Străbat cu pas domol aleile cimitirului Montmartre. Iubirea a condamnat Parisul să poarte definitiv aerul misterios al poveştilor pe care le-a plimbat de-a lungul Senei, în săli de bal sau în camere de hotel, departe de privirile iscoditoare şi chiar de preceptele moralei. Însă, dincolo de oraşul care se pleacă la picioarele Turnului Eiffel, în cimitirele Parisului trecutul îngenunchează prezentul şi te copleşeşte într-atât încât aproape că atingi cu vârful degetelor nu lespezi reci de morminte, ci istoria însăşi. Fie că este vorba de Perre Lachaise sau Montmartre, cimitirele Parisului sunt cele mai fascinante cărţi de istorie.

Toamna, în Montmartre, copacii plâng cu frunze ruginii, ca niciun mormânt să nu rămână neacoperit de lacrimi, pentru că, dacă unele pietre funerare sunt acoperite de flori, altele sunt atât de vechi, încât niciun suflet drag nu le-a supravieţuit. Ajung la mormântul Alphonsinei Plessis, curtezana care l-a inspirat pe Dumas-fiul în “Dama Cu Cameliiˮ. Marguerite Gautier din roman avea să devină Violetta Valéry, în opera “Traviataˮ de Giuseppe Verdi. Îmi amintesc că, prima dată când am venit la Paris, i-am căutat mormântul cu atâta înfrigurare, încât paznicul de la intrarea în cimitir, pe care-l întrebasem unde se află, m-a urmărit cu privirea mult timp. Aveam să-mi explic de ce… Mormântul, din 1847, este pustiit. Nicio floare… Portretul pictat de Edouard Vienot, care o înfăţişa pe Alphonsine du Plessis a dispărut (probabil smuls de cineva…), iar trecerea prin lume a faimoasei curtezane e notată astfel… “Ici repose Alphonsine Plessis née le 15 Janvier 1824, décedé le 3 février 1847. De profundisˮ. Curtezana care a fascinat Parisul epocilor trecute, care a inspirat personajul unuia dintre cele mai iubite şi mai triste romane ale tuturor timpurilor, care umple sălile celor mai importante teatre de operă din lume îşi trăieşte nemurirea în cel mai discret mod cu putinţă. Miraţi de ce stărui atât de mult lângă acel mormânt prea vechi, câţiva francezi m-au întrebat cui aparţine. Le-am spus povestea şi le-am văzut ochii în lacrimi… şi mai puţini dintre aceştia ştiu că pe locul în care era odinioară casa curtezanei Marie Duplessis este astăzi un hotel. Nici măcar managerii acestuia nu speculează povestea…

Parcă eram în paginile lui Dumas-fiul… “Se spune că au fost oameni care s-au ruinat pentru această fată şi că avea iubiţi care o adorau. Ei bine, când stau şi mă gândesc că astăzi unul nu-i cumpără măcar o floare, mi se pare un lucru nespus de trist şi de ciudat…ˮ. Apoi privirea îmi alunecă spre un alt pasaj al cărţii… “…M-am interesat atunci de cimitirul unde fusese îngropată domnişoara Gautier. La cimitirul Montmartre. Aprilie îşi făcuse din nou apariţia, timpul era frumos, şi de bună seamă că mormintele nu mai aveau acel aspect dureros şi dezolant pe care li-l dă iarna; în sfârşit, era destul de cald pentru ca cei vii să-şi amintească de morţi şi să-şi îndrepte paşii spre cimitir. M-am dus la cimitir, zicându-mi: «O simplă privire la mormântul Margueritei îmi va fi de-ajuns ca să ştiu dacă durerea lui Armând mai dăinuieşte încă, şi poate am să şi aflu ce s-a mai întâmplat cu el». Am intrat în încăperea paznicului şi l-am întrebat dacă în ziua de 22 februarie o femeie cu numele de Marguerite Gautier nu fusese înmormântată în cimitirul Montmartre. Omul răsfoi un registru gros, unde erau trecuţi şi numerotaţi toţi cei care intră în acest ultim lăcaş, şi îmi răspunse că, într-adevăr, în ziua de 22 februarie, la prânz, fusese înmormântată o femeie care purta acest nume. L-am rugat să mă conducă la mormântul ei. Deoarece este foarte greu să te descurci fără călăuză în acest oraş al morţilor, care îşi are străzile sale, întocmai ca şi oraşele celor vii. Paznicul chemă un grădinar, căruia îi dădu indicaţiile necesare, dar acesta îl întrerupse spunând:
– Ştiu, ştiu… Oh, este foarte uşor de recunoscut mormântul! Continuă el, întorcându-se spre mine.
– De ce? îl întrebai eu.
– Pentru că pe mormânt sunt flori cu totul deosebite de altele.
– Dumneavoastră aveţi grijă de el?
– Da, domnule, şi aş dori ca toate rudele să aibă grijă de morţii lor aşa cum are tânărul care mi-a dat în grijă acest mormânt.
După câteva ocoluri, grădinarul se opri şi îmi spuse:
– lată că am ajuns…
Într-adevăr, în faţa ochilor îmi apăru un răzor de flori, pe care nu l-ai fi luat niciodată drept mormânt dacă acest lucru n-ar fi fost indicat de o placă de marmoră albă, cu un nume gravat pe ea. Placa de marmoră era aşezată drept, un grilaj de fier mărginea bucata de pământ cumpărată, şi tot locul era acoperit de camelii albe.
– Ce părere aveţi? Mă întrebă grădinarul.
– Este foarte frumos.
– Şi de fiecare dată când se ofileşte o camelie, am primit ordinul să pun alta.
– Şi cine a dat acest ordin?
– Un tânăr care a plâns mult de tot când a venit prima oarăˮ…