Pentru mulți dintre jurnaliștii de lifestyle de astăzi, Televiziunea a început cu ea! „Ceaiul de la ora 5” este o emisiune care și-a făcut loc în manualele de Jurnalism. Eu îmi amintesc emisiunea – știu sigur că la ea am apărut prima dată la televizor -, așa cum îmi amintesc și că ora 17.00 era o oră de relaxare, nu de teroare, cum rezultă din programele de televiziune de astăzi. A purtat în „Arca Marinei” multe personalități, mai toate „Femei de 10, Bărbați de 10”. Ea, Marina Almășan, continuă să navigheze în apele tulburi ale mass-media de astăzi. Are busola ei și-a demonstrat deja că e un bun navigator! 

 

 

– Ai absolvit, ca şefă de promoţie, Academia de Studii Economice din Bucureşti. Acum dezvolţi, printre alte proiecte, conceptul „Femei de 10″. Privind retrospectiv la activitatea ta dintre aceste două momente, ai cam fost de nota zece. Grozavă povară! Ți-ai permis vreodată vreo corigență în vreun palier al vieții?
Nota 10 e foarte relativă, dragă Eveline. Și nu prea mai înseamnă mare lucru, în zilele noastre. Mi-e rușine să spun, dar la întrebarea copiilor mei: „Mami, tu ai avut mereu numai note de 10 și….la ce ți-a ajutat?…”, răspunsul meu a fost întotdeauna evaziv și am încercat mereu să schimb vorba. Acum este vremea oamenilor de 5, a celor care au reușit să se fofileze, a celor care pun șmecheria mai presus de cunoaștere și pentru care valoarea se cuantifică exclusiv în bani. De aceea, notele mele de 10 de la școală reprezintă o izbândă care nu face decât să-mi mângâie orgoliul personal, în nopțile cu insomnii, când îmi trec viața în revistă. Și tot atunci mă poticnesc și de corigențele pe care le-am obținut, în aceeași viață, la capitole din păcate mult mai importante: știința de a ocupa un loc în primul rând, arta compromisului, capacitatea de a-mi alege corect oamenii care mi-au stat alături. În toate acestea, din păcate, nu am excelat, pentru că acestea nu se învață în biblioteci…

– Ai lucrat ca economist stagiar la Filatura de Lână Pieptănată – București. Cum ai fi fost astăzi dacă ai fi lucrat acolo 20 de ani, nu 2? Grasă, plicticoasă și cu nepoți în jur. Cu siguranță, a fost un simplu stagiu, în care mi-am dat seama, odată mai mult, cât de tare îmi doresc să fiu jurnalist. Până să ajung să lucrez în presă, am avut mereu sentimentul că trăiesc viața altuia. M-am străduit s-o trăiesc corect și onest, cum am putut eu mai bine, dar nu era, clar, viața mea și am fost mereu cu bagajele făcute, așteptându-mi trenul. Pe atunci, Romania nu era chiar un peron ofertant. Nu trăgeau la el chiar toate trenurile visurilor noastre.

 

„MIHAI TATULICI M-A CONVERTIT LA TELEVIZIUNE”

 

– Spui despre tine că ești „un economist de nota 10 convertit într-un om de televiziune”. Cum te-ai convertit?
„Convertorul” a fost Mihai Tatulici, jurnalistul de excepție care mi-a fost și mentor. Mă remarcase, în studenție, ca fiind un reporter frenetic, cu lipici la cuvântul scris și cu înclinație către cel vorbit (colaboram în presa studențească și la posturile de radio pentru tineret) și, în momentul în care, după Revoluția din decembrie, porțile Televiziunii Române s-au deschis și pentru cei care nu aveau pile sau dosare în regulă, m-a ademenit lângă el, în această lume fabuloasă.

– Primul job în Televiziune a fost de redactor la emisiunea „Veniți cu noi pe programul 2”. Visai atunci să ai emisiunea ta?
Cred că eram atât de fascinată de ceea ce mi se întâmpla și de lumea în care pătrunsesem, încât nu-mi făceam încă planuri de viitor. Trăiam, cum se spune, clipa. Iar clipa era atât de incitantă – să nu uităm că televiziunea modernă atunci se năștea, iar eu eram o părticică a ei. Eram ca o sugativă care absorbea de la mentorul său și de alți profesioniști de top ai vremii, știința de a face emisiuni și, mai ales, de a ajunge la sufletul oamenilor. Țin minte că, odată, demult, „Veniți cu noi pe programul 2” urma să se transmită în direct de la Iași. A fost prima mea deplasare, cu televiziunea. În zilele premergătoare transmisiei, pregătirile ne mișcau de colo-colo, prin dulcele târg al Ieșilor. Într-una din zile, Tatulici m-a luat cu el, prin oraș. Din metru în metru, lumea îl oprea, venea către el din toate direcțiile, îl pipăia și îi spunea cuvinte de genul: „Dumneavoastra sunteți chiar Mihai Tatulici?” , „Ne plac foarte mult emisiunile pe care le faceți!”, „Vă mulțumim că ați venit și la noi, la Iași!”, „Sunteți extraordinar, țineți-o tot așa!”. Și așa mai departe. Am fost impresionată nu atât de popularitatea binemeritată a șefului meu, pe care o știam, dar de forța televiziunii (pe vremea aceea chiar reprezenta o forță!) și de importanța de a face lucruri memorabile, care să te facă prețuit și iubit. Atunci pot spune că am gândit „cu jind”: „Oare eu voi ajunge vreodată așa?”… Răspunsul a venit peste câțiva ani..

– „Ceaiul de la ora 5” a fost prima emisiune de lifestyle din România. Poate și prima emisiune cu nuanțe de tabloid. A cui a fost idea formatului, cum hotărai subiectele?
O să râzi, dar așa, cu lipsa mea de experiență de atunci și, mai ales, cu lipsa surselor de inspirație, am reușit să pun pe picioare cea mai tare emisiune a acelor vremuri. Și din nou mă întorc spre Mihai Tatulici, cu recunoștință, dar și către șefii TVR de atunci: ideea de a „bloca” un tânăr doar pentru că e tânăr și nu are experiență nu era încă atât de conturată pe atunci. Mihai mi-a spus, într-o bună zi: „E timpul să-ți iei zborul!”. Nu, nu mă dădea afară din echipa sa, dar îmi dădea aripile pentru a zbura singură, prin această lume a cuvintelor îmbrăcate în imagini. Și atunci am „născut” acel „Ceai de la ora 5”, care, timp de 8 ani, fără nicio întrerupere (pe atunci viața televiziunii nu se măsura în sezoane, ci curgea continuu) a fost vârful de lance al Televiziunii Române și, în general, al televiziunilor din România, care abia se nășteau, în jurul TVR-ului. Si pentru că, pe undeva, prin sufletul meu, am ramas “tocilara” din școală, înclinată spre cunoaștere, promovarea valorilor, educație… și alte asemenea direcții desuete, am gândit o emisiune live, de două ore, în care figura centrală să fie o mare personalitate a vremii, în jurul căreia, cu imaginație nemărginită, țeseam subiectele emisiunii. Atunci mi-au trecut „prin mână” cam toate valorile României, din toate domeniile posibile. Eu propuneam, de fapt, modele pentru tânăra generație, dar o făceam atât de „cool”, atât de spumos, încât nimeni nu se prindea că, de fapt, urmărește o emisiune educativă. Ma simt măgulită când și astăzi, după aproape 20 de ani de la ultima ediție, lumea mă mai oprește pe stradă și-mi vorbește de „Ceaiul de la ora 5”. Probabil cu această „ștampilă” voi părăsi lumea televiziunii, chiar dacă de atunci am mai născut destule formate de succes!

– Ce îți amintești din prima emisiune „Ceaiul de la ora 5”?
Primul meu „ales” a fost Stefan Hrușcă. Era deja plecat în Canada, de ani buni, de aceea emisiunea mea s-a folosit și de impactul revederii cu unul dintre cei mai îndrăgiți folkiști români. Îmi amintesc că amândoi tremuram ca varga: el, pentru că urma să fie două ore live, nu doar cântând, dar și povestind și făcând față unor provocări neașteptate cu care-l amenințasem, iar eu – pentru că simțeam în ceafă răsuflarea șefului meu, care era în carul de reportaj, foarte atent la examenul pe care-l dădea discipolul său. Cele două ore au trecut pe nesimțite, Tatulici m-a strâns la piept după ce au curs genericele de final și mi-a spus „Marinuș, sunt mândru de tine!”. A doua zi, pe stradă, m-au oprit primii telespectatori!

– Și din ultima?
Ultima… a venit, din păcate, în urma unui complot, căruia i-am căzut victimă. Pe piața media din România urma să-și facă apariția Valeriu Lazarov, cu ale sale „Surprize-Surprize”, care trebuiau să fie un boom. Popularitatea „Ceaiului de la ora 5” îl cam încurca…E mult mai simplu sa lansezi un format pe un teren viran. Bunul său prieten, Titus Munteanu, pe atunci director în TVR, l-a ajutat, în acest sens: m-a convins că 8 ani pentru o emisiune e prea mult, că nu trebuie să aștept ca emisiunea să înceapă să moară, ci trebuie să o opresc din proprie inițiativă, „în plină glorie”. Titus Munteanu era un nume, pe atunci. Neștiind de urzeala celor doi și având încredere în Directorul meu, am acceptat să opresc „Ceaiul de la ora 5”, în pofida reacției în masă ce a urmat. Dar primisem în schimb o altă jucărie, care urma să-mi închidă gura: emisiunea „Arca Marinei”. „Ceaiul..” a devenit istorie, iar pe piață, peste câteva luni, au apărut „Surprize-Surprize” – un format internațional de succes, cu un buget amețitor (emisiunea mea costa zero lei! ) care a cucerit repede piața românească… Sunt amintiri care dor, dar înfrângerile ne învață și ele câte ceva, nu-i așa? Și-apoi „mările învolburate călesc marinarii” – zise… Marina!

 

 

„CEI CARE AJUNG ÎN PRIMELE LINII NU SUNT NICI PE DEPARTE CEI MAI VALOROȘI ROMÂNI”

 

– Ai mai putea face astăzi emisiuni-tabloid?
Dacă „tabloid” ar însemna să radiografiez viața unui om de valoare, da. Fără îndoială că da. Eu chiar cred că societatea românească trăiește o acută criză de modele. Că suntem o corabie în derivă, care nu mai știm încotro s-o luăm, pe cine să urmăm, cu cine să ne dorim să ne asemănăm. Cei care ajung in primele linii nu sunt nici pe departe cei mai valoroși români, iar cei în care încă mai zace valoare, fie aleg să și-o investească prin alte locuri din lume, fie se izolează în turnurile lor de fildeș, de unde privesc dezamăgiți la ceea ce se întâmplă în jur. Iar emisiunile tabloide, în accepțiunea lor de astăzi, nu fac decât să privească mișelește pe gaura cheii, să defileze cu bocancii prin viețile oamenilor, să excaveze gunoiul de sub preș, aruncându-l în sufrageriile românilor care, hotărât lucru,  și-au pierdut busola. Nu, astfel de emisiuni nu-mi vor reuși niciodată, așa ca nu mă voi apuca de ele!

– Care este cea mai mare întâlnire a ta din televiziune?
Aici mă pui în dificultate. Dacă viața mea s-ar fi configurat altfel, aș spune că aici l-am cunoscut pe bărbatul de care m-am îndrăgostit, care mi-a jurat iubire veșnică, mi-a scris nenumărate cântece și mi-a promis că-mi ridică statuie dacă-i fac un fecior. Feciorul i l-am făcut, dar statuia promisă s-a transformat într-o urâtă trădare, pe care nu i-o doresc niciunei femei. Așa că mă vor referi la alte întâlniri memorabile. Și nu voi spune nume. Voi spune doar ca mi-au trecut pragul cam toți președinții acelor vremuri ( nu uita, in anii ‘90 asta era o performanță, nu ca acum, când președinții se perindă pe la televizor cu frecvența unor staruri pop!) , toate vârfurile din muzică, film, sport, cultură. După primele ediții, după ce am reușit să câștig terenul necesar, era suficient să dau un telefon unei astfel de personalități și să-i lansez invitația, căci acceptul venea pe loc. Reușisem să conving că sunt un om de bună credință, că am intențiile cele mai bune și că…de ce să nu recunoaștem, a fi la „Ceaiul de la ora 5” era cea mai bună reclamă pe care ți-o puteai face, în acele vremuri. Poate suna a lipsă de modestie ceea ce spun, dar asta era realitatea. Însă pe atunci nu realizam forța pe care o dobândisem, prin emisiune. Eram fericită că am „lume bună” în meniu, că la Poarta Pangratti veneau tone de scrisori pe adresa noastră ( nu uita, internetul încă nu exista!) și că pe stradă lumea mă oprea, pentru a mă felicita!

– Cel mai drag invitat?
Dragi mi-au fost toți, pentru ca nu am invitat niciodată persoane antipatice. Dar, firește, dintre ei s-au remarcat, în timp, cei mai charismatici, cei care, de altfel, mi-au și adus cele mai mari audiențe. Am să pomenesc doar câțiva – cei mai savuroși : scriitorul Mircea Sântimbreanu (pe care îl iubeam, din copilărie, fără a bănui vreodată că voi ajunge să-l iau la întrebări), tenorul Ludovic Spiess, solistul Dan Spătaru, pictorul Sabin Bălașa, poetul Adrian Păunescu, compozitorul Marius Țeicu, fotbalistul Rică Răducanu, omul de televiziune Iosif Sava, actorii Mircea Albulescu, Adrian Pintea, Dem Rădulescu…Doamne, acum realizez, majoritatea sunt deja demult „praf de stele”!…

– Dar cel mai incomod?
Incomozii nu prea mi-au trecut pragul. Sau dacă o făceau, contextul era atât de prietenos, încât ii obliga să devină comozi. Cred că ăsta a fost, de fapt, farmecul „Ceaiului de la ora 5” : odată ajuns acolo, nu reușeai să mai fii rău. Deveneai simpatic, popular, intrai în jocul care ți se propunea. De aceea, mulți dintre politicieni doreau să ajungă la „Ceai..”, ca să-și mai spele imaginea! Cei mai incomozi – cum le spui – erau, de fapt, cei puțin vorbareți. Un om de valoare, o personalitate de top nu este, neapărat, un show-man. Mi s-a întâmplat, în repetate rânduri, să invit nume pe prima linie și să mă chinuiesc două ore încercând să scot la lumină, prin dialog, lucrurile frumoase din ei! Știi și tu: cel mai greu este să-i faci față unui invitat care răspunde monosilabic! Îi prefer pe cei care nu se pot opri din vorbit!

 

 

„PE VREMEA CEAIULUI DE LA ORA 5 NICI MĂCAR NU SE MĂSURAU AUDIENȚELE”

 

–  În timpul „Ceaiului”, cât de mult contau cifrele de audiență?
Pe vremea aceea nici măcar nu se măsurau audiențele! Să nu uităm că televiziunile private au început să apară abia după câțva ani după Revoluție, deci TVR era singurul jucător. Dar cel mai fidel barometru al audiențelor erau sacii de scrisori primite pe adresa Televiziunii Române și care aveau numele meu, la destinatar, avalanșa de articole din presă și reacția oamenilor, atunci când ne mișcam cu emisiunea prin țară și lumea spărgea geamurile sălilor de  spectacole de unde emiteam, în dorința de a participa la show-ul nostru. Audiențele au început să se măsoare mult mai târziu și nu întotdeauna cu instrumente strict matematice…

– Ai rămas la TVR timp de 30 de ani. De ce nu ți-ai îndreptat atenția și către televiziunile comerciale?
„De proastă!” – ar fi răspunsul celor mai mulți, care mă cunosc. Eu însă nu am să-l dau niciodată. Pentru că, pin definiție, sunt un om statornic și, mai ales, recunoscător. Iar Televiziunea Română mi-a oferit notorietatea, mi-a schimbat viața și a dat posibilitatea omului studios și serios din mine să se manifeste – ceea ce, înclin să cred – nu aș fi reușit la un post comercial. Sunt workaholică , deci aș fi făcut față oricărei încercări, dar nu mă simt în stare să fac compromisuri, nici de dragul audienței, nici de cel al banilor. A început să-mi fie greu chiar și aici, la TVR, pentru că , din păcate, televiziunea noastră a pierdut teren, în ultimii ani, și-a zburătăcit publicul, dezamăgindu-l și de aceea a lucra astăzi, în TVR, devine un soi de muncă în zadar: tu îți dai sufletul, însă nu se mai uită nimeni la tine. Cine mai are nevoie de emisiuni educative, în zilele noastre? E o întrebare pe care, cu obidă, mi-o pun de fiecare dată cand mă pregătesc de o nouă emisiune…

 

 

„AM DEJA 11 CĂRȚI PUBLICATE”

 

– În afară de Televiziune, ce altceva iubești să faci?
Aici cred că ne asemănăm, pe undeva: îmi place la nebunie să scriu. Scriu, de când sunt copil și pe atunci visul meu era să lucrez in presă. Îmi amintesc că, ori de câte ori treceam pe lângă Casa Presei Libere (pe atunci Casa Scânteii), obișnuiam să spun: „Uite, aici voi lucra eu, când voi fi mare!”. Iată că Dumnezeu mi-a dat mai mult decât atât, dar nu mi-a luat plăcerea de a scrie. Este cea care-mi oferă satisfacția și bucuria vieții, atunci când televiziunea mă dezamăgește (tot mai des, în ultima vreme..). Mai nou, mi-am descoperit pasiunea pentru Jurnalele de călătorie, care îmbină perfect plăcerea mea de a călători cu dragostea pentru cuvântul scris. Am deja 11 cărți publicate și destule idei care mi se plimbă prin minte!

– În plan personal, spui că nu ai încetat niciodată să crezi în dragoste. Cum reușești?
Alexandre Dumas spunea că: „Trebuie să iubești pe oricine, orice, oricum, numai să iubești”. Sunt omul care iubește tot ce face, iubește oamenii, iubește pătimaș și sincer, din toată inima. Mă dor foarte mult atitudinile celor din jur, care mă fac să nu-i mai iubesc: răutatea, minciuna, trădarea. Mi-e foarte greu să ucid iubirea pentru cineva, căci, repet, sunt un om care, prin definiție, iubește. Este modul meu de a face lumea mai frumoasă și trecerea prin ea – mai ușoară. În iubirea propriu-zisă – cea la care se referă poeții și menestrelii – dezamăgirile, din păcate, mi-au întrecut, în intensitate iubirile, chiar dacă am iubit, de fiecare dată, cu toată ființa mea. Dar și dezamăgirile fac parte din viața noastră, nu? Am găsit de fiecare dată puterea de a uita și de a mă reinventa, iubind din nou si refuzând să-i pedepsesc –  cu neîncredere și suspiciuni –  pe cei ce au urmat, în contul celor care au devenit Trecut. Gabriel Garcia Marquez a rostit, la un moment dat: „Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbește pentru că s-a petrecut”. Iar eu, dacă te uiți cu atenție la mine, zâmbesc mai tot timpul…

– Există Jumătatea perfectă, bărbatul ideal?
Cred că e un clișeu. Fiecare dintre noi are așteptări, dar mai ales, fiecare purtăm în noi dorința de a fi iubiți. Cred că aceasta din urmă este cheia. În momentul în care simțim că această dorință ne este îndeplinită – dar nu oricum, ci așa cum ne dorim noi! –  nu mai contează dacă persoana respectivă se înscrie în tiparele partenerului ideal pe care să zicem că ni le-am formulat în minte. În plus, cred că fiecare vârstă își are propriul ideal de partener. Într-un fel îți dorești să fie cel ce-ți stă alături, când ai 20 de ani, cu totul altfel arată el după ce ai trecut de prima jumătate a vieții. Cineva spunea că bărbatul ideal este acela care face o femeie să se simtă frumoasă, apreciată şi specială, în fiecare moment al vieţii. Acesta este, probabil, numitorul comun al tuturor vârstelor noastre.

– Ești fericită?
– Acu’…la astfel de întrebări directe, nici nu știi ce să răspunzi: să dai răspunsul care să-i bage pe dușmanii tai în boală, să fii sinceră și cât se poate de analitică? Mie, în general, mi-e frică de aceasta întrebare. Poate si pentru că nu am reușit să găsesc definiția exactă a fericirii. Am avut momente în viață în care am crezut că sunt fericită, dar apoi am descoperit că fericirea cu pricina era ancorată de un țărm al minciunii. Așa că evit să mă poziționez ferm, în raport cu noțiunea de fericire. Prefer să spun doar că nu sunt nefericită!

– Ai doi copii. Ce profesii au ales?
Niciunul profesia mea! Marina, fiica mea, a terminat Comunicare și Relații Publice, a cochetat cu lumea filmului (nu ca actriță, slavă Domnului!), iar acum și-a descoperit pasiunea pentru psihologie și face a doua facultate. Victor e mult mai pragmatic: disperarea mea, văzându-l de mic îngropat în calculator, a făcut loc bucuriei de a constata că am crescut unul dintre cei mai dibaci IT-iști ai lumii! Nu e doar paranoia unei mame, pentru care copilul său este, firește, cel mai bun, ci convingerea că talentul și pregătirea fiului meu îl vor poziționa fix în locul de care vorbeam!

– Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-a făcut vreodată cineva pentru tine?
Părinții mei m-au încărcat cu atâta dragoste și atâtea lucruri bune!

–  Ce te-ar putea face să spui „Clipă, ești atât de frumoasă, oprește-te?”
Un pahar de vin! Numai o stare de euforie m-ar putea face să vorbesc cu clipele! De regulă, imi place să le trăiesc la maxim, să mă bucur de ele, iar atunci când dau peste unele nefaste, să le consider ca fiind poposite în viata mea doar pentru a mă ajuta să mă bucur și mai mult de cele bune, care sigur le vor urma!

– Scrii. Pe site și în cărți. Cum faci să te ții de scris și să nu-l predai în fața celorlalte lucruri pe care „trebuie” să le faci zilnic?
De mică mi-a plăcut să-mi depășesc limitele și să fiu mereu în competiție cu mine însămi. Imi amintesc că, copil fiind, îmi fixam singură obiective de genul: „Până vineri să termin volumul 3 din Cireșarii” sau „Să ajung cu bicicleta până la Pădurea Baneasa”, „Să mă calific la faza pe sector a Olimpiadei de fizică”  sau „Să-i tricotez tatălui meu un fular pentru Crăciun” ( N.B. uram tricotatul! ). Această meteahnă – care, recunosc, mi-a cam complicat viața! – m-a ajutat mai apoi să reușesc să împac toate caprele și toate verzele din viața mea, în  mod onorabil. Am fost și vrednic jurnalist, și gospodină apreciabilă și soție iubitoare și mamă devotată. Desigur, probabil fiecare din aceste direcții putea fi onorată și mai bine, dar eu cred că nu am dat niciodată rateuri, în niciuna din privințe. Iar de scris, cu adevărat, m-am apucat în ultimii 10 ani, după ce copiii mi-au crescut mari și grijile mi s-au diminuat. Așa că…o oarecare prioritizare am făcut și eu, până la urmă!

 

 

„EU CHIAR MĂ UIT LA TELEVIZOR”

 

– Cât timp te uiți astăzi la televizor și ce programe alegi?
Eveline, dragă, eu chiar mă uit la televizor. Telecomenzile mele se culcă, în fiecare seară, obosite de cât au fost puse la muncă! Urmăresc cu înfrigurare știrile, în așteptarea unor vești bune pentru țara asta, zăbovesc și pe unele talk-show-uri – atunci când îmi plac invitații, îmi plac documentarele istorice, cele de călătorii, apoi, din curiozitate profesională, mă uit la fiecare primă ediție a unei noi emisiuni, care mai apare pe undeva, și, da, mă uit și la filme. Aleg cele de dragoste ( sunt o romantică incurabilă) și unele comedii. Evit dramele, căci de ele e plină viața noastră de zi cu zi. Iar viața bate filmul, nu?

– Cum ar arăta „Ceaiul de la ora 5” servit astăzi?
Ca o ciorbă reîncălzită!

– Apropo! Ceai sau cafea?
– Capuccino! Face parte din tabieturile zilnice; o cană maaaare de capuccino, făcut cu lapte. Iar cana e obligatoriu cea preferată: îmbrăcată în fotografia mea, cu cei doi copii alături! Așa am impresia că ne începem ziua împreună!

– Călătorești mult. Care este cel mai frumos loc din lume?
Probabil că am să-i dezamăgesc pe cei care se așteptau să dau răspunsul stereotip: „Țara mea e cel mai frumos loc de pe pământ”. Așa cum, potrivit unui întelept chinez „nicio carte nu e atât de proastă încât să nu ai nimic de învățat din ea”, voi spune si că fiecare locșor din lumea asta are câte ceva surprinzător. Trebuie doar să știi să observi și, mai ales, să știi să te bucuri de cele văzute!

– Dacă ai putea derula înapoi banda înregistrărilor emisiunilor tale din TVR, de la ce moment ai proceda altfel?
Acest răspuns ar trebui să mă găsească oarecum pregătită. Adică să mă fi gândit mai demult, eu cu mine însămi, ce anume aș vrea să schimb din viața mea, din cariera mea. Nu sunt un om al regretelor, ci consider că tot ceea ce  mi s-a întâmplat în viață, trebuia să se întâmple. Așa că nu vreau să derulez banda, ci vreau ca ea să meargă mai departe, iar eu să-mi folosesc învățămintele trecutului pentru a-mi face și mai frumos viitorul.

– Care sunt proiectele care au prioritate acum în agenda ta?
Îmi plac provocările, chiar și cele cu mireasmă de surprize, așa că prefer să mă las surprinsă de Destin și să nu-mi fac prea multe planuri. Încep un nou sezon la TVR, intru în tipar cu o nouă carte, mă bucur de viață, sunt fericită că părinții mei încă îmi sunt alături, mă bucur de izbânzile copiilor mei și de dragostea cu care sunt învăluită, zi de zi. Astea toate fac parte din Prezent. Geamănul din mine așteaptă însă provocările Viitorului, pentru a găsi cele mai inspirate moduri de a le face față!