A trecut 1 Decembrie, când am sărbătorit, cu toții, Centenarul Marii Uniri. În București, la ora dimineții târzii, când soarele parcă ne-a trimis un semn de bunătate, se auzeau, în același timp, și cele 21 de salve de tun de la arcul de Triumf, și clopotele Catedralei Mântuirii Neamului. Aceasta este amintirea pe care o aleg din ziua aceasta, cu gândul la strofa aceea din imn care spune… „căci oastea e creștină”.
Începând cu acest 1 decembrie, scriem prima pagină a celor 100 care se vor număra până la Bicentenar. Sper ca țara mea răvășită să aibă puterea de a sta neînfricată în fața istoriei. Cei care ne-au lăsat țara, acum o sută de ani, o iubeau până la sacrificiu. Sper ca noi să nu o sacrificăm până la iubirea cu care poate ea să ne rabde!
Au fost multe evenimentele organizate cu prilejul Centenarului. De fapt, cred că organizatorii fiecărui eveniment al acestui an au vorbit, în discursurile lor, despre Centenar. L-am așteptat, îmbrăcați frumos!
După 1 Decembrie însă, propun să construim, concret, România pe care ne-o dorim. Vă invit să purtăm mai rar hainele de bal și să ne luam, în schimb, bocancii de protecție și geaca reflectorizantă. Pentru că, dacă vrem să străbatem istoria la pas, trebuie să înțelegem că, uneori, drumurile ne par anevoioase din cauză că mergem prin noroi cu pantofi de lac. Bocancii de protecție, ne trebuie! Pentru că România adevărată nu e în cărți, ci e din deltă până-n vârf de munți. Iar ca să mergem (măcar) cu ritm constant în istorie, ar trebui să nu ni se înmoaie gleznele pentru că, de acolo până la căzutul în genunchi… nu mai e decât un pas.
Propun să renunțăm la mărgele și împodobeli de ocazie atunci când vrem să realizăm ceva serios. Și, dacă e nevoie, să ne punem geaca reflectorizantă ca să nu ne mai înghețe indiferența unor mari puteri și ca să ne vedem de departe. În timpurile acestea reci ale istoriei, pe care n-am vrea să le încălzească niciun foc de armă, dacă purtăm numai geci de scai, o să ne-ajungă frigul, iar cei dimprejurul nostru vor continua să strălucească. Geaca reflectorizantă e semn al unui șantier deschis!
Nu spun că ar trebui să purtăm mereu doar echipamente de protecție. Sunt vremuri potrivite și pentru rochii de gală și fracuri. Doar că, stând mereu gătiți la țol festiv, riscăm să ni se ponosească ținuta. Aș vrea ca românii să nu mai aștepte să li se dea, să li se facă… aș vrea să facă ei, să fie ei schimbarea pe care și-o doresc. Să aibă curajul de a ieși din rând, pentru a-și împlini visele!
Aș vrea ca îmbrăcați așa, cu geacă reflectorizantă și bocanci de protecție, să mergem să ne recuperăm valorile care, unele dintre ele stingându-se departe de țară, sunt asimilate altor popoare. Aș vrea să nu mai vindem casa părintească, ci să ne înrădăcinăm în pământul din curtea veche, până la glezne. (Așa-i că trebuie bocanci, nu pantofi de lac?!). Știți ce noroi e în gospodăriile sărace în care copiii așteptă încă să le vină părinții plecați să muncească în străinătate?! Aș vrea s-avem geaca reflectorizantă ca să oprim toate avioanele cerului, toate vapoarele mărilor și toate mașinile uscatului, să viziteze România. Aș vrea să-i ducem pe străini la spectacolele noastre și marile edituri ale lumii să ne traducă autorii. Aș vrea s-avem dezbateri de idei, nu proteste absurde.
La mulți ani România! Ai atâta nevoie de oameni care să te iubească!
