În 1979 a fugit din țară pentru că, în România, risca treizeci de ani de închisoare comunistă întrucât „s-a împrietenit cu englezi imperialiști”. La Londra a reușit să se împlinească prin arta sa. Cele mai cunoscute lucrări sunt mozaicurile din trei stații de metrou pe lângă care mii de oameni trec zilnic. Mariana Gordan se întoarce în România, în vizită, să expună arta ei și să ne ofere o carte despre viața sa.   

Online o găsiți aici: www.marianagordan.com

 

      

 

– Spuneți adesea că de la mama ați moștenit „gena suferindă” și de la tata – „gena fericită”…

Așa este. Mama a muncit din greu să ne crească, iar tata ne-a câștigat inimile jucându-se cu noi și distrându-se cât a putut (cu noi… dar nu și cu mama, care era „amară” de atâta muncă și de grijile sărăciei – consecință a confiscării averii de către comuniști).

 

– Cum ați decis să faceți pasul către artă, în România?

În 1970, la vârsta de zece ani, am câștigat un concurs – „Orașul anului 2000”, concepând un oraș submarin: o cupolă transparentă care adăpostea blocuri în formă de piramidă, în trepte, acoperite cu panouri solare. Autostrăzile erau niste tuburi uriașe (cu docuri de îmbarcare) prin care circulau mașini amfibie. Învățătoarea m-a întrebat dacă am copiat de undeva ideea… I-am răspuns că, de la tata, am aflat că „nemții au inventat mașina-amfibie, în timpul Războiului”. „Bine!, a spus învățătoarea, dar de panouri solare de unde ai auzit?”. „Când ne duce tata în drumeții – cu cortul – ne învață cum să supraviețuim. Ne-a demonstrat cum putem aprinde o hârtie cu lupa, folosind razele soarelui. De acolo am dedus că, în viitor, oamenii vor putea colecta energia solară punând multe lupe foarte mici, una lângă alta”. Așadar, învățătoarea a fost convinsă de logica mea și și-a dat seama că nu am copiat… Așa am luat premiul. Atunci am descoperit arta și atunci am știut că asta voi face toată viața. Atunci am auzit, pentru prima dată în viață: „Copii, sunteți LIBERI să vă imaginați viitorul!”. Era un concept nou pentru mine… „Libertatea”! Atunci am știut, intuitiv, că numai prin artă îmi voi găsi libertatea și mă voi putea exprima. Atunci am avut revelația că m-am născut sa fiu artistă!

 

– Ați plecat din România în 1979. A fost o plecare sau o fugă?

În 1979 am fugit cu un pașaport britanic fals și am primit azil în Marea Britanie, după o evadare periculoasă, care a ajuns și pe prima pagină a ziarelor: „Transilvanian Escape. Mariana says ‘fang-tastic’!”…

 

– În timpul de până la Revoluția din 1989, ați păstrat legătura cu familia din România?

Părinții și fratele meu – rămași în țară – au suferit, fiind la mâna Securității. Și eu am fost amenințată cu moartea, în Marea Britanie, dar fiecare dintre noi a scăpat relative… ieftin, cu ajutorul Providenței. Noi am avut noroc, dar mulți au pierit în pușcării sau împușcați „pe fâșie”!… De aceea am scris cartea despre viața în timpul dictaturii comuniste și în perioada Războiului Rece: „STATE PROPERTY- my cold War memoir”.

 

– În 1984 ați realizat mozaicurile pentru trei stații de metrou din Londra. Cum ați fost aleasă pentru a lucra în acest proiect?

În 1983-1985 am produs mozaicul pentru trei stații de metrou din Londra, în parteneriat cu T. Caley (ICT Mozaic Ltd.), cu un rulaj de £250.000 /stație.

– Tottenham Court Road Station, (design – E. Paolozzi)

– Oxford Circus (desenul unui Architect pe spatele unui plic)

– Finsbury Park Station, (bordura unei draperii de A. Gray)
Un prieten, David Mayer, m-a chemat de urgentă să-i salvez Vecinul (T. Caley)… de la „o moarte premature”. David, știind ca am studiat și tehnici mozaic în ultimii doi ani de Artă monumentală la Liceul de Artă din Cluj. Motivul? T. Caley începuse producția mozaicului de la Tott. Ct. Rd și pierdea bani, nereușind să livreze la timp. El era plătit pe sq.ft, dar își plătea angajații £/hr și, când l-am cunoscut, avea o capacitate de producție de 5sq.ft/ zi de lucru. La prima demonstrație, eu am produs 27sq.ft. Ca rezultat, am fost făcută imediat partener egal în ICT Mozaic LT. Eu am produs / terminat cu mâna mea Tott.ct. Rd , Oxford Station și Finsbury Park Station (inclusiv desenul 1/1 și întreaga producție).

 

– Ce reprezintă fiecare lucrare? Care este conceptul?

Tott. Ct. Rd reprezintă circuite electronice. Design: E. Paolozzi. A fost un desen în carioca, pe hârtie milimetrică, pe care a trebuit să-l interpretez cromatic. Oxford Circus – scări rulante/labirint – a fost conceput de un architect, LT. Finsbury Park Station – baloane cu heliu, un desen mărit, de pe bordura unei perdele, toate cumpărate de LT cu mult înainte de a începe producția în sine, subcontractată de ICT Mozaic.

 

– Cât timp ați lucrat pentru realizarea celor trei stații?

Doi ani.

 

– Semnătura dumneavoastră se găsește „la vedere”?

Semnătura mea este doar pe contractul de producție.

 

– Când treceți prin respectivele stații de metrou, le mai „vedeți”? Sau lucrările, în ochii dumneavoastră, trec neobservate pentru că v-ați obișnuit cu ele?

De câte ori trec pe lângă ele, îmi tresare inima. Nu voi fi vreodată în stare să nu le văd! Am muncit intens fizic și psihic, cu o mare responsabilitate, în decursul celor doi ani, să livrez totul în fiecare zi, la timp. Penalizarea pentru întârziere era de £17,000 /zi, iar penalizarea contractorului era de £54,000/zi! De atunci, nu mai vreau să pun mâna pe mozaic, cât trăiesc! Doar acum, după 30 de ani, înțeleg ce mare realizare a fost pentru o tânăra de 24 de ani să muncească cât trei bărbați, nu numai în producția de atelier, dar și în întâlniri, ședințe de afaceri la cel mai înalt nivel, unde negociam contracte de milioane de lire, pe vremea când toți cei prezenți erau bărbați britanici cu educație de elită.

 

– Pictați și sculptați. În România e aproape imposibil ca realitatea economică să considere profesii aceste pasiuni. În Londra e nevoie și de un second job sau chiar un third one?

Pictez, sculptez și scriu. Din asta și prin asta trăiesc.

 

– Prin ce se definește stilul dumneavoastră?

Sunt o portretistă chiar și datorită lipsei de „stil”, în sensul academic. Prefer să experimentez, încercând să uit ce am învățat la școala de artă și sa folosesc ce am învățat în muzee și în viața de zi cu zi. Arta este personală pentru mine, nu un exercițiu de încadrare în curente, modă sau stil. Arta este o continuă descoperire și, ori de câte ori încep o lucrare, simpt emoția primei lucrări, emoția paginii albe! Acum pictez peisaje mici în tehnica Scraffitto, care consista din multe straturi de culoare, apoi desenate cu coada pensulei. Peisajul mic, pictat rapid, încercând să-i surprind efemerul și să-i captez energia fugară, devine un obiect familiar, ca o amintire pe care nu am trăit-o, dar pe care o cunoaștem intim.

 

– Cât de des reveniți în România?

În România vin cam de două ori pe an, dar, în ultimii ani, de când mama este singură, îmi propun și o activitate profesională, acceptând invitații de colaborare și chiar să expun pictura/sculptura. Mă gândesc poate chiar să traduc cartea în limba română. Centrul de Cultură Arhitecturală al Uniunii Arhitecților din România, din Strada J. L. Calderon nr 48 îmi găzduiește „NOMADĂ”, o sculptură de 140/140m și expoziția de pictură „Primăvară, Primăvară, Înăuntru și Afară” care va avea loc între 15 februarie și 6 martie 2018.

 

– Se spune că vremea din Londra îmbie la melancolie. Pentru un artist, e inspiratoare?

Vremea la Londra este ideală pentru mine, pentru că nu sunt contraste mari de temperatură. Din acest punct de vedere, îmi este mai greu în România, unde vara este foarte cald și iarna este zăpadă. Anul trecut, am stat o săptămâna la București, în ianuarie, și nu puteam traversa strada, din cauza zăpezii. Sper să fie mai ușor iarna aceasta.

 

– Ce e cel mai frumos la Londra?

Londra este foarte bogată în cultură. Muzeele din Londra sunt a doua mea casă. Mai ales Victoria & Albert Museum – este preferatul meu, unde mă duc cât pot de des la plimbare și să-mi hrănesc sufletul.

 

– Care sunt proiectele la care lucrați acum?

Am început să scriu a doua carte și, între timp, caut noi colaborări cu sectorul public și privat din România, ca să fiu mai aproape de mama și de țară, pe care le iubesc dureros, de teamă să nu le pierd.

 

– Care sunt cele mai importante personalități care v-au apreciat arta?

Am făcut multe portrete, printre care cel al lui Vangelis și cel al lui Demis Roussos, în 1982. Majoritatea celebritățior preferă clauza de „nondisclosure”. Am lucrări în mari colecții de artă în America, Japonia, Elveția, Italia, Franța, Germania, Olanda, Austria, în Marea Britanie și în România. Și eu prefer clauza de confidențialitate, pentru că nici eu nu vreau întodeauna să fiu asociată cu unii dintre faimoșii mei colecționari, mai ales dacă sunt politicieni! De oriunde ar fi, din lume!

 

– Privind retrospectiv, ați lua aceeași decizie de a pleca definitiv la Londra?

Sigur că da. În cazul meu, alternativa era să fac treizeci de ani de pușcărie comunistă!… Motivul? M-am „împrietenit cu englezi imperialiști”, iar acest lucru înseamna „înaltă trădare” sub dictatura ceaușistă!