POVESTEA CELEI CARE A IUBIT FRANȚA PÂNĂ LA SACRIFICIU

Iubesc interviurile! Ele sunt crâmpeie de viață, mutate în nemurire. Cu fiecare pereche de ochi care parcurg rândurile așternute în infinitul colii de hârtie virtuală, povestea merge mai departe! Sunt fascinată mereu la gândul că întâlnesc oameni noi. Am o curiozitate nebună să-i descopăr, să-i zugrăvesc cât mai potrivit în cuvinte. Unii îmi rămân prieteni, pe alții nu-i voi mai revedea, poate, niciodată. Însă emoția interviului lasă, de fiecare dată, imaginea unor Mari Întâlniri. Acestea fiind, de fapt, amintiri care revin, dau buzna chiar, în momente banale din viață.

Astăzi, după o discuție… bilingvă, mi-am amintit de o doamnă cu o poveste cu totul specială. Timpul a șters numerele de telefon. Ultima dată când am aflat ceva despre ea, a fost într-o seară, la Ateneu, când o doamnă care m-a recunoscut ca fiind autoarea interviului – mi-a spus că doamna Gorunescu se simte foarte rău. Astăzi, la ani distanță, nici măcar nu știu dacă mai trăiește…

Dar am vrut să vă dăruiesc acest interviu ca un omagiu pentru cea care și-a dedicat întreaga viață Franței, buchisind-o pe hârtie. 

Pentru că, da, am încredere în memoria internetului!

Însă îmi pare rău că, prin hardurile mele prăfuite de timp, nu am mai găsit fotografiile din acel noiembrie 2010…

 

_______________________________________________

O zi întreagă m-am chinuit să fac rost de numărul ei de telefon. Am sunat la tot ce avea legătură cu Franţa – de la ambasadă la cercuri literare. Apoi am sunat la toate editurile româneşti. Puţini ştiau de ea şi nimeni nu avea numărul său de telefon. Şi, când eram gata să abandonez căutările fără îzbândă… m-am gândit că ar fi o ironie a destinului să-i găsesc numărul în Pagini Aurii. Frumoasă ironie, l-am găsit! Am sunat şi m-a întrebat de ce ar fi interesant pentru cineva să citească un interviu cu ea. „Pentru că mulţi au învăţat franceza datorită dumneavoastră”, i-am răspuns. A acceptat interviul şi astfel am ajuns în modestul său apartament din Drumul Taberei. Întâlnirea a debutat cu o mărturisire care m-a împietrit: „aţi adus şi fotograf! Vai, dar consumaţi fotografiile pe mine, eu nu sunt de dat în poză, în revistă. Nici nu am fotografii acasă. Ultima poză de care-mi amintesc a fost cea de la 14 ani, din buletin… şi-apoi când a trebuit să-l schimb”… În minutele acelea m-am gândit câte sute de fotografii am „irosit” pe drumuri de vacanţe, câte lucruri neînsemnate am imortalizat doar de dragul amintirii. Iar cu mintea de acum, când am descoperit fotografia ca pasiune… îmi dau seama că o simplă „şediţă foto” numără sute… mii de cadre! Am stat câteva ore în casa acestei femei pe care am mai revăzut-o o singură dată de atunci. Când am plecat de la interviu, mi-am propus să fac cumva încât să primească Parisul. E atât de nedrept că nu l-a văzut niciodată, în timp ce unii bogaţi ai ţării noastre sunt plictisiţi deja de Turnul Eiffel! La o distanţă de câteva săptămâni de la interviu, cineva mi-a spus că i-l dăruieşte. M-am bucurat! Enorm! Şi am sunat-o pe Elena Gorunescu. „Ce bucurie! mi-a spus, nimeni nu mi-a dăruit vreodată atât de mult!”. I-am explicat entuziasmată că poate alege oricare săptămână din primăvară, că o să fie atât de frumos, că nu trebuie să-şi facă probleme… şi nu înţelegeam de ce nu primesc răspuns la bucurie!… „Sunt prea bătrână şi prea bolnavă. O săptămână e atât de mult! Eu merg în baston… cum aş putea să cutreier Parisul? Şi de acum… la ce să mă mai aştept?! N-aş vrea să mor acolo!”. Degeaba i-am promis taxiuri, degeaba i-am spus că Parisul o să-i dea putere! Discuţia s-a încheiat cu „Sunt prea bătrână pentru o asemenea bucurie! Dar vă mulţumesc”. Atunci mi-am propus să nu ajung vreodată „prea bătrână” pentru pariurile importante pe care le am cu viaţa. Şi, vă rog, ca ori de câte ori ajungeţi prin Paris, să vă gândiţi că o doamnă în vârstă din Drumul Taberei şi-a dăruit toată viaţa Franţei, fără să o vadă. Şi a scarificat totul pentru acest ideal. N-a avut familie. Când ajungeţi la Paris admiraţi Turnul Eiffel şi pentru ochii săi, bucuraţi-vă de Champs-Élysées şi pentru sufletul său!

Elena Gorunescu a „tradus” Franța fără să o vadă

O pensionară dintr-un apartament din Drumul Taberei a fost premiată de Ambasadorul Franţei! Şi-a dedicat întreaga viaţă limbii franceze şi valorilor acestei ţări pe care nu a vizitat-o niciodată pentru că, la început, nu îi dădea voie regimul comunist, iar mai apoi nu a mai avut resurse financiare. A fost mereu îndrăgostită de Napoleon! Elena Gorunescu – unul dintre oamenii speciali dintre noi, cu parfumul distins al altor epoci.

Am păşit pragul micului apartament din Drumul Taberei, acolo unde mă aştepta Elena Gorunescu, cea care este în mintea multora dintre dumneavoastră doar ca… un nume pe dicţionar, fiind autoarea unor lucrări absolut excepţionale în sfera limbii franceze. M-a condus în sufrageria frumos aranjată cu mobilă ce m-a trimis cu gândul la eleganţa franţuzească. Pianina a asistat şi ea tăcută la interviu. Nu a mai deschis-o de mult timp, fiind prea ocupată cu „clapele” tastaturii maşinii de scris. M-a servit cu dulceaţă, pe o tăviţă cu mileu brodat cu migală. Totul în comportamentul acestei femei este… atât de franţuzesc… iar ea nu a văzut vreodată Turnul Eiffel decât în fotografii sau la televizor!!!

„Timpul, laitmotivul vieţii mele!”

– V-aţi născut la Brăila, în urmă cu 82 de ani. Mama – grecoaică, tatăl român. Cum şi când a apărut dragostea pentru limba franceză?
Elena Gorunescu: Nu pot stabili cu certitudine un moment, pentru că întreaga mea copilărie a fost marcată de limba franceză. Mama vorbea cu noi greceşte. Ca să mai învăţăm o limbă străină, pentru că şi ea ştia câteva. Când venea tata acasă se vorbea româneşte, iar când se reunea familia se vorbea franţuzeşte. Apoi, la Brăila exista „Cercle Voltaire”, o filială a Institutului Francez din Bucureşti, unde mergeam în fiecare duminică.
– Povestiţi-mi despre familia dumneavoastră. Înţeleg că nu erau oameni simpli, erau din înalta societate!
E.G.: Nu… nu erau din înalta societate. Făceau parte din burghezia de mijloc. Din intelectualitate. Marea burghezie era formată din bancheri, din marii industriaşi. Tata era director al unor societăţi comerciale mixte. Era foarte bine plătit pentru că era un om foarte inteligent. Mama – casnică. Nu avea o calificare. Făcuse pension, făcuse franceză, germană, vioară şi puţin pian. Dealtfel, şi pe mine şi pe sora mea ne-au dat la pian. Pe mine Timpul m-a urmărit mereu. Nu ştiam altceva decât lecţiile pentru şcoală, pentru cursurile de franceză şi pian. Mama îmi spunea mereu „să nu pierzi timpul!”. Ăsta e laitmotivul vieţii mele! Mai târziu, spre sfârşitul vieţii mamei, îmi spunea „mamă, nu te aud decât spunând «n-am timp». Ţi-ai făcut idol din timp!”.
– Care a fost primul lucru de care v-aţi îndrăgostit în raport cu Franţa, atunci, în copilărie?
E.G.: Limba franceză! Şi am avut cap de gramatică! Apoi m-au fascinat cărţile! Îmi amintesc când tata mi-a pus în braţe cartea „Vies parallèles des hommes illustres” a lui Plutarh. Apoi, în liceu, m-am îndrăgostit de latină. Pe care am adorat-o! Şi eram cea mai bună din clasă la latină.
– Nu numai la latină! Întotdeauna aţi fost premiantă!
E.G.: Am fost prima, da. Am făcut un liceu greu, cu profesori exigenţi. Şi ce bine că au fost aşa!
– Cum a fost să vedeţi 10 ca notă de admitere în facultate?
E.G.: Nu am crezut şi le-am pus pe câteva colege să întrebe. Niciodată nu am crezut că sunt de 10. Tata a fost fericit, spunea… „e fata mea”. Dealtfel, am şi semănat cu tata, că mama era frumoasă. Şi am şi făcut ce a vrut el. Mama a vrut să fac medicina, tata a spus că îşi doreşte pentru mine ceva elegant – să stau la catedră. Şi asta am făcut. Oftez după medicină şi acum. Când trec cu troleibuzul prin faţa Facultăţii de medicină îmi ticăie puţin inima. Ce-ar fi fost dacă… Anii mei de facultate erau grei pentru că se instalase comunismul în ”48. Eu în ”47 am dat examen şi la Conservator, la pian. Nu am intrat, am intrat în anul următor. Dar când am intrat a venit prima reformă comunistă a învăţământului. Nu mai aveai voie să faci două facultăţi, nu mai aveai voie două limbi străine… Atunci am avut un moment de viaţă greu de tot. La ce să renunţ?! La franceză nu se putea şi, cu durere în suflet, a trebuit să renunţ la Conservator.
– Aţi terminat facultatea tot prima… aţi fost şefă de promoţie. Poate tocmai de aceea aţi întâmpinat nişte greutăţi din partea sistemului şi spuneţi acum că aţi fost o „tolerată”…
E.G.: „Tolerată” este cuvântul cel mai potrivit, pentru că am fost ţinută în umbră. Nu am fost persecutată… nu am fost în închisoare. M-au lăsat să trăiesc! 16 ani m-am tot mutat… Crucea Roşie, învăţământul preuniversitar… Iniţial am regretat că nu am urmat medicina dar tot sub obroc aş fi rămas. Oricum nu aveam mari şanse, tata avusese o situaţie bună, case… şi se ştia că la noi în casă profesoarele de meditaţii intrau şi ieşeau când de la mine, când de la sora sau fratele meu. Când am terminat facultatea, erau 14 posturi libere şi am făcut şi eu cerere, dar mi s-a aprobat foarte târziu. Am fost pusă să refac dosarul de câteva ori. Până la urmă am devenit asistent. Iar abia mai târziu, în 1975, am fost făcută lector. Ah, ce moment fericit pe mine! Ţineam cursuri despre literatură! Şi lector am rămas până am ieşit la pensie, în 1983. Dar am început să scriu cărţi. În 1989 aveam deja 10 cărţi de franceză, de gramatică, lexic…
– Nu v-au interesat niciodată funcţiile…
E.G.: Nu m-au interesat funcţiile, dar mă interesau gradele didactice.
– Ce însemna să fiţi un spirit francofon, ales, atins de strălucirea Franţei, într-o lume ternă, gri, a României comuniste?
E.G.: În primul rând era greu pe plan sentimental. Sufeream, dar dacă toată lumea trebuia să trăiască aşa, am trăit şi eu. Nu am fost o revoluţionară, o disidentă. Acum văd că toţi au fost disidenţi… chiar şi securiştii…

„Ce cuvinte să scot?! Ce cuvinte să las deoparte?!”

– Când a fost vorba să întocmiţi dumneavoastră primul dicţionar, vi s-a spus că nu are sens, că există deja unul. Vorba aceea… partid unic, dicţionar unic.
E.G.: Se întâmpla în anii ’70. Când am întrebat la editură… mi s-a spus „există deja unul”. „Bine, dar francezii au Larousse, Robert, Littre, dicţionare Flammarion, Hachette, dicţionare foarte bune”… „Îi priveşte”, mi s-a răspuns. Şi am mai trăit un episod, când am vrut să fac un dicţionar. Mi s-a spus să încep unul mic… dar ce cuvinte să scot?! Ce cuvinte să las deoparte?!
– Dumneavoastră deja le eraţi superioară celor cu „gândirea unică”. De ce nu aţi plecat din ţară? De ce nu v-aţi mutat în Franţa?
E.G.: Ah, nu! Asta nu aş fi făcut pentru nimic în lume! În primul rând, primul argument e că nu îmi puteam lăsa părinţii. Am un frate şi o soră, dar fiecare cu familia lui. Unde să încapă doi bătrâni bolnavi?!
– Dar puteaţi avea povestea dumneavoastră…
E.G.: Povestea mea era că… eram singură, divorţată demult… părinţii singuri şi bolnavi, cardiaci… prin 1970 am hotărât să îi iau de la Brăila la Bucureşti, să locuiască cu mine. Inima lor ceda trepxat. În plus… nu am spirit de aventură. Nu puteam să renunţ la ţara mea şi să mă duc în necunoscut.
– Ţară care nu vă aprecia, dimpotrivă, vă punea piedici…
E.G.: Dar nici nu pretindeam să mă aprecieze, pentru că era regimul acela şi ştiam că eu nu sunt omul regimului. Obsesia mea în viaţă a fost să nu pierd timpul. Când eşti tânăr nu realizezi, dar apoi te ia viaţa… te măriţi, îţi faci familie sau nu, încep alte obligaţii… După 1989 editurile au început să fie interesate de dicţionarele mele. Dicţionarul cel mare l-am făcut în 7 ani. Numai un nebun se porneşte singur să facă aşa ceva, după cum zicea sora mea. Dicţionarul care apăruse în ’81 a stat doi ani la editură că doamna Ceauşescu dăduse dispoziţie că un autor nu are voie să publice o carte în fiecare an. După Revoluţie am lucrat cu Teora şi cu Corint.
– Nu aţi vrut să vă stabiliţi în Franţa. Însă, mai mult decât atât, nici măcar nu aţi ajuns vreodată acolo. Cum se face că o viaţă întreagă aţi muncit pentru limba franceză şi pentru valorile Franţei şi nu aţi văzut niciodată le Tour Eiffel?
E.G.: Dar îl văd tot timpul la televizor! Mă uit pe Tv5… nu am ajuns niciodată la Paris pentru că înainte nu mi se dădea voie, iar după aceea nu am mai avut forţa financiară.
– Nu cumva vi s-a format o legendă despre Franţa şi nu vreţi să o demitizaţi?
E.G.: Nu… nici vorbă! Eu urmăresc jurnalele lor şi văd şi lucrurile bune şi pe cele rele…

Decorată de Ambasadorul Franţei

– La începutul lunii noiembrie 2010, ambasadorul Henri Paul v-a conferit două decoraţii – Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor şi Cavaler al Ordinului Palmelor Academice. Cum se face că, deşi v-a recunoscut meritele prin aceste două înalte distincţii, nu v-a invitat la Paris?
E.G.: Dar nu m-a invitat nici la Ziua Franţei. Niciodată.
– Aţi călătorit vreodată dincolo de graniţele României?
E.G.: Da, am fost în Cehoslovacia, ca interpretă pentru Crucea Roşie. Am mai fost şi la Viena, Geneva şi… cam atât.
– Ca un exerciţiu de imaginaţie… dacă mâine aţi pleca la Paris, care ar fi primul loc în care v-aţi opri?
E.G.: La Luvru! După aceea aş merge la Catedrala Notre Damme, la Biserica Madeleine, m-aş duce să văd Panteonul… Ah, câte aş avea! Aş da o fugă şi la Versailles…
– Le ştiţi atât de bine, deşi nu le-aţi văzut niciodată!
E.G.: Ah… da… le ştiu!
– Care este personajul din istoria Franţei care vă fascinează?
E.G.: Ar fi Napoleon. Dar ca strălucire e Ludovic al XIV-lea. L-am iubit pe Napoleon al III-lea, care a şi ajutat ţara noastră pentru că am avut oameni politici de talie înaltă, toţi cu studii la Paris.

„Carla Bruni, capriciul unui preşedinte”

– Cum vedeţi relaţiile dintre România şi Franţa ?
E.G.: Le văd bune. Am avut o ciudă pe Chirac. Pentru că a vorbit urât despre noi la un moment dat, spunând „România făcea mai bine dacă tăcea”… Am simţit un junghi… cum… asta spune Franţa?! Dar Chirac nu era Franţa. Era un preşedinte trecător, ca toţi. Sarkozy mi-e simpatic. Este un tip care vrea să facă ceva. E un suflu nou.
– Iar prima doamnă a Franţei, Carla Bruni?!
E.G.: Capriciul unui preşedinte!
– Am vorbit despre istoria Franţei, ce ar fi de spus despre istoria personală?
E.G.: Nu am copii. Pot să spun că nu plâng… Cine are să-i trăiască, cine nu să nu-şi dorească… Eu oricum lucrez mult… acum lucrez la un alt dicţionar francez-român care va fi gata în 2011. Dicţionarele se vând mai greu acum..
– Pe internet există dicţionare online român-francez, francez-român. Este mai practic, mai rapid şi gratuit. În ce măsură credeţi că vor mai fi românii interesaţi de dicţionarele Elenei Gorunescu?
E.G.: Problema aceasta se pune pentru toate cărţile. Eu nu pot să am certitudinea că internetul va înlocui cartea. Eu pot doar să sper ca nu va fi întru totul aşa.
– Cum este viaţa dumneavoastră acum?
E.G.: În afară de vârstă care nu-mi place… Îmi place cum mi-am organizat viaţa. Privind retrospectiv, n-am pierdut timpul!
– Pe 5 noiembrie 2010 aţi fost invitată la Ambasadă, atunci când vi s-au acordat cele două distincţii. În afară de momentul acela, aţi păstrat legătura cu Ambasada?
E.G.: Nu. Oricum… s-a întâmplat prea recent.
– Vă aşteptaţi la un semn din partea lor?
E.G.: Nu. Credeţi că o să îmi mai dea vreun semn?! Eu cred că nu. Ce să facă cu mine?! Ambasadorul a fost teribil de drăguţ, dar asta e meseria lui, să fie amabil.
– Ce ştia despre dumneavoastră?
E.G.: Nu ştiu, nu l-am întrebat. A citit totuşi un text… nu sunt interesantă pentru un interviu! Uneori sunt mediocră…
– „Aurea mediocritas”, aşa cum spuneau latinii…
E.G.: Mediocritatea mea nici măcar nu e de aur, aşa că…eu doar îmi fac datoria. Dacă Dumnezeu mă mai lasă să trăiesc o să continui să lucrez la dicţionarele mele!

foto: adevarul

Noiembrie 2010

Top