
Astăzi, în vâltoarea provocată de câteva întâlniri și multe alte treburi de rezolvat, am trecut printr-un centru comercial. Deși fizic mergeam cu viteză printre oameni și raioane, atenția mea era la telefon. Trec pe lângă o bătrână care se uită la lume, în zona restaurantelor. Ridicând ochii, văd o „ispită” gustoasă și mă opresc să-mi iau ceva de mâncare. „La pachet?”, mă întreabă vocea de dincolo de casa de marcat. Dau să răspund că „da”, dar mă răzgândesc și hotărăsc că-i timpul să-i fur zilei câteva minute „degeaba”. „Nu, nu vreau la pachet!”, aleg să spun, de parcă fata de la casă ar fi ținut cont de nuanțele răspunsului meu, care era mai mult o… „declarație de independență” într-o zi agitată.
Mi-am luat comanda și m-am așezat la o masă retrasă. Împrejur, mese nedebarasate. Mă bucur de prânzul târziu și mai gustos decât era prevăzut în așteptările zilei. La un moment dat, bătrâna pe care o văzusem cu câteva minute în urmă, trece printre mese, fără să spună nimic. Nu o vede nimeni. Pur și simplu, nu o vede nimeni! E invizibilă, ca un personaj de poveste și pare bună, ca o bunică. Trece pe lângă mine. Mă scotocesc de ceva mărunt… Puțin, oricum. Îi dau. Se închină. Se închină! Apoi se așează la una dintre mesele nedebarasate, abia sprijinindu-se de scaun, și se uită printre cartoanele care împachetează meniurile vestitului lanț de restaurante. Găsește câteva bucăți de carne, neatinse. Apoi, bătrâna apucă paiele de cartofi prăjiți, cu gestul unui copil pofticios. Mâna bătrână, încovoiată de ani, apucă cu ezitare.
Îmi stă mâncarea în gât și îmi dau lacrimile!
În continuare e invizibilă pentru toți cei din jurul ei. Îmi fuge mintea la tornada de mesaje care a pornit în social media după ce o bloggeriță a amendat faptul că, într-un mall din București, angajații de la curățenie mâncau din tăvile pe care clienții le-au lăsat pentru debarasare. Atunci am tăcut, n-am putut înțelege pe deplin… Dar astăzi mi-a venit să strig! Oamenii care caută frimituri lăsate de „bogați” la masă sunt întruchiparea sărăciei pe care, nici eu nici voi, n-avem cum să o înțelegem, din spatele monitoarelor noastre cu mulți pixeli. Oricât de empatici ne declarăm în discuțiile despre filosofii de viață.
Bătrâna cu aură de bunică nu era o cerșetoare. Era, pur și simplu, un om sărac. Un om sărac și demn, nevoit să supraviețuiască.
Mă ridic, merg lângă ea și o rog să-mi povestească…
– Nu vreau mâncare, eu nu mănânc mâncăruri de-ale voastre!
„Mâncăruri de-ale noastre” !? Un simplu meniu ieftin de la un lanț fast-food împarte lumea în „noi” și „ei”…
– Eu mănânc mămăligă. Și mai mănânc ciorbă și mâncare de cartofi. Acum stâng bani să-mi iau mălai… – își continuă bătrâna povestea.
Pentru că m-am apropiat de ea, am atras atenția celorlalți, preț de vreo două priviri. Atat. Apoi, și eu și bătrâna, am devenit invizibile.
– Asta mănânc acum, că mi-e foame tare, spune ea. Că altfel, eu am mâncarea mea.
Mă gândesc cât de îmbietor miroase zona de restaurante din mall-uri. Știți doar că acesta este unul dintre motivele care ne atrag ca un magnet… Oare ce o fi simțit bătrâna, stând atâta vreme printre mese?!…
Gesturile cu care mănâncă sunt „vinovate” de a atinge mâncarea unei mese la care ea nu va avea bani să se așeze vreodată. O masă ordinară, de plastic lucios! Din grabă, îi scapă pe jos o chiflă mușcată-jumătate… Tresare. A pierdut-o… Mai rămâne o alta, pe un colț de tavă…
N-o să vă povestesc mai mult decât că bătrâna trebuia să se descurce, având o fiică bolnavă grav. Cea mai mare grijă a ei – o factură „umflată” de un reșou „pe care l-am folosit cât a fost frig”…
Aș fi vrut să fie lângă mine bloggerița care condamna gestul acestor oameni. Nu ca să o cert, ci ca să o iau de mână și să-i aflăm împreună povestea bunicuței. Vă rog și pe voi, când vă apar în cale indiciile unor astfel de lecții de viață, opriți-vă o clipă și vorbiți cu oamenii! Credeți-mă că, în puținul lor, n-au nevoie de mult! Sunt sigură că, dacă bloggerița respectivă nu și-ar fi făcut acel selfie, ci ar fi mers să-i întrebe pe oameni de ce fac asta, le-ar fi spus și ea povestea, simțind-o din suflet. Am fotografiat-o de la depărtare pe bătrână, pentru a nu o face să se simtă incomod, dar pentru a împărtăși cu voi cum arată o bătrână „invizibilă”, în mijlocul unui restaurant.
Poveștile sunt lângă noi. Trebuie doar să le vedem! Gândiți-vă la bătrâna aceasta, atunci când veți întoarce mofturos capul de veți vedea vreo mână care cere și, mai ales, care se închină!
Astăzi, într-un centru comercial, o bătrână „invizibilă” mi-a spus: „Viața e grea, e grea să știi!”… punând pe umerii celor „ca mine” povara de a fi sătul la prânz, într-o lume în care încă se moare de foame.
Îmi amintesc că, atunci când eram mică, mama trebuia, de fiecare dată, să schimbe finalul basmului „Fetița cu chibrituri” de Hans Christian Andersen, pentru că, de pe la jumătate, începeam să plâng. La un moment dat, sărea paginile cu pricina, în cărțile de povești. Dar o întorceam, mereu și mereu, uimită că povestea tristă de la început – cum mi-o citise prima dată – găsea, de la lectură la lectură, alte soluții care „să țină de foame”. Fiți siguri că, în realitate, și voi puteți „rescrie” povești”. Aștern mai departe, „Fetița cu chibrituri”, fiind „Povestea de Noapte Bună” pentru voi, adulții:
«Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că îi rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica îl pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să îşi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi el unul.
Aşa că, de atunci, fetiţa merse în picioarele goale, iar acestea îi deveniseră din cauza frigului roşii-vinete. În şortul ei vechi, micuţa ţinea strâns un vârf de cutii de chibrituri şi mai avea şi în mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, pentru că nimeni nu îi cumpărase nimic până la acea oră târzie. Astfel că n-avea niciun bănuţ. Şi îi era tare foame, şi îi era nespus de frig!
Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care i se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă, căci era Ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea!
Într-un sfârşit, nu mai fu în stare să meargă. Se opri şi se ghemui într-un colţ, aflat între două case, din care una ieşea în stradă mai mult decât cealaltă. Şi cu toată că îşi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu îi venea să se ducă acasă!
Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că îi fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri.
Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele!
Fetiţa nu mai răbdă, aşa că scoase unul şi hârş! Cum mai trosni, şi cum se mai aprinse! Chibritul ardea întocmai ca o lumânărică! Micuţa ţinu mânuţa deasupra flăcării, ca să şi-o încălzească.
Ce lumină ciudată!… Dintr-odată, fetiţei i se păru că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntrul sobiţei, focul ardea mocnit şi era atât de cald acolo.
„Dar oare ce să fie asta?” îşi zise în sinea ei fetiţa. Apoi îşi întinse numaidecât picioruşele, ca să şi le încălzească şi pe dânsele. Dar flacăra lumânării nu ţinu o veşnicie. Se stinse şi odată cu ea pieri şi soba. Fetiţa rămase cu rămăşiţa de chibrit ars în mână…
„Hârş!” aprinse de îndată un alt chibrit, care străluci, făcând ca zidu în care bătea lumina să devină străveziu, ca o pânză subţire. Atunci fetiţa putu vedea până într-o odaie unde era întinsă o masă acoperită cu o faţă de masă albă, pe care sclipeau porţelanuri fine. În mijlocul mesei fetiţa văzu o gâscă friptă, umplută cu prune şi cu mere ce, răspândea un miros atât de plăcut. Şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Cum însă se stinsese şi al doilea chibrit, fetiţa nu mai văzu dinainte decât zidul rece şi gros al casei.
Îndrăzni să mai aprindă încă unul… Şi, deodată, se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun. Acesta era cu mult mai mare şi cu mult mai frumos împodobit decât văzuse ea pe fereastră, la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile lui verzi, şi poze de tot felul, precum cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că îi zâmbesc.
Fetiţa îşi ridică amândouă mâinile spre brad, dar se stinse şi al treilea chibrit. Iar lumânărelele din pomul ei de Crăciun prinseră a se înălţa din ce în ce mai sus. Şi se înălţară, şi se tot înălţară, până când, deodată, micuţa văzu că luminiţele acelea deveniseră stele. Una dintre ele căzu şi lăsă o dungă mare de foc pe cer.
„A murit cineva” gândi micuţa, amintindu-şi că bunica ei, care fusese foarte bună cu dânsa, dar care nu mai trăia acum, obişnuia să-i spună adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.
Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!
– Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca soba de fier, ca gâsca friptă, ca frumosul pom de Crăciun…
Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce îi mai rămăseseră în cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.
Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici supărare. Acolo unde era doar Dumnezeu.
Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze… Era moartă! Moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului.
Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.
„Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.
„A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.
Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume. Ori în ce strălucire intrase împreună cu bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!»