Pe holurile Spitalului Monza se aude des numele „Luca”. De fiecare dată când îl pronunță, toți cei care lucrează acolo – de la doamnele de la curățenie până la cei mai importanți medici – zâmbesc întocmai ca și cum ar vorbi despre un prieten drag, nu despre CEO-ul Grupului Monza. Apoi, desigur, înțelegi din discuțiile lor că „Luca” este „Domnul Militello” și discuțiile continuă de fiecare dată în interesul pacientului. Se întâmplă astfel pentru că, la Monza, managementul stă, cât de mult posibil, la nivelul pacientului. Nu sus, în birouri în care ajungi cu liftiere, secretare și agenți de pază. Luca Militello răspunde mesajelor, rugăminților și primește zeci, în fiecare zi. El poate! Un Italian tratează românii cu mai mult respect decât îi tratează mulți alți români din toate domeniile.

 

– Te-ai născut în Sicilia, deci într-unul dintre cele mai frumoase locuri din lume! Cum e Sicilia din sufletul tău?
M-am născut într-un oraș mic în Provincia Agrigento – una dintre provinciile din sudul Siciliei. Sicilia deja este în sudul Italiei, în sudul Europei. Deci eu sunt un om din Sud. M-am născut la mare și unul dintre dorurile mele, de când am plecat de acasă, este mirosul mării. Încerc să merg în Sicilia cât de des pentru că acolo este o mare parte din sufletul meu, acolo am părinții și o parte din familie, am doi prieteni speciali cu care am crescut. De câte ori mă duc în Sicilia mă simt de parcă nu aș fi plecat niciodată de acolo. Este un sentiment care nu se întâlnește des. În anii 2000, din Sicilia am plecat foarte mulți și mulți dintre prietenii mei care sunt acum în nordul Italiei sau în afara granițelor ei, îmi spun că se plictisesc când se întorc, că nu mai simt la fel… De fiecare dată când mă întorc în Sicilia, mie mi se pare că am plecat de acolo doar cu o zi înainte. E ca și cum am lăsat ceva și continui. Aceasta este senzația pe care o trăiesc de fiecare dată!

– Ești inginer. Tradiție de familie?
Sunt inginer și sunt primul din familia Militello care a terminat facultatea. Deci vin dintr-o familie simplă, care s-a descurcat foarte bine în condițiile din sudul Italiei unde, din păcate, lucrurile nu merg foarte bine din punct de vedere social și economic. Vin dintr-o familie modestă. Tata a crescut patru copii, lucrând numai el. Totuși, e un fel de-a spune, pentru că și mama a lucrat, dar acasă, ne-a crescut pe noi și s-a ocupat de casă – tipic pentru familiile din Sicilia din anii ’60-’70. Am avut dintotdeauna o relație extraordinară cu mama, ne leagă un sentiment care este chiar peste cel din relația mamă-copil. Părinții mei, la început, nu au putut avea copii. Eu m-am născut după 6 ani de speranțe și probabil că și din acest motiv avem relația aceasta atât de specială! Tata este punctul meu cultural de referință! Nu este un om cu studii superioare, dar are o cultură extraordinară. A citit foarte mult, iar cu mine, de când eram copil, a vorbit despre filosofie și despre tot ce l-a fascinat și a aprofundat fără să învețe la școală. Tata a fost autodidact. El mi-a creat acest punct cultural de referință, mi-a deschis imaginația și mintea.

– Care a fost cel mai important sfat pe care l-ai primit acasă, în familie, și pe care l-ai purtat cu tine de-a lungul vremii – cuvinte la care te raportezi și astăzi?
Să am tot timpul respect pentru oameni, indiferent de cum gândesc, indiferent de unde vin. „Fiecare dintre noi – îmi spunea tata, când eram copil – are o istorie pe care tu nu o cunoști. Nu judeca niciodată!”. Iau cu mine aceste cuvinte și astăzi, în tot ce mi se întâmplă în viața profesională sau personală. Îmi amintesc tot timpul de acest sfat care m-a ajutat enorm în viață!

 

ACESTA A FOST OBIECTIVUL: UN AN ÎN ROMÂNIA

 

– La 24 de ani ai primit propunerea de a veni în România. Cum s-a întâmplat?
S-a întâmplat ca într-o poveste, ca într-o carte. Terminasem facultatea și eram printre primii trei cei mai buni studenți – doi băieți și o fată. Profesorul care ne-a coordonat lucrarea de licență ne-a luat pe noi trei să facem un stagiu de câteva luni la el, să începem să lucrăm. Eu am terminat facultatea în aprilie 2002, iar într-o dimineață a venit acest profesor și ne-a spus că are un prieten care deține o fabrică de proiectare în România. Eu nu știam nimic despre România, știam doar că este în Europa. Fabrica aceasta din România era la Timișoara, iar prietenul profesorului nostru avea repede nevoie de cineva care să înlocuiască un inginer care nu mai putea rămâne acolo. Era nevoie de cineva care să coordoneze un grup de proiectanți pentru o perioadă de un an. Din cei trei studenți, celălalt coleg urma să se căsătorească foarte repede și nu putea merge, fata nu a vrut… și am rămas eu. Am spus că pe mine m-ar interesa, am întrebat cât timp de gândire am și mi s-a răspuns că 24 de ore. M-am dus acasă și am vorbit cu părinții mei. Mă așteptam ca ei să îmi spună să nu plec, să-mi spună că acolo, acasă, am tot ce-mi trebuie… Dar, dimpotrivă, m-au încurajat să merg și mi-au spus că va fi o experiență de viață, indiferent ce voi face acolo și cât va dura. Mi-au spus că este o ocazie și că, dacă mi s-a dat mie, totuși nu este întâmplător. I-am ascultat și a doua zi mi-am anunțat profesorul că plec în România. Am urmat o scurtă pregătire. Îmi amintesc că, pe vremuri, nici Google nu era ce este astăzi și că am studiat România pe harta Europei, apoi mi-am calculat cum să ajung și am citit câte ceva despre țara unde urma să plec. Eu sunt un spirit revoluționar și m-a atras foarte mult faptul că Revoluția din 1989 a pornit chiar din Timișoara. Așa a început povestea mea cu România.

– De ce ai ales să devii inginer?
De mic, m-a fascinat matematica. Mi-a plăcut foarte mult! Am vrut să urmez chiar Facultatea de Matematică, dar fiind foarte rațional, la 18 ani m-am gândit că, dacă urmez Matematica, nu pot să-mi creez un viitor prea luminos. Și m-am gândit că mai bine urmez o facultate care e aproape de matematică, dar care poate să-mi dea o șansă mai bună în carieră. Așa m-am hotărât să devin inginer. Ingineria… astăzi nu o mai profesez deloc.

– Ajuns în România, care a fost primul cuvânt din limba română care ți-a plăcut? Un cuvânt pe care ți l-ai însușit poate chiar din aeroport…
„Imediat”. De fapt, cuvântul „imediat” nu mi-a plăcut. M-a făcut curios, pentru că seamănă foarte mult cu proununția din italiană – „immediato”, „immediatamente”. Dar mi-am dat seama că „imediat” în România are un alt sens. „Imediat” poate să însemne „acum”, poate să însemne „mâine”, poate să însemne „peste 10 ani”. Țin minte că mă tot gândeam la valențele lui. De câte ori întrebam ceva, toată lumea spunea „imediat”. Apoi, ce așteptam se putea întâmpla după câteva secunde sau după câteva zile. Dar oamenii tot „imediat” spuneau.

– Ce speranțe aveai de la țara noastră? Să rămâi doar un an, cel mult, așa cum era planul de acasă? Sau te gândeai și la ideea de a începe o viață nouă într-o țară nouă?
Aveam 24 de ani. Eram copil… La început a fost o vacanță pentru mine. Mai ales primele două-trei săptămâni într-o țară nouă, într-o țară foarte efervescentă, diferită de a noastră. Aici viața mondenă era deja total diferită de cea din locurile de unde veneam eu. Dar nu am venit pentru asta! Am venit să urmez o experiență și apoi să mă întorc acasă. Acesta a fost obiectivul: un an! Mă gândeam că Sicilia e… Sicilia, Italia e Italia și acolo voiam să mă întorc. Primele două-trei luni chiar am fost convins că o să mă întorc în Italia. După o lună și jumătate am vrut chiar să las tot de aici și să mă întorc în Italia. După cum spuneam, primele două săptămâni au fost ca o vacanță – totul a fost frumos. Apoi, când mi-am dat seama că nu este o vacanță și că sunt singur într-un loc străin, unde nu vorbesc limba, nu am prieteni, a început să-mi fie greu și am început să mă gândesc să mă întorc. Am ajuns în România în septembrie 2002 și în noiembrie a fost prima întoarcere acasă, când le-am și spus părinților mei că eu nu rezist în România, că nu vreau, că nu-mi place. Ei au insistat, din nou, și mi-au spus că, dacă mi-am stabilit un obiectiv, ar trebui să-l duc la bun sfârșit. „Nu zice nimeni să stai acolo o viață. Termină acest an și apoi o să vezi”. Și au avut dreptate, din nou. Am depășit pragul acela și, după trei luni, mi-am intrat în ritm. Am cunoscut o fată, mi-am făcut prieteni și am început să înțeleg și limba – iar acesta a fost un aspect foarte important; eu vorbesc limba română din primul an de când am venit aici – m-a ajutat foarte mult, pentru că lumea a avut încredere în mine. Am fost unul dintre puținii italieni – mai ales pe vremuri – care s-au chinuit să învețe limbe română. Italienii, din păcate, au numai pretenția ca tu să înțelegi limba lor. Asta m-a ajutat foarte mult! După ce a trecut acel an, mi-a expirat contractul și firma cu care lucram – cu care m-am înțeles foarte bine -, mi-a propus să mă întorc în Italia, să lucrez tot pentru ei. Dar n-am mai vrut! În acel moment am început eu să caut altă firmă pentru care să lucrez ca să pot să rămân în Timișoara. Și așa s-a întâmplat. Am căutat o altă firmă și am mai stat încă șapte-opt ani la Timișoara, până când m-am mutat în București.

 

GÂNDESC ȘI VISEZ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

 

– Cât de greu a fost să înveți limba română atât de bine – nu doar că vorbești românește foarte bine, dar ai și respect pentru cuvinte, le folosești foarte potrivit. Vorbești românește mai frumos decât mulți români!
N-am făcut niciodată școală de română, deci nu am luat lecții de limba română, dar am citit în limba română. Îmi amintesc că atunci când înțelegeam puțin limba română m-am chinuit să citesc o carte a lui Paolo Coelho, o carte care în italiană mi-a plăcut foarte mult și mi-a fost nu zic… ușor, dar știam despre ce e vorba. Să citești o carte într-o limbă necunoscută este foarte greu. Dar cititul m-a ajutat foarte mult – anumite cuvinte m-au atras și am căutat pe internet sensul lor și de acolo s-a dezvoltat… N-am mai continuat apoi să citesc atât de mult în limba română pentru că atunci când citesc prefer italiana… cititul pentru mine este o relaxare și atunci când citești în limba ta cuvintele intră fără să te străduiești să le înțelegi. Cu toate că acum înțeleg tot. Dar în etapa aceea, cititul m-a ajutat foarte mult. Apoi m-am deblocat să pot să și vorbesc fără să-mi mai fie frică.

– În limba română și gândești?
Da. Și visez în limba română.

– De la Inginerie a trebuit să înveți un… Univers nou, pentru că poziția pe care o ai în prezent te face să cunoști și date din Medicină, nu doar tot ce înseamnă Management, Marketing. Nu doar business, ci și medicină.
Da. Nu neapărat să știu Medicină, adică nu aș ști să tratez un pacient, dar sigur că empatia în fața pacientului este foarte importantă. Și, dacă nu cunoști cel puțin boala pe care o are sau cum se poate simți un pacient care are o anumită patologie, ar fi greu să vorbești cu el. Nu mi-a fost greu să învăț partea de management sanitar pentru că eu oricum m-am ocupat la Timișoara tot de management. Am lucrat în firmă de construcții, dar pe partea de management. După primii doi-trei ani în care m-am ocupat de șantiere, am trecut la partea de management. Trecerea aceasta de la Construcții la Sănătate a fost o schimbare de domeniu. Dar ce am învățat din acești 8 ani deja de domeniul Sănătății – și asta chiar m-am străduit de la început – a fost empatia. Să fiu cât mai empatic, să înțeleg filosofia pacientului. Și cum înțelegi filosofia pacientului?! O înțelegi vorbind cu medicii. Și de la medici îți dai seama exact ce poate suferi pacientul. De exemplu, diferența între un pacient cardiac și între un pacient oncologic: pacientul cardiac intră la spital la noi știind că se duce la operație grea dar de acolo va ieși rezolvat. Pacientul oncologic nu are acest termen foarte clar stabilit și nici nu știe care va fi deznodământul situației, din păcate. Pacientul oncologic este mult mai depresiv din anumite puncte de vedere și atunci trebuie să știi să vorbești cu el într-un mod în care să nu-l faci să se simtă victimă, dar să simtă că este într-un loc unde găsește tot ce se poate ca să trăiască.

 

POLITICA NOASTRĂ ESTE MEDICINA DE NIVEL ÎNALT PENTRU CARE PACIENȚII, ÎNAINTE DE NOI, MERGEAU ÎN STRĂINĂTATE SĂ SE TRATEZE

 

– Cum a venit pasul spre Grupul Monza de la acele prime joburi în Timișoara?
În viața mea sunt anumite lucruri care s-au întâmplat fără explicație, pur și simplu s-au întâmplat pentru că așa a vrut destinul. Eram la Timișoara, era anul 2010 și șeful meu de atunci mi-a telefonat și mi-a spus că trebuie să construim un spital în București. Mi-a spus să mă ocup eu, să îi telefonez patronului care dorea să construiască, să merg să avem o întâlnire în Italia, să mă întâlnesc cu ei și să încerc să fac contractul. Și mi-a spus că dacă acel contract se semnează, mă voi ocupa eu și de construcția spitalului. Și așa s-a întâmplat. L-am sunat atunci pe directorul lor tehnic, de la Grupul Monza din Italia, am fost la ei, m-am întâlnit cu patronul – cu domnul Michelangelo de Salvo care a fost mentorul meu în acest domeniu și ne-am plăcut foarte mult. Întâmplător, fiind eu din Sicilia el Monza lângă Milano, dar și familia dumnealui tot din Sicilia. Deci și asta a fost o coincidență care ne-a apropiat din prima.

– Pentru că altfel știu că Nordul și Sudul nu se înțeleg foarte bine.
Nu se prea înțeleg, dar eu sunt un tip neutru. Eu mă înțeleg bine cu toată lumea. Din punctul meu de vedere, nu contează țara, religia, sexul. Eu sunt o persoană care se adaptează foarte mult. Dar, sincer, a contat acea potrivire. El și-a amintit de când era copil – pentru că s-a născut în Sicilia și, la 10 ani, s-a mutat în nordul Italiei. Și atunci discuția noastră a început vorbind mai mult de Sicilia decât despre construcție sau de spital. De acolo ne-am plăcut, am început să mă ocup de acel spital, l-am construit, l-am terminat. Era 2012, în plină criză imobiliară după crack-ul din 2008. Și eu trebuia să mă întorc la Timișoara să mă ocup de lucrurile mele, în continuare. Domnul De Salvo m-a întrebat dacă aș vrea să rămân în Grup. Am spus că m-ar atrage ideea și am întrebat cu ce ar trebui să mă ocup, amintind că sunt inginer și că m-am ocupat de construcția clădirii. El mi-a spus așa: „Eu mă ocup de oameni”. Și cu Luca om – nu doar cu Luca profesionistul – sunt sigur că putem face ceva împreună”. Și de acolo a început povestea mea cu Monza. Am început ocupându-mă de biroul de achiziții la Grupul Monza. Sunt un tip foarte curios și trebuie să știu ce fac, deci până când am început să cumpăr, să mă ocup de achiziții, am început să mă documentez. De exemplu: trebuia să cumpăr valve pentru inimă. Valve mitrale. Păi, eu nu pot să cumpăr ceva care nu știu ce este. Și atunci ce am făcut?! Am început să mă duc în sala de operații, să asist la operațiile pe cord deschis. Și chirurgii se mirau că un inginer, un om care nu are direct legătură cu medicina poate să fie atât de curios și de dornic să facă lucrurile acestea. De acolo m-am împrietenit foarte mult cu doctorii care au început să aibă încredere în mine. Și, de partea cealaltă, au câștigat încredere naționalii mei care au văzut că pot să fac mai mult decât biroul de achiziții și la prima ocazie când trebuia decis pentru management mi s-a propus din prima, după 7 luni de când eram în grup, să fiu Directorul General al Spitalului Monza. Și de acolo a început apoi o poveste pe care am tot dezvoltat-o.

– La prima întâlnire cu mentorul tău, Grupul avea în Italia 3000 de angajați, dintre care 300 erau români…
Și astăzi este așa. Desigur, astăzi sunt mai mulți angajați și probabil că procentul de români e mai mic pentru că unii s-au întors în România. Dar acesta este motivul pentru care Grupul Monza a vrut să vină în România. Grupul Monza nu este un grup internațional. Grupul Monza este un grup italian. Și singura experiență în străinătate este în România. Dar pe vremuri, când doctorii spuneau că în România este un deficit de calitate în domeniul de Sănătate – nu pentru că medicii nu sunt buni, ci pentru că sistemul din păcate este praf -, tot apărea întrebarea dacă să vină în România. Și domnul De Salvo a analizat, a început să vină în România în 2006-2007, i-a trebuit un timp să-și facă ideea clară despre România și în 2010 a luat decizia să facă investițiile pe care le-a făcut.

– Mai ales în perioada aceasta care încearcă din greu sistemele medicale din Lume, nu doar din România, de fiecare dată când am întrebat profesioniști din domenii diverse și mai ales medici, toți au spus că Spitalul Monza este singura variantă sigură. Ați rămas speranța multor oameni… Ce înseamnă acum Grupul Monza România?
Mă bucur foarte mult că lumea spune așa ceva despre noi! Grupul Monza România a devenit o referință pentru Sănătate și pentru Medicina românească, mai ales din punct de vedere chirurgical. Și nu întâmplător! Domnul De Salvo, care are o experiență vastă în domeniul de sănătate, când a ales domeniul – cel cardiovascular la început, după care chirurgical în general -, nu a ales un deomeniu întâmplător. L-a ales pentru că s-a gândit că dacă ăși dorește să facă performanță în România trebuie să facă ceva care nu există, ceva nou. Pentru că deja erau și sunt Grupuri care fac medicină și o fac bine – vorbim de concurența noastră de astăzi, Regina Maria, Sanador sau Medicover care au politică de abonamente, diferită de a noastră. Politica noastră este medicina de nișă, de nivel înalt, pentru care pacienții înainte de noi plecau în străinătate. Mergeau în străinătate să se trateze. Noi am vrut să schimbăm trendul creând o medicină occidentală în România. Lucru care, acum, după opt ani, pot să spun fără nicio îndoială că s-a realizat.

 

 

CU MEDICII NU PORT O NEGOCIERE COMERCIALĂ, CI PRIVIM ÎMPREUNĂ UN VIS, UN PROIECT

 

– Cum alegeți medicii pe care îi angajați? Cum îi ofertați, cum îi convingeți?
Îi găsim din analiza pe care o facem noi acolo unde sunt cei mai buni medici. Cum îi contactăm – mă ocup eu, personal. Și cum îi conving – privind împreună un vis, un proiect. Nu este o negociere comercială. Niciodată nu a venit un medic la noi pentru că la noi câștigă mai mult. Da, partea financiară este foarte importantă pentru oricine. Dar mereu este ultimul lucru pe care l-am discutat. Fiecare discuție între mine și medicii respectivi începe așa: „Nu vorbim de bani acum, pentru că la bani ne vom înțelege sigur. Voi trebuie să gândiți că aici găsiți o altă posibilitate de a face medicină. O altă posibilitate de a trata pacienții”. Suntem unul dintre puținele Grupuri – dacă nu singurul –, unde deciziile se iau pe loc. Având în vedere că Sănătatea, Medicina este un domeniu unde nu trebuie să pierzi timp, trebuie să-i dai medicului garanția că, dacă are o problemă de rezolvat, se rezolvă astăzi. Nu „stai să vedem”. La început, primii medici au avut încredere. Apoi, ceilalți au avut încredere și ei, dar au putut să se bazeze și pe colegii lor care deja erau aici. Sunt sigur ca fiecare medic, când vine aici întreabă înainte la colegi cum e la Monza. Sunt mândru că mulți spun: „Cu Luca, ce se spune, se face!”. Credibilitatea pe care am construit-o în acest domeniu m-a ajutat foarte mult.

– Există un proiect nou. Un spital nou, pe care îl deschideți în luna aprilie 2021, pentru pacienții oncologici.
Da. Este o clădire care deja se construiește, care este aproape gata, în parteneriat cu grupul Enayati, cu Wargha Enayati care este un alt misionar al domeniului de sănătate în România. El a vrut să construiască acest Hub medical – este un oraș medical, vor fi mai multe activități acolo. Noi suntem pilonul principal în sensul în care suntem operator la Spitalul de Oncologie. Se va chema Spitalul de Oncologie Monza și va fi echivalentul Spitalului Monza – la nivel de concept. Spitalul pe care îl avem s-a bazat mai mult pe chirurgia cardiovasculară, cel de acolo se va baza pe chirurgia oncologică. Obiectivul acelui centru este să fie un centru integrat. Unde pacientul care, din păcate, are o patologie oncologică intră și acolo e tratat din toate punctele de vedere. La 360 de grade. Din păcate, în România, mai ales pe domeniul oncologic, încă pacientul e plimbat de la un specialist la altul. La Spitalul de Oncologie Monza, care va fi gata în aprilie 2021, va fi preluat de la diagnostic la orice fel de tratament – fie chirurgical, fie de radioterapie, fie chimioterapie, orice e nevoie. Într-un mediu care va arăta ca Spitalul Monza și cu filosofia Monza care pune psihologia pacientului pe primul loc.

– Deja te gândești la următorul pas, la ce va fi după această lansare din 2021? La un nou proiect, la un nou spital? Veți mai deschide și altele?
Da, evident că avem deja în plan ce vom face în 2022. Este un proiect despre care nu putem vorbi acum – nu pentru că este secret, ci pentru că are în spate o pregătire care are confidențialitate în momentul de față, dar sigur în următorul an deja ne gândim la un nou spital. Noi suntem un grup de spitale. Nu dezvoltăm policlinici, pentru că asta e meseria noastră. Deci vorbim de încă un spital într-un alt domeniu.

– Lucrați cu excelența. Iar numele tău se confundă cu acest brand. Luca Militello înseamnă Spitalul Monza și Spitalul Monza înseamnă Luca Militello. Știu că realizați și intervenții chirurgicale pro bono…
Politica socială a Grupului Monza vine din Italia, unde Fundația Policlinico di Monza în ani de zile a tratat sute, dacă nu mii de cazuri care au avut nevoie. În România, am încercat să ajutăm, în primul rând, copiii. Pentru că, din păcate, oricum sistemul de sănătate românesc nu acoperă tot ce ar trebui acoperit. Iar această situație se vede mai ales în patologia copiilor. Noi reușim să operăm în cadrul Grupului Monza între 80 și 100 de operații gratuite, pro bono pe an. Un număr important pe care nu-l publicizăm pentru că nu se face publicitate din aceste lucruri. Dar se știe că la Monza, dacă un pacient vine la noi și din păcate, nu iși permite intevenția respectivă… Având în vedere că în România Casa de Asigurări nu acoperă toate cheltuielile sau acoperă o mică parte, acolo unde ne dăm seama că într-adevăr este o problemă nu dăm înapoi. Nu am refuzat niciodată un copil care a avut nevoie, indiferent că a avut bani sau nu. Și, când am putut să ajutăm și adulți, evident că am făcut și acest pas. Acum avem două fundații ale noastre care ne sprijină – una din Italia și una din România, făcută de noi. În plus avem alte fundații colaterale din România care sprijină și ajută Grupul să facă cât mai mult pro bono.

 

DACĂ MANAGEMENTUL NU STĂ LA NIVELUL PACIENTULUI, NU AR AVEA NICIUN SENS ACEASTĂ MESERIE

 

– Știu că te ocupi personal de multe cazuri. Când ai timp să răspunzi la toate mesajele și telefoanele și cum se face că, de la înălțimea funcției, te mai poți ocupa de toate?
Eu cred că am un noroc în viața mea. Eu acum urmez o meserie care nu este doar un loc de muncă. Este un loc unde îmi place să stau – pot să stau 10 ore, 12, nu contează cât timp pentru că fac ceva care îmi place. A devenit o pasiune. Și atunci nu mi-e greu deloc, dimpotrivă! Chiar îmi place faptul că cineva mă contactează și pot ajuta pe moment. Pentru că, din punct de vedere fizic, nu mă costă nimic – cât mă costă să răspund la mesaje?! În zece minute am și rezolvat: răspund, văd despre ce este vorba, sun doctorul, pun în legătură. Deci eu în câteva minute am rezolvat o problemă care pentru cine mă solicită era mare. Și asta fac zilnic, aproape. Angajații și fetele de la recepție se miră de câte telefoane primesc de la mine, în fiecare zi, prin care le predau cazuri. Se formează ideea că managementul unei companii este un nivel mai sus, de unde n-ar trebui să te ocupi de tot… Noi avem un domeniu mai special. Dacă managementul nu stă la nivelul pacientului, atunci nu ar avea niciun sens această meserie. Ar fi o meserie ca și celelalte. Și eu nu fac o meserie oarecare. Eu am o misiune.

– Dacă ai fi Secretar de Stat sau Ministru, ai putea schimba sistemul sanitar din România? Pentru că nu medicii sunt problema României, ci sistemul. Ai putea face la scară mai mare ce ai reușit să faci la Spitalul Monza? Ai putea molipsi toată România?
Dacă am trăi într-o lume ideală – da. În sensul în care dacă a schimba sistemul de sănătate ar putea să depindă de un „simplu” ministru sau minister, atunci da, pentru că știu foarte bine unde sunt defecte, unde sunt probleme și știu și cum s-ar putea rezolva fără un efort mare, dar cu idealuri foarte clare. Dar sistemul nu este un ideal, depinde de prea mulți factori și atunci cred că aș găsi și eu lucrurile contra, chiar dacă știu să mă lupt. Într-o lume ideală mi-ar plăcea. Eu m-am implicat tot timpul și cu miniștri și cu toată lumea să încerc să pun pe masa lor problemele reale. Și o să o fac în continuare, indiferent de cine e ministru, de ce culoare politică are, pentru că politica nu m-a interesat niciodată. Tot timpul trăiesc cu speranța că și dacă un mic pas se poate schimba în Sănătatea românească și acesta ar ajuta fie și un singur pacient, atunci merită efortul.

– Dacă oricare culoare politică ți-ar oferi portofoliul de Ministru al Sănătății, ai fi interesat?
Nu. Pentru că ar trebui să renunț la ce fac acum. Și nu aș putea să renunț.

– Am încercat să prind niște nuanțe în discuția noastră. Prima dată spuneai că destinul a decis pentru lucrurile importante din viața ta, apoi că ai norocul să nu ai o meserie, ci o misiune. Știu că legătura cu Dumnezeu este un gând zbuciumat pentru tine. Că dintotdeauna ai știut că cei doi copii minunați pe care îi ai sunt de la Dumnezeu dar te descumpănește pierderea surorii tale într-un accident de mașină acum zece ani.

Da.

– Te-ai mai gândit la acest zbucium?
Mă gândesc în fiecare zi. Nu am găsit încă o soluție. Mă gândesc în fiecare zi, mai ales când intru în legătură cu un pacient nevinovat care vine și îmi cere ajutor. Indiferent: fie ajutor financiar, ajutor să ajungă la un doctor sau să intre, pur și simplu, în spital. Și actunci acel conflict al meu interior mă duce la întrebarea de ce se întâmplă așa ceva, după care mă gândesc că există o soluție și că, de fapt, omul acela dacă a ajuns aici înseamnă că cineva l-a dus ca să găsească o soluție – gândul acesta mă pune în partea cealaltă. Mi-ar plăcea să spun că am găsit o soluție la conflictul meu interior, dar încă nu.

– Acum 10 ani, în clipele acelea de grea încercare, ai avut cum să pui mâna pe telefon și să intervii să schimbi povestea tristă a familiei tale? Să salvezi viața surorii tale?
Nu. În povestea aceea m-a afectat faptul că am pierdut o soră la 20 de ani. Eu aveam 30 de ani și a trebuit să iau decizii în locul părinților mei, mi-am asumat o altă poziție. Și cred că atunci Cineva de Sus mi-a dat forță.

 

 

 

VIAȚA M-A DUS SĂ MĂ ÎNDRĂGOSTESC ȘI SĂ MĂ CĂSĂTORESC ÎN ROMÂNIA

 

– Ai doi copii minunați. Cum ești ca tată?
Sunt foarte prezent și mă mir câteodată când părinții, mamele de obicei, se plâng în general de faptul că tații nu sunt prezenți în viața copiilor cum sunt ele. Eu n-aș putea să trăiesc o zi fără să mă joc cu copiii mei sau să le telefonez în cursul zilei. Pe Nicole, fetița mea cea mare, o sun de mai multe ori într-o zi, chiar și fără motiv. Câteodată mă și întreabă de ce o sun pentru că nu înțelege că pur și simplu sun să o aud. Sunt un tată care trăiește în strânsă legătură cu copiii. Eu am un copil din prima căsătorie și al doilea din a doua căsătorie.

– Cum ți-ai dat seama că vrei să trăiești alături de o femeie din România?
Eu nu am făcut niciodată diferențe între religie, între țări…  Viața m-a dus să mă îndrăgostesc și să mă căsătoresc în România cu o româncă. Putea să fie în Thailanda, în Brazilia, în Italia. Acum… dacă mă întrebi pe mine dacă mă simt mai mult italian sau român, eu spun că sunt 50-50%. M-am născut în Italia, jumătate din viața mea am trăit aici, în România și am doi copii care sunt jumătate-jumătate. Și atunci și eu sunt jumătate-jumătate. Nu ar putea să fie altfel!

– Care a fost cea mai dificilă întrebare pe care ți-au adresat-o copiii?
Cea mică abia acum a început să vorbească, deci e devreme pentru întrebări, e încă mică. Cea mare… îți dai seama că, în situația în care doi părinți se despart întrebarea care apare e „de ce te-ai despărțit de mama”. I-am explicat chiar ca și cum ar fi un adult, pentru că e corect ca un copul la 9-10 ani să înțeleagă. Dar îi pun în evidență că eu cu mama ei mă înțeleg foarte bine, pentru că ne leagă acest copil. Nicole, care acum are aproape 10 ani, la început nu înțelegea, acum deja începe să fie domnișoară și să înțeleagă lucrurile. Dar atunci mi-a fost greu să-i explic, într-adevăr, mai ales că era mai mică.

– Ce pasiuni ai? Ce-ți place să faci când lumea e normală și timpul mai liber?
Tenis și cărțile mele. Tenisul și cititul – acestea sunt pasiunile mele de o viață! Și pe care o să le iau cu mine până la sfârșit.

– Aș fi putut crede că și pictura, la cum arată Spitalul Monza. Cine decide asupra picturilor expuse care te fac să te întrebi dacă e spital sau muzeu?
Aceasta este o pasiune a domnului Michelangelo de Salvo. El, în toate spitalele lui – care acum sunt 16 în Italia și România -, are același stil. Pentru că, în primul rând îi place lui și pentru că trăiește cu ideea corectă și din punctul meu de vedere că pacientul, când vine deja într-un spital, are problemele lui și trebuie să intre într-un mediu unde primul impact să-l facă să uite motivul pentru care se află în spital.

– În România expuneți doar artiști români?
Nu neapărat. Internaționali.

– Care sunt oamenii pe care îi admiri, alături de mentorul tău, domnul Michelangelo de Salvo?
Tatăl meu este un reper. Apoi, toate persoanele pe care le-am întâlnit în viață și care au făcut, fiecare într-un anumit domeniu, ceva extraordinar. Dacă vrei să rămânem în domeniul de Sănătate, din punctul meu de vedere sunt chirurgii care se ocupă de copii. Sunt ființe diferite! Spun asta pentru că nu este ușor să trăiești cu ideea că viața unui copil poate să depindă de tine. Este foarte greu și îi admir pentru această alegere. Fiecare îmi povestește că n-a fost ușor pentru nimeni să decidă astfel în carieră. Dar, la un moment dat, au simțit că au o misiune. Și atunci au ales acea cale pentru că așa au simțit în interiorul lor. Nu există ceva rațional care te face să pui mâna pe un copil și să-i faci o operație, neștiind dacă operația aceea poate să se ducă la bun sfârșit sau nu.

– Ai avut și momente în care ai smițit că e prea mult? Că te apasă totul?… Ești un om empatic. Ai fost copleșit, au fost momente în care pur și simplu ai simțit că nu mai poți să ajuți?
Da, am avut. Au fost niște momente în cariera mea de management pe Sănătate când am simțit că nu sunt înțeles, când m-am luptat cu ministere și cu miniștri și cu instituțiile pentru a opera gratis copii, de exemplu. Atunci m-am întrebat dacă merită ce fac. Dar m-am răzgândit nu a doua zi, m-am răzgândit chiar seara, dacă dimineața aveam acel dubiu. Seara când mă duceam acasă eram convins că ce fac trebuie să fac neapărat! Și am rămas!

– Cât timp petreci în spital?
Vin zilnic. Eu sunt un tip foarte matinal. Ajung la spital la 7 dimineața – 7 și un sfert. Nu pot să spun că stau până târziu, pentru că activitatea spitalicească este mai mult în prima parte a zilei. Prezența zilnică este foarte importantă și, mai ales, prezența constantă lângă oamenii care trăiesc în fiecare zi în spital! Restul… am paisunile mele, pe care încerc să le urmez… De exemplu, merg la tenis cam de două ori pe săptămână. Sportul, în general, pentru mine este un refugiu unde îmi revin. Și timpul petrecut cu familia este foarte important pentru mine. Pe vremuri am mai ieșit și eu în discoteci dar în ultimii ani nu și nu mi-e dor. A fost frumos atunci, cât a fost. Acum, cele mai frumoase momente sunt când pot să stau acasă cu copiii – Nicole, Anastasia și Albert, cu Claudia, soția mea, când ne putem uita împreună la un film sau pur și simplu când reușim să mâncăm împreună.

 

 

 

ÎN ACEST MOMENT, SUNTEM SINGURUL GRUP PRIVAT CARE SE OCUPĂ ȘI DE COVID19

 

 

– Cum s-a schimbat viața ta în perioada pandemiei?
Viața mea s-a schimbat puțin, pentru că, dacă noi ne ocupăm cu Sănătatea, eu nu am simțit lockdown, nu am stat închis în casă, am venit în fiecare zi la spital. Mi s-a schimbat viața din punct de vedere empatic, în sensul în care s-a schimbat total viața celorlalți – angjați, pacienți. Iar viața profesională s-a schimbat prin faptul că în acest moment noi suntem singurul grup privat care se ocupă și DE COVID19. Am refăcut toate planurile, am schimbat unul dintre spitale, ne ocupăm direct de această pandemie. Am aceeași pasiune. Totul a fost intens, dar fiindcă fac ce îmi place, lucrez cu tot sufletul, cu toată inima.

– Cât crezi că va mai dura aceatsă situație fără precedent?
Va dura cel puțin până în primăvara anului viitor, indiferent dacă apare sau nu vaccinul. Și cred că apoi situația se va liniști… Dar aceasta este doar o presupunere a mea, personală, care nu se bazează pe date științifice, ci doar pe ce trăiesc și aud în fiecare zi.

– Vă puteți implica să ajutați și mai mult?
Suntem la dispoziție 100%, în sensul în care noi avem o relație foarte bună cu instituțiile care gestionează în momentul de față pandemia. Acum ne ocupăm de unul dintre spitalele COVID din București, vom pune la dispoziție și altceva dacă este cazul… Suntem într-o discuție continuă cu instituțiile și cu factorii decidenți.

– Ai pe cineva afectat de COVID19?
Colegi, asistenți, medici. Prieteni. Da, sigur că da, din păcate.

– Dacă ai putea călători oriunde, fără teamă și restricții, unde ai merge?
În America de Sud. Nu contează unde. Am o legătură specială cu sudul. Spuneam că sunt o fire mai revoluționară. Mie mi-a plăcut, de când aveam 15-16 ani, să citesc istoria din America Latină, cu revoluțiile lor. Idolul meu a fost și încă este, ca filosofie,  și ca ideal Che Guevara. Care nu întâmplător era un medic care a plecat din țara lui și s-a dus într-o altă țară să facă o revoluție care nu-i aparținea. Deci am o legătură specială cu America de Sud, peisajele și oceanul de acolo pentru mine sunt ceva extraordinar.

– Ce alegi: costumul elegant sau janși și pantofi sport?
Elegant, dar mai… fashion, mai casual.

– De la cine ai primit cel mai frumos „mulțumesc!”?
De la părinții care au intrat în Spitalul Monza fără speranțe și au ieșit de aici cu copiii lor sănătoși.

– Cu cine ți-ar plăcea să iei un prânz de afaceri?
Mi-e greu să îți răspund… Un personaj foarte important care mie mi-a plăcut enorm dar nu sunt sigur dacă l-am judecat bine sau nu este Barak Obama. Pentru că, fiind cel mai puternic om al lumii pentru o perioadă foarte lungă, a avut o anumită poziție și e greu de crezut că din poziția aceea a făcut alegerile greșite pe care le-a făcut și m-ar plăcea să înțeleg cum s-a simțit când a luat niște decizii care erau împotriva filosofiei și a idealului lui.

– Ce te-ar face să vrei să oprești timpul?
Singurele momente când aș opri timpul sunt cele când văd că fetele mele cresc și știu că trăiesc niște momente cu ele pe care, peste câțiva ani, nu o să le mai trăiesc. Acelea sunt singurele momente. Restul nu, pentru că viața este o evoluție, nu trebuie să se oprească pentru că fiecare etapă din viața noastră are un motiv și are un sens. Nu depinde de vârstă, nu depinde absolut nici de ce e în jur. Depinde de cum te simți tu, în momentul respectiv.

– Când mergi în vizită acasă, în Sicilia, știu oamenii de acolo ce persoană importantă ai devenit în România?
Da. Foarte mulți îmi spun lucrul acesta, dar toată lumea mă știe de mic și se bucură. Oricum ei mă văd ca pe copilul acela de 20 și ceva de ani care a plecat acum 20 de ani din țară. Dar, din anumite puncte de vedere, îmi dau seama că se uită la mine cu un fel de respect. Și după ce vorbim cinci minute revenim la Luca pe care îl știu ei și care exstă în continuare pentru că eu, în interiorul meu, nu m-am schimbat.

– Dacă te-ai întâlni pe tine, copil, ce ți-ai spune? Ce i-ar spune marele Luca micului Luca?
Având în vedere că nu trăiesc din regrete, i-aș spune să facă ce simte în orice moment, gândindu-se la acel sfat pe care i l-a dat tatăl lui când era mic: „Respectă persoana! Dacă ai respectul față de fiecare persoană, poți să trăiești o viață liniștită pentru că ești împăcat cu tine”.