Urmăresc de ceva vreme postările de pe Facebook ale lui Radu Afrim despre „Pădurea spânzuraților” și mi-am dorit să-i văd spectacolul! Replica pe care am auzit-o cel mai des în sală, fiind duminică seara, în ultimele zile de decembrie în care oamenii mai pot fi văzuți la evenimente, a fost: „l-am ales pe Afrim”. Mi s-a părut extraordinar ca, într-o seară în care evenimente care mai de care mai importante se înghesuie pe agendele tuturor, spectatorii să-l aleagă, pentru patru ore!!!, pe Afrim.
Dincolo de titlul care aduce amintirea anxietății anilor de liceu cu spaima lecturilor obligatorii, „Pădurea spânzuraților” e și un kind reminder că, măcar din când în când, ar trebui să ne întoarcem să… revizuim anumite subiecte rămase neînchise. Fie că este vorba de o lectură, fie că este vorba despre o poziție în fața vieții.
Mărturisirile lui Afrim despre intenția sa regizorală mi s-au părut prețioase: „Nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu, vreau să chestionez puțin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani și unde suntem… S-ar putea să fie ambițios, riscant, kitschos, greșit, dar aș vrea să pun față în față soldații aceia care au luptat pentru ceva atunci, deși mulți nu știau pentru ce luptă, cu niște tineri din zilele noastre, cu niște dialoguri și întrebări … Ce ați făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut… Mi se pare că prea vorbim despre istoria noastră recentă ca despre ceva de muzeu. Eu vreau să scot aceşti sodaţi din muzeu, şi această carte, şi să văd dacă există un dialog între oamenii de azi şi cei care au trăit atunci. Este de fapt o comandă de Centenar, Caramitru mi-a sugerat să fac Pădurea spânzuraților, și Caramitru are mână bună, el mi-a sugerat să fac și Năpasta… Este singura dată când un director de teatru îmi spune ce să fac și pe mine mă ajută… Departe însă de mine festivismul ăsta din jurul Centenarului…”
De la vestele galbene din „pădurea” de cioturi care apare de cum se deschide cortina – ale căror ecouri în lume le auzisem cu doar câteva ore înainte, la știri -, la millenials și nativii digitali care apar cu telefoanele, de la doinele interpretate de bunici cu chipul blând și-atâta modestie în port, deși se-aflau pe scena Naționalului, la scenele în care Raluca Aprodu apare topless (și câțiva soldați își pierd și ei nădragii), de la videomapping la light design spectaculos, „Pădurea Spânzuraților” are elementele de marketing potrivite ca să convingă și să-și asigure viață lungă în stagiunile Naționalului. Ce-i drept, chiar dacă asezonate cu imagini de la proteste din toată lumea și din reportaje cu refugiați, mi s-a părut că sunt crâmpeie care nu vorbesc răspicat doar despre dezbinarea dintre noi, ci poartă și #rezist.
Însă m-au impresionat puternic momentele-doină, monologurile personajelor, simbolurile găsite de Afrim ca să construiască personajele. Am plecat cu o bogăție: am aflat de pe scenă că, în stadiul intrauterin, inima omului e în cap. Și bine-ar fi să nu se despartă inima de minte și nici mintea să nu facă ceva ce inima nu vrea. Desigur, poate că medicii m-ar contrazice, dar eu știu că mă citesc oameni care au inimă, nu cord.
Descrierea spectacolului notează că „Pădurea spânzuraților” se adresează, în primul rând, tinerilor de astăzi. M-aș bucura să aflu că, în licee, profesorii îl conosc pe Afrim și îi trimit pe tineri la teatru! Chiar dacă mi-e teamă că tinerețea adolescenților, nerăbdătoare, n-ar putea cuprinde toate pistele pe care ni le lansează Afrim.
Efortul actorilor este uriaș. Joacă Alexandru Potocean (în rolul lui Apostol Bologa), Marius Manole, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula, Raluca Aprodu, Istvan Teglas, Vitalie Bichir, Natalia Călin, Ada Galeș, Florin Călbăjos, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea, Liviu Popa, Cristian Bota, Alexandru Chindriș, Octavian Voina, Andrei Atabay, Vlad Galer, Flavia Giurgiu, Cosmin Ilie, George Olar, Ciprian Valea, Tiberiu Enache, Silviu Mircescu, Bogdan Iacob, Vlad Ionuț Popescu, şi li se alătură Lenuța Purja, Teodora Purja, două interprete de valoare ale cântecului popular. Coregrafia este semnată de Andrea Gavriliu. video mapping: Andrei Cozlac, scenografia: Cosmin Florea.
Nu știu cum vă imaginați că este spectacolul acesta, dar sunt convinsă că v-ar surprinde. Dar e musai să dați log-out din ce faceți, și să vă asigurați că mai știți să aveți răbdare patru ore pentru o experiență offline.
Urmăresc de ceva vreme postările de pe Facebook ale lui Radu Afrim despre „Pădurea spânzuraților” și mi-am dorit să-i văd spectacolul! Replica pe care am auzit-o cel mai des în sală, fiind duminică seara, în ultimele zile de decembrie în care oamenii mai pot fi văzuți la evenimente, a fost: „l-am ales pe Afrim”. Mi s-a părut extraordinar ca, într-o seară în care evenimente care mai de care mai importante se înghesuie pe agendele tuturor, spectatorii să-l aleagă, pentru patru ore!!!, pe Afrim.
Dincolo de titlul care aduce amintirea anxietății anilor de liceu cu spaima lecturilor obligatorii, „Pădurea spânzuraților” e și un kind reminder că, măcar din când în când, ar trebui să ne întoarcem să… revizuim anumite subiecte rămase neînchise. Fie că este vorba de o lectură, fie că este vorba despre o poziție în fața vieții.
Mărturisirile lui Afrim despre intenția sa regizorală mi s-au părut prețioase: „Nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu, vreau să chestionez puțin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani și unde suntem… S-ar putea să fie ambițios, riscant, kitschos, greșit, dar aș vrea să pun față în față soldații aceia care au luptat pentru ceva atunci, deși mulți nu știau pentru ce luptă, cu niște tineri din zilele noastre, cu niște dialoguri și întrebări … Ce ați făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut… Mi se pare că prea vorbim despre istoria noastră recentă ca despre ceva de muzeu. Eu vreau să scot aceşti sodaţi din muzeu, şi această carte, şi să văd dacă există un dialog între oamenii de azi şi cei care au trăit atunci. Este de fapt o comandă de Centenar, Caramitru mi-a sugerat să fac Pădurea spânzuraților, și Caramitru are mână bună, el mi-a sugerat să fac și Năpasta… Este singura dată când un director de teatru îmi spune ce să fac și pe mine mă ajută… Departe însă de mine festivismul ăsta din jurul Centenarului…”
De la vestele galbene din „pădurea” de cioturi care apare de cum se deschide cortina – ale căror ecouri în lume le auzisem cu doar câteva ore înainte, la știri -, la millenials și nativii digitali care apar cu telefoanele, de la doinele interpretate de bunici cu chipul blând și-atâta modestie în port, deși se-aflau pe scena Naționalului, la scenele în care Raluca Aprodu apare topless (și câțiva soldați își pierd și ei nădragii), de la videomapping la light design spectaculos, „Pădurea Spânzuraților” are elementele de marketing potrivite ca să convingă și să-și asigure viață lungă în stagiunile Naționalului. Ce-i drept, chiar dacă asezonate cu imagini de la proteste din toată lumea și din reportaje cu refugiați, mi s-a părut că sunt crâmpeie care nu vorbesc răspicat doar despre dezbinarea dintre noi, ci poartă și #rezist.
Însă m-au impresionat puternic momentele-doină, monologurile personajelor, simbolurile găsite de Afrim ca să construiască personajele. Am plecat cu o bogăție: am aflat de pe scenă că, în stadiul intrauterin, inima omului e în cap. Și bine-ar fi să nu se despartă inima de minte și nici mintea să nu facă ceva ce inima nu vrea. Desigur, poate că medicii m-ar contrazice, dar eu știu că mă citesc oameni care au inimă, nu cord.
Descrierea spectacolului notează că „Pădurea spânzuraților” se adresează, în primul rând, tinerilor de astăzi. M-aș bucura să aflu că, în licee, profesorii îl conosc pe Afrim și îi trimit pe tineri la teatru! Chiar dacă mi-e teamă că tinerețea adolescenților, nerăbdătoare, n-ar putea cuprinde toate pistele pe care ni le lansează Afrim.
Efortul actorilor este uriaș. Joacă Alexandru Potocean (în rolul lui Apostol Bologa), Marius Manole, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula, Raluca Aprodu, Istvan Teglas, Vitalie Bichir, Natalia Călin, Ada Galeș, Florin Călbăjos, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea, Liviu Popa, Cristian Bota, Alexandru Chindriș, Octavian Voina, Andrei Atabay, Vlad Galer, Flavia Giurgiu, Cosmin Ilie, George Olar, Ciprian Valea, Tiberiu Enache, Silviu Mircescu, Bogdan Iacob, Vlad Ionuț Popescu, şi li se alătură Lenuța Purja, Teodora Purja, două interprete de valoare ale cântecului popular. Coregrafia este semnată de Andrea Gavriliu. video mapping: Andrei Cozlac, scenografia: Cosmin Florea.
Nu știu cum vă imaginați că este spectacolul acesta, dar sunt convinsă că v-ar surprinde. Dar e musai să dați log-out din ce faceți, și să vă asigurați că mai știți să aveți răbdare patru ore pentru o experiență offline.
