Mereu pe 1 decembrie mă trezesc cu o avalanșă de urări și felicitări. Și, cu fiecare mesaj pe care îl citesc, îmi aduc aminte de cuvintele lui Andrei Pleșu din cartea „Obscenitatea publică” despre „mândria de a fi român”: „Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit, sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român, şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile”. Deci, e ca și cum ai spune că la victoriile Simonei Halep ai ajutat și tu… sunt victoriile „noastre”, pentru că „suntem români”. Nu, n-ai ajutat și nu, nu sunt ale noastre, sunt ale ei. Noi doar ne bucurăm pentru ea.
Așadar, și astăzi ca în alte zile de 1 Decembrie, am răspuns mesajelor.
Eu sunt dintre aceia care își iubesc țara în fiecare zi. Pe 1 Decembrie mă bucur că și ceilalți își aduc aminte să o iubească.
Apoi am mers să rezolv câteva treburi pe la ATM-uri și „roboței” – niciunul de la vreo bancă românească… Am mers apoi în supermarket, unde, printre munții de produse din alte țări, am găsit și câteva românești. Și-apoi am căzut în contemplarea cozii de la casa de marcat unde românii se așezau cuminți, luând distanță – mai mică sau mai mare – între ei, în timp ce casele cu autoservire stăteau degeaba. Întotdeauna mi s-a părut că românii se așează la cozi. Totuși, la 31 de ani de la Revoluție, românii stau la cozi cu cărucioarele pline – tot e ceva, cred. Eu m-am descurcat cu autoservirea.
N-am deschis televizorul, n-am văzut parada. Vreau să o văd la anul, cu amploarea pe care o poate avea doar când lumea este sănătoasă. În plus, știam deja concluzia – e de vină pesede.
Am ajuns acasă și-am vrut să ascult de recomandarea autorităților – „Spălați-vă pe mâini cel puțin 20 de secunde”. Apa mea de la robinet este ca apa de izvor. Rece. De la mine de acasă se vede Parlamentul. Cred că cei de acolo se tot spală pe mâini de vreo 30 de ani.
M-am schimbat într-o ie, să fac poza pe care o vedeți mai sus, apoi într-un tricou-rochiță pentru că încă aveam căldura de la soarele de afară. Acum, când vă scriu aceste rânduri, am un hanorac pe deasupra. N-aș vrea să înțelegeți greșit – pentru mine 1 Decembrie este una dintre cele mai importante zile din an și iubesc atât de mult România încât nu vreau să plec. N-am vrut să plec „unde-oi vedea cu ochii” nici atunci când ochii mei vedeau clar jobul de dincolo de granițe. Am rămas.
Și mă cutremur de fiecare dată când mă gândesc că, în istorie, au existat oameni care și-au dat viața pentru țară. Acum există din aceia care dau țara pentru o viață mai bună…
Acum, mă duc să-mi încălzesc apa pe aragaz. Ce ironie a sorții?! Știți ce scrie pe tricoul meu-rochiță? „Primăria Capitalei”…
Vă las aici gândurile lui Andrei Pleșu despre „mândria de a fi român”. Eu le-am citit răspicat, cu voce tare, în liceu, la o… serbare. Le-am reluat acum, mestecându-le cu maturitatea unor ani în plus. O Sărbătoare atât de importantă, merită un condei strălucitor:
<<„Mîndria de a fi român“ – iată o vorbă sublimă şi fără sens. Simetrică, în lipsa ei de sens, cu „ruşinea de a fi român“. Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit, sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român, şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, aşadar, „sînt mîndru că sînt român“ e totuna cu a spune „sînt mîndru că am nasul cîrn“, sau „sînt mîndru că am ochi albaştri“. Întrucît a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută; nici mîndria, nici jena, nici recunoştinţa, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mîndru de a aparţine unei categorii atît de largi, încît ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune „sînt mîndru că sînt om“. Există oameni care justifică, eventual, mîndria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de rîs. La fel, există români de a căror concetăţenie poţi fi flatat, şi există alţii care ne strică firma. Poţi fi mîndru de Eminescu, dar nu poţi fi mîndru de Alexandru Drăghici, sau de Rîmaru. În cel mai bun caz, ai putea fi, deci, îndreptăţit să fii mîndru că eşti om cumsecade (nu om în general), sau român de ispravă (nu român în general), deşi a fi „mîndru“ de o calitate proprie, chiar reală, e, oricum, un comportament discutabil. Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiţi să se simtă mîndri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos ca un hoţ de buzunare sau un politician ignar şi corupt să fie mîndri că sînt din neamul lui Ştefan cel Mare. Dacă românii sînt P.P. Carp, Brătienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Mircea Vulcănescu, Enescu şi Brâncuşi, mă bucur să fac parte din aceeaşi comunitate cu ei. Dar dacă românii sînt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea şi alţii ca ei, nu sînt prea încîntat de vecinătate. Românii de anvergură, românii de bună calitate slujesc frecvent de paravan sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă ca şi cum meciul cîştigat de o echipă românească e o victorie personală, o ispravă a muşchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnaţională sînt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii. Chibiţul e mîndru de talentul celui din teren şi ajunge să se identifice cu el. Au cîştigat „ai noştri“, i-au bătut „românii noştri“, „sîntem cei mai buni“ sînt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuşi subiectul succesului. Nea Ghiţă îl aplaudă pe Ilie Năstase, ca pe un delegat al competenţei proprii. Ilie nu e decît prelungirea pe teren a lui nea Ghiţă, instrumentul lui de luptă, mîna lui dreaptă. Românul e cînd Hagi, cînd Nadia Comăneci, cînd Ţiriac, cînd Brâncuşi, cînd Mircea Eliade. Epuizat de atîtea performanţe, el adoarme, în cele din urmă, obosit, dar mîndru. A învins pe toate fronturile. În dimineaţa următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiuluri şi trişerii cotidiene, străzi cu gropi, preţuri mari, politicieni mincinoşi etc. („Treabă românească…“). Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu! Nu vezi în ce hal sîntem? Ce ţară e asta?“ Dar întrebat de un reporter, în faţa camerei de luat vederi, el se recompune, îşi aduce aminte de strămoşi şi zice, fără să clipească: „Sînt mîndru că sînt român!“
Cîtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mîndri. Fiecare român ar trebui, dimpotrivă, să-şi pună problema meritelor personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămîne ceea ce este de multă vreme: un drog, un somnifer, o fudulie.>> Andrei Pleșu
