Când mi se întunecă mintea… din cauza patimilor omenești sau a fenomenelor pe care nu le pot lămuri sufletește. Atunci când ceva din afară mă copleșește, mă zăpăcește… mă poate întrista îngrozitor, mă poate înfuria foarte tare, îmi poate da emoții pe ale căror intensități să nu le pot gestiona imediat. Firește că, în timp, reușesc să­-mi fac, retrospectiv, oarece curățenie prin dulapul sufletesc și atunci îmi dau seama de ce a trebuit ca un anumit lucru să plece și să vină altceva în schimb, de ce a trebuit ca un om să dispară din viața mea sau să-l… depășesc. Când n­-am reușit să înțeleg de ce mi s­-a întâmplat ceva rău, atunci am suferit fără tâlc.

Nu. M-­am uitat în jur, la oamenii pe care îi respect, pe care îi admir, care­-mi sunt prieteni, care­-mi sunt criterii, oamenii care contează pentru mine și n-­am putut decât să văd că acel om care are grijă cum îmbătrânește, acela e mai înțelept, e mai câștigat la viață! Dar chiar și așa, nu știu dacă un om poate să spună, cu mâna pe inimă, că a înțeles tot ce i s-­a întâmplat în viață. Cum spunea mătușa mea, „life is short … and then you die”.

Da. Am aflat că a spus în comisie, atunci: „Las­-o, că e tânără, poate să mai aștepte”! Momentul de atunci a însemnat o încurajare. Nu era puțin lucru! Erau trei sute și ceva de candidate pe acele patru locuri. Adică să fii prima sub linie era aproape o izbândă, să spun drept. Și, pentru fata de 18 ani care eram, a însemnat o mare incurajare. Dar atunci am spus: „Bine, un an, atât! Un an! Dacă la anul nu intru, m­-am cărat din România!”. Asta era în capul meu. Și, a doua oară, am intrat… Prima. Regizorul Cătălin Naum, de la „Podul” m-­a cizelat, m­-a format… Și foarte important a fost și că, la facultate, am ajuns studenta lui Florin Zamfirescu.

Părinții… Ce puteau face? Eu am fost atât de obsedată încât, de la cinci ani, am ales teatrul. Și, după aceea, m­-am tot încurajat singură… Pot spune că am avut o idee fixă! Părinții m-­au dus la teatru, mi­-au pus cartea­-n mână la timp, s-­au ocupat de educația mea muzicală, nu m-­au descurajat, nu s­-au împotrivit.

Când eram mică, mama m-­a dus la examen la Liceul de Coregrafie. În perioada aceea, la școală aveam porecla „Daisy Șunculiță”, pentru că nu eram foarte filiformă. Și, din această cauză, nu m-­au primit. Dar mi-­ar fi plăcut să dau cu nasul de balet! Când am intrat la facultate, m­-am aruncat în clasa de dans cu capul înainte, greu mai plecam de acolo! Ani de-a rândul, împreună cu prietenele și colegele de clasă, petreceam câte cinci ore pe zi în sala de dans, de curgeau apele de pe noi! După aceea, bineînțeles, m-­am perfecționat la New York. Acea școală, unde am mers, făcea cursuri… nu pot spune intensive, că e puțin spus. Făceam de la opt până la zece ore de dans pe zi! Dansul a rămas iubirea neîmplinită din copilăria mea și, din cauza asta, este activitatea mea preferată, în timpul liber. N­-am ocazia des… dar cand apare, mă arunc ca o hămesită.

(Râde)… „Pe vremea mea”, școala românească de teatru era… un blazon. Pe care trebuia să îl câștigi, pas cu pas, pentru că te învăța ce ai de făcut pe scenă, până la adânci bătrâneți. Mi-ar fi părut foarte anapoda să nu fac școala! Să nu fac și o post­universitară!? Eu am fost o perfecționistă. Poate că, dacă n-­aș fi fost îndrăgostită de meserie, aș fi gândit: „fac un film, mai fac o piesă, mai… merge și fără patalama”. Dar facultatea asta a fost în construcția ființei ce am devenit. Îi datorez mult din ceea ce sunt.

Nu a fost un sfat, a fost un întreg sistem de a gândi – că teatrul se face în echipă și nu e numai comunicare, înseamnă comuniune, nu doar un soi de a povesti textul. Înseamnă respirație comună, gând comun, înseamnă o înălțare. Cătălin Naum, fie odihnit în pace, m-­a ajutat să scap de multe dintre crispările, temerile, timiditățile mele și m-­am simțit iubită la Teatrul Podul. Am înflorit, am căpătat încredere. Naum mi­-a zis că intru la facultate în acea vară. La fel și Michetta Juvara, cu care mi­-am pregătit repertoriul pentru examen. A fost un an…cum au preconizat ei.

M­-as fi stabilit în America și probabil că făceam acolo ce am făcut peste patru ani… (Râde). Adică tot teatru!?

(Râde) Da, ai dreptate și tu, în felul tău! Deja aici trecusem prin atâtea experiențe frumoase, clăditoare, la o vârstă destul de tânără. Naum și Podul. Actorie, ATF și Zamfirescu. Vassa Jeleznova și Trilogia lui Andrei Șerban la TNB. „Nora” de Ibsen pe scena Teatrului Nottara. Făcusem deja două filme… Și­-am vrut niscaiva mai mult de la mine. Iar America era un miraj. Pentru cine n­-a fost?! Pentru că îmi cizelasem gustul de meserie privind­-o pe Meryl Streep și pe alte actrițe americane geniale, la un moment dat, mătușa mea, Cornelia Hâncu, a aflat despre o bursă în orașul ei, San Diego. N­-am ajuns la timp, își formaseră deja clasa pentru anul acela, 1992, și­-atunci am început să dau audiții la teatru… Și le­-am luat. Am jucat în două spectacole, în California. După aceea, am găsit o altă facultate de musical, The American Musical and Dramatic Academy, pe cealaltă coastă, la New York. Am aplicat, m­-am dus la Los Angeles să dau proba… Faptul că jucasem într­-un rol principal, Leah in „The Dybbuk” de Solomon Anski (spectacol de succes la vremea lui) și că primisem un premiu de interpretare, a cântărit destul de mult în viziunea rectorului facultății de s-­a hotărât sa-­mi dea o bursă de studiu. Și­ am purces la descoperirea Broadway­ului.

M-­am speriat! Mi­-am dat seama că este „ori, ori!” Ori te întorci la București și te ascunzi în budă, ori îl iei pieptiș, să­-l înghiți. Nu să-­l respiri, să-l înghiți pe tot! Și­-am zis: „Asta e! Sunt aici, ești aici, al meu ești!”.

Da. Era un bloc de cărămidă, se numea Residencial Hotel dar, de fapt, era un bloc de garsoniere și apartamente cu două camere, în majoritate închiriate studenților.

Da. Am avut ghinionul să stau un semestru perete-­n perete c­u un coleg care-­și făcuse o trupă de hard rock. Very rock and very hard! Repetau numai noaptea. Atunci am învățat să folosesc dopuri de urechi, pentru dormit.

Eram, într­-adevăr, liniștită și la locul meu. Eu am știut să fiu singură. M­-am priceput să fiu singură. Învățam, repetam, scriam, firește că mai mergeam și eu la petreceri. Uneori rupeam ringurile de dans, cu colegii, dar aveam o cumințenie și­ o măsură în folosul meu.

Nu, erau multe fete frumoase în școală și oricum americanii au calitatea de a nu­-și irosi vremea în invidii aride, în gelozii sterile. Pe unde am fost, și în San Diego, și în New York, dacă cineva m­-a admirat, să zicem, pentru că abordez bine un rol și asta dădea impresia de expresivitate ori de frumusețe, nu s-­a obosit să mă invidieze ci, mai degrabă, să se împrietenească, pentru scopul concret și eficace de-­a afla „cum fac”. Când am ajuns în facultate acolo, eram hiperspecializată, cu cei patru ani de ATF – patru ani, de la douăsprezece ziua, până la zece noaptea numai actorie – plus experiența de scenă sau ecran și, bine, și­-un rol important, cu regizori cu pondere… Deci, pentru actorie, profesorii noștri deja mă atrăgeau de partener, de asistent.

Am vrut să fiu alături de ai mei. O biserică în drumul meu, în ianuarie 1994… a apărut la momentul potrivit, pentru că aici, acasă, ai mei treceau prin momente de mare cumpănă și sufeream îngrozitor că nu le sunt alături. Mă plimbam… m­-au chemat niște colegi la o predică duminicală și mi s-­a părut hilar ce făceau ei acolo. În fine. Am ieșit, afară era un frig de-­mi crăpau dinții. Întâi am simțit miros de tămâie. Am mers „după nas” și, ce să văd de unde nici nu mă așteptam?! Trăiam, de opt luni, la două străzi de locul acela și nu îl cunoscusem până atunci! Văd biserica. Fusese slujba de dimineață…

Pentru că biserica purta hramul Sfântului Nicolae, iar bunicul meu s-­a numit Nicolae, pentru că am crescut în preajma bisericii – celălalt bunic al meu era preot. Și biserica aceea ortodoxă, tămâiată, cu babushka întâmpinându­-mă – am început să plâng, firește, ca proasta, de mi se-­nnodau mucii­-n bărbie – parcă erau ale mele de la Buteni, satul unde a fost Moșu preot. Și-oricum, atunci, în 1994, după ce terminam primul an de studiu, nu știam ce să fac și­-ncotro să mă îndrept, cum s-­aleg, trebuia să fac rost de bani pentru următorul an. Am zis că trebuie să mă întorc acasă. Dar n-­a fost ultima mea întoarcere din America. De atunci s­-au mai întâmplat încă două…

Voiam să termin școala de la New York. În 1994, revenind aici în România, am continuat să muncesc. Între timp, facultatea, de fapt rectorul David Martin, s-­a hotărât să inventeze o bursă completă pentru un student străin – exista, însă nu pentru studenții din afara Americii – „full tuition scholarship” adică toate cursurile plătite, îmi mai trebuiau „doar” banii de trai. Mi­-a luat un timp să organizez și asta…

Împlinită… cât de cât împlinită.

Un om bun și de bizuială. Un om care caută, prin trecerea lui in viață, să îi facă și pe ceilalți oleacă mai buni. Cam așa ceva!

Nu, dar la mine nu a existat vreodată. Nu pot să spun că trăiesc pentru scenă. Pot să spun că trăiesc ȘI pentru (pe) scenă. C’mon, e doar o meserie! Dacă aș fi fost medic, da, puteam spune așa ceva.

Aș găsi eu ce sa fac, sunt creativă. Uite, am „mâna verde” adică mă pricep la plante și arbuști și copaci, pe de alta parte am oarece talent la dans sau cânt, iar la masaj / bucătarie / diriginte de șantier sunt mai talentată decât toți cunoscuții mei. Aș găsi eu cum să mai mănânc o pâine bună și curată!

Din punct de vedere al experienței, da.

Am scris în tinerețe și uite că nu mi-­am mai găsit timp… Cred că asta vezi tu în spatele ochilor mei triști. Faptul că nu mi­-am găsit timp pentru asta, pentru scris, pentru mine, pentru a mă cufunda în fantezia mea, în aspirațiile mele, în acest fel de talent. Sau talant! Că nu am vrut să îmi fac timp să fiu singură.

Da, este o apăsare. Aoleu, cum trăiesc cu viitorul… într­-o relație de echitabilă încredere. Fiind un om credincios, am această speranță: că experiența, finețea sau rafinamentul la care am avut șansa să ajung în meserie sunt bine puse de-­o parte. Totuși! Cumva și pe undeva îmi vor folosi și mie, odată și­-odată!!! Nu cred că mă pot înfrânge ușor „vicisitudinile vieții de artist”. Dar, într-­adevăr, e dificil de trăit, în Romania, din actorie. Pentru noi poate nici nu e atât de dificil cât este pentru cei tineri.

Poate că da. Ia să nu-­l mai fac în fiecare seară… Ia să mai las ziua de ieri să se vindece singură! Să știi că e o chestie pe care o practic, de un timp încoace: mă mai las în pace. Îmi dau răgaz. Mă mai și iert. De ce să fie totul gata… ieri?!