„Ascultați-mă! Popor, sunt obligat să mor! Vreau să știe toată lumea! Eu mor. Popor, ajutor!” – sunt cuvintele strigate de pe scenă de maestrul Victor Rebengiuc. Desigur, într-un rol… Pentru că spectacolul „Regele Moare” a avut premiera de curând…
Însă poate nu întâmplător a fost să fie să scriu aceste rânduri tocmai de Ziua României. Atunci când marele actor a încremenit sala cu vocea sa, am… ieșit din piesă și-am avut sentimentul că sub ochii noștri România adevărată îi strigă-n față României răvășite.
Așadar, „Regele Moare”, de Eugène Ionesco, în regia Andrei și Andeea Grosu, se joacă la Național. Scena susține o lume într-o cutie goală. O lume prin care răzbate glasul Marianei Mihuț în rolul Reginei Marguerite – „Nu mai e timp s-avem tot timpul!”. Sala încremenește și la gândul că timpul apasă tot mai greu pe marii noștri actori… mai vechi.
Timp de aproape două ore, publicul din Sala Mare a Naționalului Bucureștean a fost martorul unui spectacol care ne aruncă în fața întrebărilor existențiale. Și cu toții am așteptat răspunsuri, fie de la Ionesco, fie de la personaje, fie de la actori.
Montarea situează acțiunea într-un apartament de bloc. Ponosit. Însă personajele se poartă de parcă acel spațiu este un regat. Iar această nuanță ne duce cu gândul că piesa este despre oricare familie cu sânge roșu, nu albastru.
„Ai să mori la sfârșitul spectacolului!” este, din nou, o ieșire din spectacol. O „ieșire” fără scăpare tocmai pentru că această replică lărgește spațiul acțiunii și… trădează faptul că personajele știu că au spectatori reali.
Nu mai există timp. Cu toate acestea, „o oră plină face mai mult decât secole de mizerie!”, spune Regina Marguerite, din suprarolul său de călăuzitor al regelui spre călătoria finală.
Regele poate fi oricare om. Oricare om care începe prin a trăi imaginându-și că e veșnic. De aceea, cuvintele Reginei Marguerite cad ca niște săbii atunci când spune că Regele trebuia să știe că va sosi și clipa finală. Regele, sau Omul scormonește în suflet cu întrebarea „De ce m-am mai născut dacă n-a fost să fie pe vecie?!”, dându-și seama că existența lui a fost (și încă este) „o nemurire provizorie”.
Confruntat cu ideea finalului, Regele (sau Omul) ne spune, înțelept, că „fiecare e primul care moare”. După ce are revolte copilărești, apoi gânduri egoiste cum că dacă el nu va mai fi, nimic nu merită să mai fie, Regele ajunge la înțelepciunea cuvintelor prin care radiografiază datul firii: își pune problema că nimeni nu o să se mai gândească la el, cere ajutor de la Soare, de la natura pe care abia acum o observă cu adevărat, înțelege că „totul este prezent” și, în fine, că în Clipa Aceea „nu poți fi prezent decât la trecut”.
„A muri și a trăi sunt cuvinte. Dacă înțelegem asta…” vom fi fericiți. Dacă înțelegem! Dacă înțelegem să umplem de sens tot ceea ce e mai presus de cuvinte…
Într-un colț de bibliotecă stau aruncate coroane mai vechi. Or fi ale celor care au murit înainte, pe care Regele îi roagă să-l învețe cum e posibil să accepte că poate muri. Totuși, coroanele acelea precum și cele are personajelor sunt coroane din hârtie ce ne duc cu gândul tocmai la fragilitate dar și la faptul că par a fi realizate de niște copii. Oare oamenii, când sporesc în vârstă, or aduna de fapt copilării succesive?!
„Regele moare” e și un verdict – al celor care se vor ocupa să-i scrie biografia, și o mirare – a regelui însuși, e disperarea Reginei Marie (a doua soție a regelui), cumva invidia Juliettei – servitoarea condamnată să trăiască o viață comună… E, până la urmă, constatarea personajelor. Sau e substantivizarea…. de parcă Regele a ajuns atât de înțelept încât „a muri” i-a devenit nume. E ca un fel de știre de breaking news, pe care, dacă o tot o repetăm, ajugem să o vedem ca pe o normalitate.
Spectacolul se termină prin cuvintele-sabie-rugăciune pe care Mariana Mihuț le spune sălii, ca și cum le-ar cunoaște de demult, din alte lumi. Sunt tulburătoare replicile sale, ori de câte ori spune implacabil „Regele moare” în fața maestrului Rebengiuc. Pentru că, dincolo de roluri, sunt doi oameni care, unul pentru celălalt, înseamnă marea dragoste.
În final, micul univers al casei se scufundă, e îngropat în scândura scenei. Iar luciul ei rămâne pustiu. Atunci am simțit teama. Teama că vreodată am putea să-l pierdem pe maestrul pe Rebengiuc!
| Bérenger întâiul, regele: | Victor Rebengiuc | Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul: | Mariana Mihuț | |
| Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul : | Ana Ciontea | Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog: | Șerban Pavlu | |
| Juliette, servitoare, infirmieră : | Florentina Ţilea | Guardul: | Richard Bovnoczki |
Foto: Florin Ghioca, TNB
