, și anume „Șarpele Roșu”. Acolo era un taraf de lăutari foarte apreciat. Cât mai multă lume își dorea să-i asculte. Atunci s-a creat un cuibușor atât de frumos, o boemă a Bucureștiului! Și, seară de seară, erau niște spectacole de muzică lăutărească așa cum numai acolo puteai să auzi.
E.P.: Artiștii de acolo au ținut locul unei familii?
M.B.: Aveau să fie o familie, pentru că m-au adoptat pur si simplu. Le plăcea ideea că sunt studentă la teatru și că seara muncesc, că sunt un om luptător, o ființă puternică. Și, până la urmă, chiar așa eram. Au fost niște ani foarte grei, pentru că, la un moment dat, oboseala s-a resimțit și am acumulat așa, un soi de extenuare și epuizare.
E.P.: Profesorii de la facultate știau?
M.B.: Știau și se bucurau foarte tare de lucru acesta, că studenții știu să-și croiască drumul, că muncesc pentru ceea ce vor să devină și nu puteam decât să avem înțelegere și sprijin chiar din partea lor. Și vreau să le mulțumesc și acum pentru asta. În acea vreme intrasem și în grupul „Vouă”, ca membru feminin. Erau deja băieți, vreo opt, și împreună cu Marinela Chelaru, eram cele două fete – tipologii diferite. Făceam acolo roluri, care mai de care.
E.P.: Pornisem de la ideea ce Lia Bugnar v-a adus aproape de soțul dumneavastră.
M.B.: Exact! Ea a dorit să cânt la „Șarpele roșu”, unde mi-am cunoscut mai apoi soțul. Cumva, tot din mâna ei, a prietenei mele, s-au întâmplat și lucrurile acestea.
E.P.: Când l-ați văzut, într-o seară, el n-a îndrăznit să spună nimic și v-ați dus să-l salutați…
M.B.: El venise să se întâlnească cu niște prieteni. Și m-au salutat așa, din priviri. Eu am fost cea care s-a prezentat și am întins mâna către el, și am spus: „Mă cheamă Maria Buză, sunt actriță la teatru și seară de seară cânt aici”. „Foarte bine! Frumos!” Nu i s-a părut interesant, mai ales că mai apoi aveam să cântăm împreună și nu-i plăcea deloc cum cânt. Nu aveam niciun pic de tehnică, mai falsam, nu țineam măsura și mi-a zis: „Auzi, domnișoară studentă la teatru, unde-ai zis dumneata că ești!”, Zic: „Da! ce s-a întâmplat?”. „Păi, dacă vrei să cânți trebuie să ții cont de anumite lucruri, domnișoară dragă!” „Aoleu, care-s alea?” (Râde). „Păi, să ții măsura și să nu cânți fals! Dacă tu rezolvi cu problemele acestea este esențial. Lasă că n-ai stil, lasă că n-ai tehnică, astea sunt alte lucruri, la care dacă e, ai să lucrezi mai târziu, dacă vrei să te faci cântăreață, dar până una alta ține cont de lucrurile astea două!”. Foarte așa…, aprins, mi le-a spus!

Maria și soțul său

E.P.: Și când s-a schimbat tensiunea aceasta?
M.B.: Când s-a îndrăgostit! Puteam să cânt și fals și: „Ce frumos! Vai ce voce suavă, cât de bine cânți. Ești minunată”!
E.P.: Cam la cât timp?
M.B.: Foarte curând l-am convins și a intrat în mrejele mele.
E.P.: Dar cum ați știut că e marea dragoste?
M.B.: Este acel sentiment de… e un fior așa… e o stare de bine pe care ți-o transmite acea privire, încât poți să crezi… Nu poți să știi cum se construiește, dacă va ajunge să se întâmple ceva sau nu. Dar, în momentul acela, nu ai cum să-l uiți…

 

 

 

E.P.: Ce s-a întâmplat mai departe cu facultatea. Ați absolvit-o. Ați intrat printre primele. Ați terminat printre primele?
M.B.: Cred că nu! Undeva așa… Dar nu!
E.P.: Cine a fost în sală la examenul final, de acasă, dintre ai dumneavoastră?
M.B.: A, nu! N-aveau voie! Acum nu mai e așa, sunt chemați și invitați, ca să creeze acea stare de spectacol și să pregătești cumva studentul pentru o sală cu public. Da! Din păcate, Teatrul Cassandra, teatrul studențesc, nu mai există.  Acel teatru te pregătea și te instruia pentru ceea ce avea să fie mai târziu pentru orice absolvent de teatru: o sală adevărată de teatru, cu un public pretențios!
E.P.: Ce s-a întâmplat, unde v-ați angajat după ce ați obținut patalamaua?
M.B.: În anul al treilea am fost solicitată să colaborez pe scena Teatrului Național, alături de mari actrițe, de un profesor extraordinar, care avea să regizeze acel spectacol. Este vorba despre spectacolul „O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, în regia profesorului nostru, regretatului profesor Ion Cojar, profesor care a avut foarte mare încredere în mine, poate mai multă, și m-a susținut mult mai mult decât profesorul meu de la clasă, cumva. A mers pe un drum care știa că îmi va prinde foarte bine și știa că era ca un tren pe care, dacă nu-l prindeam atunci, nu se știa ce se întâmplă mai departe. Și nu numai pentru mine, pentru orice student. Dacă putea să-i urce într-un tren și să-i trimită undeva, la o destinație sigură pentru ei, a făcut-o negreșit. Printre aceștia m-am numărat și eu, cum spuneam și am urcat pe scenă și am debutat pe scena Teatrului Național alături de Mariana Mihuț, Leopoldina Bălănuță. Acum fac o paranteză, Olga Tudorache, Doamne!, ce fenomen de femeie! Un om fabulos! În anul al treilea, la clasă, aveam să susținem examen din Caragiale, teatru clasic, și, împreună cu colegul meu, Cristian Crețu, am făcut un fragment din „Conu Leonida față cu reacțiunea”. Și pentru că eram doar două personaje în sala de examen, care era sala noastră de clasă, comisia a cerut să ne apropiem, să fie atmosfera care trebuiea să fie pentru acel fragment. Ei bine, aia a fost o tragedie pentru noi, care și așa, la emoțiile pe care le aveam… să ne mai și apropiem atât de mult de profesorii noștri și de comisa de atunci… Ne-am pierdut cu firea total. Dar asta doar până când a început momentul. Și, din acea clipă, noi am uitat total de comisie, ne-am mai adus aminte că suntem în fața comisei doar atunci când doamna Olga Tudorache a început să râdă! Și are un râs foarte greu, așa, ha-ha-ha-ha! E desfăcut, e cumva, să-l știi, să știi că se bucură! Dem Rădulescu, Doamne!, ce oameni extraordinari erau în comisie, bineînțeles, profesorul nostru, Gelu Colceag, Ion Cojar, Florin Zamfirescu…
E.P.: Sanda Manu…
M.B.: Sanda Manu, bineînțeles! Și a fost un examen reușit și am primit note bune! Mă întorc la distribuția spectacolului „O batistă în Dunăre” și amintesc și pe colega noastră, Rodica Popescu Bitănescu, doamna Ileana Stana Ionescu, Tamara Crețulescu, cu un spectacol foarte frumos și foarte premiat!
E.P.: Cum a fost atunci când s-a deschis cortina și erați pentru prima dată pe scena Naționalului?
M.B.: Poți să și mori! Poți să și mori, atât de puternic este sentimentul de bucurie! E o bucurie atât de frumoasă, atât de mare, încât devine dureroasă și nu știi cum să o vindeci mai repede și emoțiile trebuie să devină constructive și să poți să mergi pe drumul pe care tu l-ai construit, bucățică cu bucățică. Asta se întâmplă la repetiții. De aceea actorul trebuie să aibă așa o siguranță pe scenă, încât să nu fie doborât de emoțiile atât de puternice, mai ales în astfel de momente. Moment în care tu debutezi. Și nu oriunde, și nu oricum, și…
E.P.: Și nu alături de oricine!
M.B.: Exact! Și de asta repetițiile unui spectacol sunt ca o bijuterie, trebuie…
E.P.: …Șlefuite până la detaliu.
M.B.: Exact! Astfel încât atunci când ai oferit acea bijuterie, să nu ai nici cea mai mică emoție că nu va plăcea și că nu va fi ceea ce tu ți-ai dorit să fie.
E.P.: Când ați fost angajată la Național?
M.B.: Exact în anul 1997, când am absolvit facultatea.
E.P.: Cea mai importantă scenă a țării!
M.B.: „Prima scenă a țării”, așa este ea numită!
E.P.: Maria Buză angajată acolo, fără niciun fel de alte intervenții, așa cum se tot zvonește în lumea asta artistică…
M.B.: Întotdeauna se zvonește, orice ar fi, că e…, că nu e…, că ți s-a întâmplat, că a fost să fie, nu contează. Important este cum reușești tu să-ți construiești viața în acea carieră care cu porți frumoase ți s-a deschis și mai apoi să confirmi și să-ți bucuri publicul care până la urmă decide soarta ta ca artist!
E.P.: Dar a fost acela un moment în care v-ați dat seama că sunteți talentată? Și că sunteți printre cei mai buni?
M.B.: Îți trebuie timp pentru asta. Timpul, de fapt, confirmă toate aceste vorbe, toate acest răspunsuri pe care eu le-aș da la întrebările acestea. Acum 20 de ani, era un prea mult, un prea plin care mi se întâmpla, încât nu știam cum să-i fac față. Viața acestei meserii te solicită foarte mult, cere foarte mult de la tine și tu, dacă-ți iubești cu adevărat meseria asta, oferi atât cât trebuie, poate și mai mult! De aceea actorii suferă când nu joacă, când nu sunt distribuiți!
E.P.: Vi s-a întâmplat asta?
M.B.: Da. Dar nu puteam niciodată să mă plâng de asta, pentru că vedeam că lângă mine actori mari, actorii teatrului, cu care am crescut și pe umerii cărora s-a construit teatrul românesc în toată splendoarea lui, nu aveau să se bucure de scenă și de roluri frumoase în teatru!
E.P.: Pare că Maria Buză s-a luptat dintotdeauna pentru arta sa, chiar din copilărie, atunci când v-ați încrâncenat să puteți merge pe scenă, până acum, în prezent! Spuneați, la un moment dat, într-un interviu, că e prea târziu pentru un anumit post de televiziune care creează vedete, care lansează tendințe în media. Totuși vă bucurați acum de notorietate, sunteți în atenția românilor. Cum s-a întâmplat asta?
M.B.: Ascensiunea mea în televiziune, ca să zic așa?
E.P.: Exact!
M.B.: Păi totul a pornit de la Grupul „Vouă”.
E.P.: Și mai este și povestea asta riscantă, apropo de cărămizile acelea care trebuie puse la temelia carierei și la construirea imaginii…
M.B.: Acum fiecare apariție este importantă.
E.P.: …Vă gândiți că mâine ar putea să nu mai fie? Televiziunea este efemeră…
M.B.: Mă gândesc „mâine”, nu ca ceva generic spus, în viitor, ci chiar ziua de mâine! Chiar în ziua de mâine se pot întâmpla lucruri pe care nu le bănuim, odată să se schimbe totul și să ajungi să-ți petreci timpul într-un anonimat!…
E.P.: Și cum ați putea trăi cu povestea asta?
M.B.: N-aș avea nicio problemă, pentru că eu sunt conștientă că, la un moment dat, toate lucrurile astea au un sfârșit. Important este ca acel sfârșit să nu fie un sfârșit tragic și nejustificat și pur și simplu din dorința unora sau din răutățile unora. Asta e o altă direcție a discuției noastre. Dar este normal ca unii dintre noi să-și încheie activitatea și să vină generațiile următoare și așa mai departe. Este firesc asta!
E.P.: Mai e până atunci! Spuneam de ascensiunea în televiziune. Deci totul a pornit de la grupul „Vouă”, a continuat apoi…
M.B.: Da. Cel mai mult pe mine m-a adus în atenția publicului telespectator muzica. Știți cum este? Poți să fii un actor extraordinar, să te bucuri de o activitate extraordinară, să muncești, să nu mai ai timp și scena să fie viața ta, dar televiziunea are alt impact asupra publicului, pentru că e mult mai comod de acasă să privești la televizor decât să mergi la teatru și atunci cine apare la televizor este mult mai cunoscut. Prin muzică am reușit să ajung mai repede la sufletele oamenilor și să le cuceresc, pentru ca mai apoi să-i aduc la teatru. La mine a fost așa… un fel de drum invers, de la televiziune i-am adus la teatru. Cum ar fi: „Haideți să mergem s-o vedem și pe scena teatrului pe Maria Buza!”.
E.P.: Vreau să vorbim despre rolul pe care nu îl interpretați, ci îl trăiți cu adevărat, poate cel mai important din viața dumneavoastră – rolul de mamă! Cum a fost când ați devenit răspunzătoare pentru o viață, pentru un om! Când v-ați făcut familia așa cum v-ați dorit-o?
M.B.: O familie adevărată este atunci când apare un copil!
E.P.: Când cei doi devin minim trei, așa spuneați cândva.
M.B.: Cel puțin trei. Și vă doresc foarte mult să deveniți mamă, să aduceți pe lume un copil.  În momentul în care vine, îți dai seama că ești total nepregătit! Te copleșește atât de mult noua ta viață lângă suflețelul care s-a născut din ființa ta, încât în primele luni nu știi ce se întâmplă cu adevărat și ești foarte foarte bulversat. Mai apoi îți dai seama de minunăția acestui lucru, ce înseamnă un copil în viața ta și că de fapt în viața aceasta nimic nu contează mai mult decât viața aceasta cu bucuriile ei, și mai ales bucurii venite din partea copiilor noștri!

E.P.: Cum sunteți ca mamă?
M.B.: Foarte indulgentă, extrem de indulgentă, pentru că lucrurile sunt foarte schimbate. Noi întotdeauna comparăm viețile noastre din copilărie și ce-am avut noi și ce n-am avut noi și atunci este ca un exemplu și o lecție pentru copilul nostru. Ceea ce este total greșit, pentru că el nu va avea cum vreodată să cunoască și să înțeleagă cu adevărat ceea ce povestim noi atunci când am fost copii pentru că pare așa, ceva de SF pentru ei ceea ce ni s-a întâmplat nouă!
E.P.: Și poate nici n-ar trebui, să știe!
M.B.: Poate nici n-ar trebui. Ba ar trebui, de ce să nu… dar ca pe o carte pe care o citește… îi place sau nu-i place cartea respectivă. El, dacă ar fi să citească povestea copilăriei mele, nu știu dacă a fi foarte încântat, înțelegeți?
E.P.: Dar dumneavoastră ați putea să o recitiți? Ați face niște note de subsol?
M.B.: Mi-ar plăcea foarte tare! Și cel mai tare mi-ar plăcea să pot rescrie! Da! În anumite momente, nu în toate momentele.
E.P.: Peste timp, mama v-a devenit vreodată confidentă? După ce ați înțeles lucrurile, după ce ați reușit să mai iertați?
M.B.: Pe mama mea am încercat să o protejez întotdeauna. Am simțit-o fragilă, am simțit-o ca o ființă care a suferit prea mult… enorm în viața ei. Și, poate dacă eu am avut o neîmplinire, o nemulțumire, un păs ceva și simțeam nevoia să-i spun cuiva, mai ales mamei, nu am făcut-o. Îmi doream să fiu pentru ea copilul perfect, să nu-i creez nici o problemă, să fie cea mai fericită, ba dimpotrivă să-i fac bucurii.

 

Maria Buză împreună cu mama sa

 

 

E.P.: Ce spune acum când vă vede la televizor?
M.B.: „Mamă, ce frumoasă erai și așa, și pe dincolo…” așa o vocișoară, când mă sună și vorbim la telefon! Și e foarte încântată. Era interesant cum vorbeau ai mei când trăia și tata și eu deja aveam apariții la televiziune, pe cine moștenesc eu de fapt.
E.P.: Chiar, pe cine moșteniți?
M.B.: Tata zicea: „Geto – Geta e mama – știi că asta seamănă cu mine, eu am fost și sunt atât de talentat, doar știi bine că am cântat la fluier într-un ansamblu de dansuri populare, vezi, merge pe ceea ce am simțit și eu la un moment dat pe vremea mea”, zicea el. Mama de acolo: „Taci tu, taci tu! Tu nu vezi ce glas frumos are minunata noastră fată? Doar știi bine că prima dată când ți-am cântat un cântec ai fost cucerit pe deplin și m-ai cerut și de nevastă! Cu mine seamănă! Și-mi plăcea atât de tare pentru că semăna cu o scenetă de teatru, al cui talent moștenesc. Și eu zic „nu vedeți că vă moștenesc e amândoi şi că de fapt acest moment este… ”
E.P.: Un spectacol în sine!
M.B.: …Un spectacol în sine, care arată familia din care eu mă trag: cu adevărat oameni talentaţi și frumoşi.
E.P.: Apropo de spectacole, care este rolul cu care aţi începe o prezentare, cel mai important din CV?
M.B.: Rolul…
E.P.: Rolul cu majusculă, rolul din teatru!
M.B.: Cel mai important rol a fost şi va rămâne Smărăndiţa din spectacolul „O batistă în Dunăre” şi am să-i mulţumesc toată viaţa mea acestui minunat profesor, profesorul Ion Cojar, în numele tuturor profesorilor şi studenţilor care l-au iubit şi care îl regretă acum că nu mai este.
E.P.: Dacă ar fi să spuneţi mulţumesc unui singur om care a ajutat la scrierea poveștii dumneavoastră de succes, cui ar fi să spuneți acum mulțumesc?
M.B.: În clasa a X-a, când aveam să dau treapta a doua, aveam mari probleme la școală din cauza situației în familie. Și omul căruia mă confesam și simțeam că poate să mă asculte și, mai mult de atât, poate să-mi dea un sfat adevărat, pe care cu adevărat să-l urmez, era sora mea. Țin minte că mi-a spus atunci așa – i-am cerut eu ajutorul într-un fel anume, și mi-a zis: „Întotdeauna, dar întotdeauna să știi că omul pe care te poți baza ești tu și numai tu! Niciodată să nu ai încredere în nimeni, niciodată să nu te bazezi pe nimeni decât pe ce poți face tu cu forțele tale. Și-atunci, cunoscându-ți forțele, nu vei face mai mult decât poți, nu vei cere mai mult decât poți.” Au fost foarte importante cuvintele acestea și am să le păstrez în inimă toată viața mea și acolo unde e ea, vreau să știe că-i mulțumesc! Poate de asta, pentru că m-a emoționat amintirea ei, nu am putut să mă adun în această frumoasă poveste despre teatru, despre televiziune, despre tot ce mi se întâmplă mie în viață… Pentru că iubesc fiecare lucru din viața mea… pe care l-am făcut! Mă mândresc cu fiece lucru din viața mea! Sunt mândră și toți cei care mă cunosc știu că tot ce am realizat am realizat pe forțele, puterea mea, talentul meu și șansa, bineînțeles, și întâlnirea cu oameni importanți, e adevărat! Nu poți să te bucuri de tot ce ți se întâmplă ție în viață fără să recunoști că sunt oameni pe care, dacă nu-i întâlneai, poate nu ajungeai în anumite locuri. Viața noastră este o intersecție. Sunt unii oameni care-ți întind mâna, îți deschid o ușă, alții îți închid ușa, ți-o încuie chiar. Tu știi, tu trebuie doar să știi – și asta este un sfat pentru toți tinerii de astăzi: dacă vrei să realizezi cu adevărat ceva în viața asta, trebuie să acorzi timp și demnitate, lucrurile acelea să le faci cu demnitate ca apoi să poți vorbi despre ele și nimeni niciodată să nu-ți reproșeze alții alte lucruri.
E.P.: Când v-ați definit legătura cu Dumnezeu?
M.B.: Țin minte că, într-o seară, s-a oprit curentul. Aveam 7 sau 8 ani și eram numai cu mama acasă. Ea mi-a zis: „Aoleu, s-a întrerupt curentul, ce ne facem!?” Așa tare m-am speriat! Am întrebat: „Ce înseamnă asta, și cât timp o să stăm pe întuneric?” Nu știu de ce în momentele acelea am crezut că nu o să mai aprindă niciodată curentul, că nu mi se mai întâmplase și nu știam cum e. Și mama mi-a spus: „Ei, atunci hai să profităm de momentele acestea și să te învețe mama Tatăl nostru”. Și am învățat Tatăl nostru. Și imediat cum l-am învățat, repetându-l, s-a aprins lumina. Deci acela a fost un moment care trebuia să se întâmple, pentru această învățătură a mea. Sigur că poate părea o copilărie… De atunci mi s-a părut așa… în mințișoara mea de 7 ani, că ar putea exista o legătură între această rugăciune cu adevărat și Duhul Sfânt! Și a fost important pentru mine, pentru că întotdeauna, și acum, când am să intru în scenă, când am de început un moment important, îmi fac cruce și spun Tatăl nostru. Simt așa că sunt protejată și apărată cumva.
E.P.: Pentru noi, Maria Buză e o femeie puternică, o femeie talentată, o femeie care nu mai are nimic de demonstrat în cariera ei, pentru că lucrurile toate au fost arătate. Trebuie doar să vă bucurați de ceea ce vi se întâmplă. Îmi amintesc că v-am văzut la volanul unei mașini puternice și m-am bucurat că, iată, oamenii talentați au șansa să fie răsplătiți pentru tot cea ce construiesc ei în carieră. Maria Buză de acum, femeia aceasta, care pentru noi pare că a reușit pe toate planurile, atât pe scenă, cât și în familie, acasă, unde aveți armonie, ce i-ar spune fetiței care era cumva plină de temeri acasă, atunci, care strângea bani de la colindat ca să poată să se ducă la cursurile de dans, care nu știa, atunci când privea mira televizorului ore întregi că la un moment dat se va uita la emisiuni de maximă audiență cu ea însăși în rolurile principale. Ce i-ar spune femeia puternică de acum copilei de atunci? Femeia care a reușit! De pe treapta aceasta a învingătorului, de pe podium!
M.B.: Erau niște vise ale mele la vremea aceea, urmăream emisiunile la televizor și ziceam: „Doamne, cum e să cânți în fața unei camere de filmat, cum e să interpretezi un rol pe o scenă de teatru?” Poți să crezi că astea au fost întrebările și visele și gândurile mele copil fiind?! Ca mai apoi ele să se împlinească. Cred că i-aș spune că, dacă visezi ceea ce trebuie, se împlinește. Dacă visezi ceea ce trebuie. De fapt nu erau niște vise, erau niște întrebări: cum o fi să fie acolo? Da, de fapt nu au fost niște vise ale mele…! Nu! Era pur și simplu o dorință de a afla ce se întâmplă în sufletul omului când cu atâta bucurie se dăruie publicului și devine creator, în acele momente!
E.P.: Gândurile curate se împlinesc!
M.B.: Gândurile curate se împlinesc și întrebările acelea iată, devin lucruri care se realizează în viață! Vorbim de vremuri în care noi puneam bananele verzi pe șifonier ca să se coacă, vorbim despre cozi la alimentara pentru o pungă de zahăr, vorbim despre lucruri cu care toți ne îmbrăcam la fel, și mobila în casele noastre era aceeași. Să ajungi să vezi că ceea ce tu visai în fața unui televizor la o masă cu milieu s-a întâmplat, e ceva de-a dreptul … inimaginabil!

 

 

Interviu difuzat de postul de televiziune Trinitas TV – noiembrie 2015

Foto: Arhiva personală