Daniel Buzdugan a adus, de multe ori, zâmbetul pe chipul românilor. Puțini dintre cei care-l ascultă la radio știu însă că, în spatele omului plin de vervă din emisiuni, se ascunde un om profund religios. Să-l descoperim pe… celălalt Buzdugan.
- Te-ai născut pe 23 septembrie 1974, la Iași. A avut vreo influenţă locul naşterii asupra creativităţii tale? Se spune că oamenii de acolo, moldovenii aceia vrednici, au, de regulă, mai multă inspirație…
Unora Dumnezeu le-a dat bani – unele zone ale țării fiind mai bogate, din punct de vedere material. Cred că nouă, moldovenilor, ne-a dat talent. Eu consider talentul un dar de la Dumnezeu. Iar ceea ce facem noi cu talentul acesta, cum avem grijă de el, este darul nostru pentru Dumnezeu, Cel care ne-a dat acest har. Noi, cei din zona Moldovei, suntem cu inima deschisă. Iar eu… În general, tot ce am realizat în viață, toate alegerile pe care le-am făcut în viață, pe toate le-am judecat cu inima, nu cu mintea. - Cum era acasă, locul în care ai deschis ochii asupra acestei lumi?
Părinții mei erau dintr-o comună din județul Neamț, comuna Stănița, de unde au plecat foarte mulți oameni importanţi, duhovnici ai neamului nostrum: Părintele Ioanichie Bălan, spre exemplu… Înaltpreasfințitul Ioachim, Maica Stareţă de la Mănăstirea Văratec. - Eşti nepotul Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim?
Nu, suntem rude prin alianţă, căci fratele meu s-a căsătorit cu nepoata Înaltpreasfinţitului. Acolo, în sat, fiecare are o oarecare legătură cu ceilalţi, pentru că aşa este la ţară. - Cum erau părinţii tăi?
Părinţii mei erau ca nişte personaje din cărţile lui Ion Creangă. Mama ar putea face stand up comedy fără probleme, dacă ar avea un pic de curaj… Dar nu îi place deloc să apară în public. La fel erau toţi cei alături de care am copilărit: copii, unchi, mătuşi. Erau foarte hazlii, întocmai ca personajele lui Creangă, din „Amintirile din copilărie”. - Mai ai fraţi?
Un singur frate, mai mare. - Erai mai mic şi cel mai răsfăţat?
Da, eram cel mai alintat! Vacanţele nu le petreceam aşa cum le petrec copiii din zilele noastre – în insula Tassos sau în Turcia, la condiţii all-inclusive, cu tableta în faţă. Nu, tableta mea era o carte şi petreceam la ţară. Mergeam cu vaca, mergeam la coasă, la adunat fânul, la făcut căpiţe! - Atunci, pe câmp, ți-ai imaginat și ai realizat primele… monologuri?
Nu, însă eram o familie foarte veselă şi se glumea foarte mult la noi în familie. Era un spirit bun, o atmosferă frumoasă. Îmi amintesc că am fost privilegiat, din acest punct de vedere. Acolo, în sat, sâmbătă seara era discotecă la Căminul Cultural, iar noi până sâmbătă nu aveam voie să ieșim din curte, fiindcă ar fi râs lumea, zicând: „Ia uite, nepoții lui Borcea (așa-l chema pe unchiul meu la care mergeam și pe bunica mea din partea mamei) n-au de lucru, stau ca bezmeticii pe hudiță (pe uliță)”. Ieșeam din curte doar la sfârşit de săptămână, când mergeam la discotecă. Duminica la prânz era bal, la care cântau lăutarii din Fanfara „Zece Prăjini”. Acum sunt celebri, cântă prin Australia, prin Canada, prin Statele Unite. Am auzit că acum sunt plecați, dar eu am copilărit cu ei.
„SUNT UN CONTABIL RATAT”
- Ai urmat Liceul Economic.
Da, Liceul Economic Nr. 1, secţia Contabilitate. - Am în față un contabil?
Un contabil… ratat! - Ce ai căutat la liceul acesta?
Fete! Erau foarte multe fete la liceul respectiv. Plus că fosta mea dirigintă, care m-a și ajutat cu pregătirea la Limba și literatura română, doamna Silvia Bârsan (un nume!, a scos și cărți despre disciplina pe care o preda), era profesoară la liceul respectiv și i-a spus mamei că ar fi bine ca eu să termin un liceu și apoi să am o meserie. De aceea am mers la secţia Contabilitate. - Dar făceai figurație la Operă și în piese de teatru…
Da, din clasa a IX-a până în clasa a XII -a, am făcut figurație la Teatrul Naţional (acum și Opera Națională) din Iași. Am fost coleg de şcoală generală cu Gabriel Bojovanu. Uite, şi lui aş putea să-i mulţumesc pentru cariera artistică. El fusese atras de mic copil de operă, fiindcă avea un vecin în bloc care cânta operă. Aşa că ne-am dus împreună la Operă, să facem figuraţie; toatăadolescenţa mi-am petrecut-o în Teatrul Naţional. Mergeam şi la Filarmonică. - Îți mai amintești titlul primului spectacol în care ai făcut figuraţie?
Da, „Rigoletto”, de Verdi. Se întâmpla cândva prin noiembrie… şi eram foarte încântat şi emoţionat. Pe mine m-a ajutat foarte mult faptul că știam actorii, că frecventam lumea artistică. Acolo ne împrieteniserăm cu toată lumea! Și lucrul acesta m-a ajutat şi pentru că aşa mi-am câştigat primii bani. Eu, începând cu clasa a IX-a, mi-am câştigat independenţa financiară, dacă pot să spun aşa. - Îi invitai la spectacole pe părinții tăi?
Da. Au venit de câteva ori, au văzut că sunt acolo şi mi-am câştigat libertatea. Pentru că părinții ştiau că sunt acolo, seara eram lăsat să plec de acasă. - Se consideră că acela care face figuraţie este cel mai neînsemnat personaj dintr-un spectacol…
Dar pentru noi era foarte important ce făceam acolo! Eram copii de clasa a IX-a şi faptul că aveam acces în mediul artistic, că ne aflam acolo, pe scenă, era extraordinar. - …Visai să fii tu, vreodată, în rolul principal?
Dar am şi fost în rolul principal! Să vezi cum: cântam, ştiam toate libretele de operă, şi în italiană, şi în română. La un moment dat, în timpul unui spectacol de operă, corul cânta, dar noi nu eram atenţi, şi eu am continuat să ţin o notă mai mult decât trebuia. Corul terminase de cântat, dar eu cântam în continuare: „A-aaa!” Toată lumea se uita în spate, să vadă de unde se aude. Automat, şi eu, foarte stresat şi speriat, m-am uitat în spate. Numai că nu mai era nimeni în spatele meu. A fost tare comic! - Aceasta este una dintre primele farse ale lui Buzdugan, nu?
Amintiri din copilărie, da! - Nu voiai să lupţi ca să-ţi afirmi talentul?
Ba da. Îmi plăcea foarte mult să cânt şi mulţi solişti de acolo şi chiar profesori de canto îmi spuneau că am voce. Am voce de bariton şi spuneau că ar fi fost interesant să mă pregătesc pentru a da examen de admitere la Canto. Însă se intra foarte greu, erau doar două locuri! - Dar şi la Filosofie era foarte greu… ai dat examen şi nu l-ai luat.
Da, nu am luat examenul, am fost primul de sub lista cu admişi! - De ce te-ai dus la Filosofie și nu la Conservator?
Pentru că, de mic, îmi petreceam mult timp în bibliotecile Iașului. - Ai fost tocilar?
Nu, dar îmi plăcea să citesc, şi pot să mă mândresc că vin din orașul care are cea mai frumoasă bibliotecă din lume. Biblioteca Universității „Gheorghe Asachi” a fost votată cea mai frumoasă bibliotecă din lume. Sunt foarte multe biblioteci la Iași și mergeam la bibliotecă din două motive: să citesc și să cunosc fete deștepte. Îmi plăcea foarte mult să interacționez cu oameni care au ceva să spună, care știu ceva, care au o poveste. - Ai considerat un eșec faptul că nu ai luat examenul de admitere la Filosofie? Primul mare eşec din viaţa ta?
Da, m-am şi speriat, pentru că exista riscul să fiu luat în armată. - Până la urmă, ai mers în armată?
Nu am făcut armata pentru că aveam PCR: pile, cunoştinţe, relații. Din câte am înţeles, dosarele celor ca mine se ascundeau undeva, pe sub celelalte. Adică, atunci când venea rândul meu să
fiu chemat la încorporare, puneau dosarul meu dedesubt, şi tot aşa, de fiecare dată. - Ai dat examen de admitere la Teatru şi ai intrat de prima dată. O adevărată performanţă!
Am intrat din prima, da! Dar am mai înregistrat o performanță: am fost primul angajat al Băncii
Comerciale din Iaşi şi, din vara când nu am luat examenul de admitere la Filosofie şi până în vara anului următor, m-am pregătit pentru Actorie. Dar mama nu m-a lăsat acasă, nu mi-a zis: „Stai acasă şi învaţă!” Nu, ci: „Du-te la muncă, să vezi cum e, și, în timpul acesta, dacă vrei să faci pregătire…” - Și ce făceai la bancă?
Eram contabil și aveam grijă de niște unități din acestea mari. - Te speria perspectiva de a rămâne toată viața printre hârtii?
Da, pentru că sunt un om spontan şi nu-mi plăcea să mă văd în viitor… astfel. Mă şi vedeam un pensionar cu gentuța cu pachețelul în mână, în fiecare dimineață același traseu, același colectiv, aceeași muncă, aceleaşi cifre, şi eram îngrozit! Era ca și cum aş fi într-o pușcărie. Acolo trebuia să fii foarte serios, să ajungi la oră fixă. Nu am stat eu prea mult prin bancă! La un moment dat, peste câteva luni, mă duceam la niște prietene care locuiau în blocul de vizavi de bancă și ne uitam la video, pentru că părinții aveau video. Fugeam din timpul programului şi ne uitam la filme. - Cum a fost la admitere? Îți mai amintești cine a fost în comisie?
A fost simplu. În comisie erau: Dionisie Vitcu, Gheorghe Marinca, tatăl actriței Ana-Maria Marinca, și Geta Angheluță, parcă. - Și, când te-ai văzut pe lista cu admişi, te-ai dus acasă și le-ai spus părinților că ai luat la Teatru? Ce au spus părinții?
Au spus că este o meserie neserioasă, că nu se câștigă din asta. Cred că ultima facultate, la care
orice părinte din lumea asta și-ar lăsa copilul, ar fi cea de Teatru. - Ești părinte, și tu ai face astfel?
Nu cred. I-aș lăsa liberi pe copiii mei, să aleagă ei. - Ce a urmat după perioada studenției?
În perioada studenției m-am angajat la unul dintre primele posturi private de radio din România,
„Vox T”. Am fost invitat de către un coleg, care acum este profesor de actorie la Actor Studio, din New York. Predă acolo, este coleg cu Robert de Niro, cu Al Pacino, cu nume mari! Aș vrea să-i mulțumesc, pentru că m-a invitat la radio. Eu aveam un reportofon și, în timpul facultății, mă înregistram pe casetă. - Ce spuneai?
Imitam profesorii, imitam personalități politice, făceam tot felul de glume şi casetele cu mine circulau prin căminele studențești din Iași. - Deci, radioul a fost o vocație, nu un serviciu pentru a avea bani în perioada studenției!
Da, totul a venit din plăcere. Tot ce am făcut în viața asta nu am cuantificat în bani. Nu m-am gândit: „Ok, mă duc să mă angajez acolo. Cât îmi iese?” Au fost ani în care am lucrat pro bono, gratis. Veneam la radio și înregistram reclame sau apăream în diverse emisiuni și nu luam niciun ban. Însă era plăcerea aceea de a te bucura, de a face ceva din inimă. - Când ai învățat „să-ți faci butoanele”, cum se spune…
Niciodată! Am încercat o singură dată. Era un concurs la Radio „Contact” Iași. Pleca un coleg și era nevoie de un realizator de programe. - De un director de programe, de fapt.
După aceea da, am devenit director de programe la Radio „Contact” Iași. Dar, șa început, era nevoie de un om care să aibă grijă – fiind în acel loc, făceai de toate: dădeai reclamele, puneai și muzică… Atunci m-au întrebat dacă știu să umblu la butoane, să dau drumul la căi, să mă descurc cu softurile de acolo. Și eu am zis: „Ok, sunt perfect!” Însă, îți dai seama, habar nu aveam! Dar îmi doream atât de mult să lucrez în echipa Radio Contact, încât am stat câteva zile să învăț. Și, în primele ore de emisie, am ridicat toate căile în sus, și mi-am zis: „Cu siguranță una va fi muzica, cealaltă va fi microfonul și se va auzi ceva în direct!” - Aceia au fost cei mai frumoși ani?
Cei mai frumoși ani sunt cei pe care îi petrec acum. Nu sunt un om ancorat în trecut. Sunt oarecum nostalgic, dar nu prea mult, pentru că nu este bine. E bine să privești în față și să-ți modelezi viitorul acum. Nu este corect să stai și să spui: „Mamă, ce bine era pe vremea aceea!” Nu, poate fi bine tot timpul, depinde de noi! - Perioada petrecută la Iași a însemnat și TVR Iași, unde, împreună cu Andreea Marin, ai prezentat emisiunea „Țara lui Piticot”.
Da, aşa este! - Bănuiai pe atunci că veți ajunge amândoi celebri?
Nu mă gândeam la aşa ceva. Eu sunt un om timid şi, în vremea aceea, nici nu-mi doream … Am nimerit în meseria aceasta fără să-mi doresc. - În televiziune cum ai ajuns?
Am participat la un concurs, la TVR Iași. - Radioul era prea puţin, voiai să fii văzut pe ecran?
Nu voiam asta, ci doream să fac și altceva, adică să mă plimb prin țară, să cunosc oameni, să
fac emisiuni. Îmi plăcea că făceau reportaje, plecau prin tot felul de locuri, prin toată Moldova, prin toată România. Îmi plăcea să merg pe teren şi, la un moment dat, asta am şi făcut. De câteva ori am mers la Costinești şi la Năvodari, în vacanță. Singur îmi făceam rost de cazare. - În 2003 ai venit în Bucureşti, la Radio 21. Era Capitala diferită de Iaşi? Cum ai fost primit aici? Din cauza accentului specific, ţi se pusese eticheta de provincial?
Nu, aceasta m-a ajutat! Dacă ştii să-ţi pui în valoare particularităţile, te ajută. Eu eram „altceva” şi lumea, în momentul respectiv, avea nevoie să audă „altceva”. - Ai scăpat de accent?
Nu. De exemplu, când merg la Iaşi, sau când mă întâlnesc în Bucureşti cu prieteni din Iaşi, imediat, fără să-mi dau seama, încep să vorbesc „moldovineşti”! - Ce ţi-a plăcut în Capitală?
Nu aveam timp să mă plimb, fiindcă munceam foarte mult. Era cam ca la Iaşi. Acolo aveam, la un moment dat, trei slujbe: scriam la un ziar, lucram la Radio, dar şi la Televiziune. Însă, Bucureştiul este un oraş minunat, un oraş care are de toate pentru toţi! - Cum a avut loc întâlnirea cu Mihai Morar?
Lucram la Radio Contact Iaşi şi am venit în vizită la Bucureşti. Şi aici, într-un birou mare, am găsit un băiat care stătea singur la un calculator. Nu era foarte vorbăreţ, dar eu îl admiram, pentru că îl auzeau la radio oameni din toată România. Şi pe mine mă auzeau, e adevărat, datorită farselor pe care le cream atunci. Le realizam, le trimiteam pe mail şi, de la Bucureşti, se
auzeau în toată ţara. El a fost drăguţ cu mine.
„EU ȘI MIHAI MORAR NU NE-AM CERTAT VREODATĂ”
- Ce v-aţi spus prima dată?
Nu mai ştiu. El realiza matinalul, cred. Eu l-am întrebat: „Cum te descurci în oraşul acesta mare? În ce zonă stai, cum ajungi la serviciu, ce faci în Bucureşti?” După aceea, ne-am întâlnit la Radio 21. Pe atunci realizam emisiunea cu Ciprian Dinu, un coleg, care, la un moment dat, s-a îmbolnăvit. Ghinionul lui Ciprian Dinu a fost că şefului lui de la radio, Alexandru Macavei, i-a
plăcut aşa de mult formula Buzdugan şi Morar, încât a stabilit să facem emisiunea împreună. - Cum e brandul: „Buzdugan şi Morar”, sau „Morar şi Buzdugan”?
„Buzdugan şi Morar”. - Cum vă înţelegeţi în brandul acesta?
Eu sunt mai artist, el e un pic mai organizat, mai tehnic, să zic aşa. - V-ați certat vreodată?
Să ştii că nu ne-am certat niciodată! Am avut puncte de vedere diferite, dar l-am acceptat și ne-am acceptat reciproc. Cred că aceasta este cea mai mare calitate a noastră: faptul că ne-am acceptat. Răbdarea! Biserica ne învaţă că una dintre căile mântuirii este răbdarea, să fii răbdător. Toată lumea divorţează. „Gata, nu mă mai împac, îmi iau bagajele şi plec”. Nu rezolvi nimic, oricum vei da peste altă persoană care poate îți va produce aceleaşi stări de nervozitate sau de supărare. Mulți realizează acest lucru după a doua, după a treia căsătorie, şi spun: „Mamă, ce prost am fost că am divorţat și că nu am avut răbdare să construiesc o relaţie!”
- Ai avut răbdare alături de Monica, soția ta, cu care ai construit o familie frumoasă. Cum ai cunoscut-o pe soția ta?
Răbdarea este una dintre cele mai importante calități. Pe Monica am cunoscut-o pe stradă, am „agăţat-o” cu un reportofon. La radio aveam o emisiune care se numea: „Noapte românească”. Puneam tot felul de întrebări capcană. Una dintre ele, cea din ziua respectivă, era despre kitsch: „Ce este kitschul?” Și, fiind în zona Moldovei, toată lumea spunea: „Să chici” – să cazi, adică; „O chicat, chiciură”, ziceau unii. Ea a fost una dintre puţinele fete care au răspuns corect. Aşa
am cunoscut-o, face to face, nu pe facebook! Cred că aceasta e cea mai corectă întâlnire. - Cum ai ştiut că ea e aleasa?
Ei, îmi plăcea de ea, dar noi am cam lungit povestea. Ne-am căsătorit după aproape zece ani. - Cum ai cerut-o de soţie?
Era ziua mea şi ne aflam în Grădina Botanică din Iaşi. Urma să plec la București şi mi-am zis: „Măi frate, ajung la Bucureşti şi acolo o să fie greu, poate o s-o pierd”.
„COPIII SUNT CEA MAI MARE ÎMPLINIRE DIN VIAȚA MEA”
- Cei doi copii sunt cea mai mare împlinire din viața ta?
Da! Oricât de sărac ai fi, oricât de supărat ai fi, oricât de multe probleme ai avea, știi că ai pentru
cine lupta. Când vii seara acasă și îi ții în brațe, sau se strecoară în pat lângă tine, sau îți spun „Tati”, în acele momente simţi că ești un om împlinit! - Ce ai învățat alături de copiii tăi?
M-am întors în copilărie. Bine, eu încă mă consider un copil, chiar dacă sunt un om matur. În momentul în care ai un copil sau doi, nu mai ai nevoie de clinică de întinerire! - Cele mai frumoase bijuterii sunt brațele copilului, petrecute după gâtul tău, așa se spune!
Aşa este! - Când ți-au spus, pentru prima dată, „Tata”, ce ai simțit?
Mă uitam ciudat. Fiind mai copilăros, îmi ziceam: „Un copil cu alt copil!” Nu realizam cât de frumos este. - Îți ascultă emisiunile? Spun la școală că sunt copiii tăi?
Da, ascultă! Nu cred că spun, fiindcă i-am învăţat să nu profite de lucrul acesta! - Când sunt strigaţi la catalog, nu cumva sunt întrebați dacă au vreo legătură cu tine?
Profesorii știu… - Ce ai vrea să-ţi spună copiii când vor avea 18 ani?
„Tată, nu avem nevoie de bani, câștigăm bani de la 16 ani.” Nu vreau asta, glumesc! Ce aș vrea? Să mă iubească, aşa cum fac acum, și să înțeleagă că-i iubesc chiar și atunci când îi cert. De foarte multe ori, când îi pedepsesc, le spun: „Eu vă iubesc și atunci când vă cert, pentru că nu ne înțelegem, şi atunci când vă pun să faceți ceva, sau nu vă dau voie să vă uitați la televizor sau nu aveți voie cu bicicleta!” - Spui cu ușurință „Te iubesc!”?
Da, spun foarte des lucrul acesta, pentru că e frumos. Sunt foarte mulți oameni care se tem de
cuvintele acestea. Bine, depinde și cui le spui și cum le rostești. Dar e o adevărată terapie! Cuvântul este energie, declanșează în sufletele noastre tot felul de stări, și e bine să spunem celorlalți exact ce simțim. - Dacă ar fi să alegi o singură profesie, ce ai alege să fii: om de televiziune, om de radio, sau realizator de evenimente?
Prima dragoste şi cea mai mare este radioul! Deci, cu siguranță, aşa alege asta, fiindcă ce poți să faci în radio, nu poți să faci în televiziune. Aș spune că radioul este artă și televiziunea este mobilă! Cu televiziunea poți să păcălești mai ușor, adică dai niște imagini şi te ascunzi în spatele lor. La radio însă ești tu: cu ceea ce ai în suflet, în inimă și în minte. - Eu cred că tu eşti, de fapt, un om sensibil și nu „omul spectacol” pe care îl auzim la radio. Este o diferență între realizatorul emisiunilor de la radio şi omul Daniel Buzdugan?
Da! De multe ori sunt mai liniștit și mai altfel în viața de zi cu zi. Bine, eu sunt vesel, în general. Dacă am niște oameni în jurul meu cu care mă simt bine și cu care am ceva în comun, chiar sunt vesel. Dar de multe ori mi-am auzit vorbe, că aş fi arogant. Nu sunt arogant, dar în momentul în care simt că nu am ceva în comun cu cineva, nu am ce povesti, nu mă bag în seamă, nu sunt artificial, să lingușesc omul, spunând: „Vai, ce drăguț, ce frumos!” Deci, nu sunt genul de om care vrea să facă impresie. Nu mă gândesc: „Oare ce zice lumea despre mine?” Nu mă interesează ce spune lumea despre mine. Mă interesează să fiu eu însumi, să ajut. Îmi place să ajut oamenii, să mă implic, am empatie cu oamenii care suferă. Dar să intervin într-o discuție așa, de dragul de a poza și de a fi artificial, nu! - La un moment dat, ai primit vestea că tatăl tău murise şi a trebuit să continui o emisiune la radio!
Da. Eram în emisiune cu Mădălina Ghenea și cu Mihai Morar, colegul meu, și, într-o pauză publicitară, am primit un apel telefonic. Directorul spitalului unde era tata internat m-a sunat și mi-a zis: „Bună ziua, domnule Buzdugan, am o veste tristă: tatăl dumneavoastră a murit acum câteva minute!” Am zis: „Mulțumesc!” şi am închis telefonul. În momentul în care primești o veste de genul acesta e foarte greu, fiindcă nu avem exercițiu, nu avem antrenament, nu primim asemenea vești în fiecare zi. De aceea, nu am știut cum să reacționez. Însă știam de la teatru că un actor, sau un om care lucrează pentru public, o face cu suflet și cu dragoste pentru publicul său. Astfel, îşi vede de meseria sa, și, după ce termină, revine la starea de om obişnuit, la viața proprie. - Ce s-a întâmplat după acea emisiune?
Până să ajung acasă, la Iaşi – pentru că a trebuit întâi să fac rost de bilet de avion, să dau telefoane –, am mers la mine acasă, în București. În momentul în care am început să-mi caut haine negre, mi s-a zbârlit părul pe mine și au început să mi se depene amintiri. Îmi aminteam cum tatăl meu, deşi ieșea din tura de noapte, mergea cu mine să ne plimbăm prin natură. Am revăzut „filmul” relației mele cu tata! - Ți-a spus vreodată tatăl tău că este mândru de tine?
Nu știu dacă mi-a spus, dar simțeam că este astfel. - Întreaga Românie te recunoaște pe stradă!
Nu e mare lucru, fiindcă poţi să faci şi o boacănă, să apari la televizor şi, astfel, toată lumea te ştie. Cred că orice om care crede în Dumnezeu trece mult mai ușor peste încercările vieții, oricare ar fi ele: boală, suferință, lipsuri financiare, pentru că în momentul acela te apropii de Dumnezeu și îți pui speranța în El. Știi că Cineva de acolo, de Sus, e alături de tine, oricât de rău ţi-ar fi. În această iarnă am avut un accident. Eram la un hotel în Deva și m-am dus să fac duș. Și, înainte de a intra în cadă să fac duș, am alunecat, am căzut din picioare, m-am lovit cu capul de cadă și apoi de ciment. Mâna mi s-a smuls din umăr, în căzătura respectivă. Era ora unu noaptea, am sunat la SMURD , au venit, m-au dus la spital și, apoi, peste câteva zile, am fost operat. Operația a durat cinci ore și faptul că acum pot să mișc mâna, să scriu, să înot şi să merg cu bicicleta, cred că e o minune de la Dumnezeu, așa cum au spus şi doctorii de la spital. În perioada în care m-am simțit ca o mobilă, căci voiam să alerg, să fac sport, dar nu puteam, m-am apropiat foarte mult de Dumnezeu. În fiecare seară mergeam la biserică și nu am regretat în niciun moment faptul că am trecut prin suferința aceea. Suferința m-a întors spre mine însumi și mi-a dat o bucurie, am simţit că luasem o pauză, că scăpasem de toată agitația care mă înconjura. - Ai fost crescut în credinţa creştină?
Da, înainte de a pleca la școală, înainte de a mă adormi, mama îmi spunea „Tatăl nostru”, „Îngerașul”, „Crezul”. E foarte trist că ţinem tot felul de diete pentru trup, însă pentru suflet nu facem nimic, din păcate. Lumea și-a atrofiat rugăciunea, s-a îndepărtat de spiritualitate. Trăim într-o lume exclusiv materială! - Spui acestea tu, care ești de foarte multe ori asociat cu gălăgia, cu viața de noapte!
Dar nu mă sfiesc și, de multe ori, în întâlniri din acestea, le spun oamenilor: „Mergeți la biserică, faceți ceva și pentru sufletul vostru, pentru că tot ceea ce nu este făcut din suflet nu are valoare”. Din păcate, suntem într-o perioadă în care românii au uitat să spună câteva cuvinte importante: „Mulțumesc!”, „Iartă-mă!”, „Te iubesc!” și „Îmi pare rău!”. - Există cineva care ți-a schimbat fundamental viața într-un anumit moment? Cineva care poate nici nu știe cât de mult a contat ce ți-a spus?
În primul rând, o amintesc mama. M-am născut la șapte luni și aveam un kilogram şi o sută de grame! Mulți medici nu mi-au dat șanse de viață. Mama însă a crezut în mine, s-a sacrificat, a renunțat la serviciu pentru ca eu să devin om mare. Sunt foarte mulți oameni care contează pentru mine. Colegul Mihai Morar, spre exemplu, care mă suportă de atâția ani, de când lucrăm împreună, și am trecut prin atâtea! Mă tem să nu greșesc şi să uit pe cineva. Le mulțumesc tuturor și mă rog să le dea Dumnezeu sănătate și să le întoarcă binele pe care mi l-au făcut. - În ce parte înclină balanţa: spre credinţă, sau spre celebritate?
La un moment dat, celebritatea poate dispărea… şi banii pot dispărea. Și atunci, dacă eşti gol pe dinăuntru, căderea e dureroasă. Dar, în momentul când tu ai sufletul plin şi din când în când îţi mai aminteşti de Creator, mergi la biserică, faci o rugăciune, aprinzi o lumânare, te îndrepţi, aşa, către tine însuţi, şi cred că e mai uşor să treci prin viaţă. - Ce spun oamenii când te văd în biserică?
Mulţi nu se aşteaptă să mă vadă acolo, sau spun: „Vai, dar nu credeam că…”. Dar ce credeaţi, că sunt un om rău, care ştie doar atât: să facă glume? Să ştii că, în general, e foarte greu să faci lumea să râdă, umorul e un lucru foarte serios! Dar lumea te judecă foarte simplist: „Aaa, ăla face glume!” Dacă faci glume, înseamnă că eşti tot timpul neserios şi pus pe veselie? Nu cred! - Spui „Te iubesc!”, te întorci cu recunoștință spre cei care au făcut ceva pentru tine. Iertare îţi ceri?
Da, de fiecare dată când greșesc. Și îi învăț şi pe copiii mei să facă lucrul acesta. Și duminica, atunci când am timp și sunt acasă, înainte de a merge la biserică, sau după ce ne întoarcem de la biserică, luăm agheasmă sau anafură, ne facem Cruce și îi punem pe copii să-și ceară iertare de la noi, părinții, și noi ne cerem iertare unul de la altul şi de la copii. Îi învăţ să nu le fie ruşine să-şi ceară iertare când au greşit. - Ai făcut greşeli mari?
De multe ori am greşit, dar lucrurile acestea le spun duhovnicului, nu la televizor. - Împreună cu Mihai Morar ai reuşit să realizezi o echipă de forţă, recunoscută în toată România. Care a fost cel mai frumos semn de recunoştinţă al publicului faţă de voi?
Cel mai emoţionant lucru s-a petrecut la Iaşi, în timpul unui eveniment la care s-au adunat foarte mulţi oameni – au fost în jur de 120.000 de oameni în Piaţa Palatului Culturii din Iaşi –, şi acest lucru se întâmpla exact la o săptămână după ce îl îngropasem pe tata. Lucrul acesta nu-l ştia nimeni, nu povestisem nimănui despre el. S-a întâmplat, astfel, că am venit de două ori la Iaşi într-un timp foarte scurt: într-o săptămână, pentru înmormântarea tatălui meu, şi, după o săptămână, în week-endul următor, pentru evenimentul „Forţa ZU”. La un moment dat, la finalul evenimentului, înainte de a intra trupa BUG Mafia, Mihai Morar a zis ceva legat de părinţi („ar fi bine să le mulţumiţi, bucuraţi-vă că sunt aici”, ceva de genul acesta). În momentul acela am simţit ceva ca un fulger venit de undeva din cer, m-am clătinat, m-am emoţionat şi am început să plâng pe scenă. Şi am auzit cum 120.000 de oameni, câţi erau acolo, au zis: „Oaaaaaaauuu!”. Mihai le-a spus: „Daniel trece acum prin nişte momente mai puţin plăcute”. A trebuit să explic, să nu înţeleagă lumea ceva greşit, şi le-am povestit pe scurt că, în urmă cu o săptămână, tot acolo, în oraşul în care m-am născut, îmi îngropam tatăl. Au început să strige cu toţii: „Buzdugan! Buzdugan!”, şi, în momentul acela, am simţit aşa o energie şi o căldură din partea publicului, încât am realizat că nu sunt singur. Am avut dovada că, la asemenea lucruri, există empatie, că toată lumea, chiar şi tinerii – erau foarte mulţi tineri acolo –, se emoţionează! - Eşti cel care a transformat numele „Buzdugan” în renume!…
Numele m-a ajutat foarte mult, pentru că, dacă m-ar fi chemat „Panseluţă”, probabil că nu ar fi
avut acest impact. Sau, dacă mă chema Ionescu sau Popescu, iarăşi nu ar fi avut impact. Dar când auzi de unul că îl cheamă Buzdugan, îţi spui: „Ia să văd, ce ştie ăsta să facă, ce spune?” - Dar te caracterizează acest nume?
Nu, buzduganul e o armă dură. Eu nu am nicio legătură cu duritatea armei respective. - Spuneam, de asemenea, că eşti rudă şi cu maica stareţă de la mănăstirea Văratec. Crezi că viaţa aceasta miraculoasă se datorează şi faptului că ceilalţi se roagă pentru tine?
Da. Am fost de două ori la Muntele Athos. Şi, la un moment dat, chiar vorbeam cu un călugăr de acolo: „Părinte, eu accept asta, ştiu, înţeleg de ce nu le este permis femeilor să meargă în Sfântul Munte. Că aşa a zis Maica Domnului, când a ajuns acolo, ca Muntele Athos să fie loc de închinăciune pentru Fiul ei, Iisus Hristos. Dar ce răspuns să le dau eu femeilor, cu care o să mă întâlnesc, şi o să spună: „Aaa, de ce numai bărbaţii?” Şi el a zis: „Noi ne-am izolat aici pentru că iubim femeile”. Mi s-a părut așa, foarte înălțător, o dragoste din aceea spirituală. Și mi-au mai explicat că ei sunt acolo ca să se roage pentru întreaga lume, pentru toți oamenii. Nu s-au dus să se roage doar pentru ei, pentru rude sau pentru cunoștințe. Ei se roagă pentru toată lumea! - Ce-L rogi pe Dumnezeu să-ți dea acum, când balanța stă în echilibru?
Îi mulțumesc pentru ceea ce sunt în momentul de față. Îl rog să mă ierte pentru că, inevitabil, în
fiecare zi greșim, chiar fără să ne dăm seama. Și, de multe ori, în momente de fericire, în momente când realizez că ceea ce e în jurul meu e făcut de Dumnezeu, spun rugăciunea inimii, o rugăciune foarte scurtă. Mi-a plăcut foarte mult o explicație a unui călugăr de la Muntele Athos, pe care un om, care venise la Sfântul Munte, îl întreba: „Ce să fac, că nu pot să mă rog? Aici, în Sfântul Munte, îmi vine să mă rog, e liniște, am timp să mă rog, să-mi acord o oră să vin la slujbe, să stau în genunchi atâta timp, să spun rugăciuni. Când ajung în lume e agitaţie, e oraşul cu gălăgia, eşti atras de tot felul de imagini, de lucruri”. Şi călugărul i-a zis în felul următor: „Dacă eu, aici, la Athos, călugăr fiind, stau câteva ore şi mă rog, ţie ţi-e suficient dacă spui de trei ori o rugăciune („Tatăl nostru”, „Rugăciunea inimii”), e cam acelaşi lucru. Deci nu trebuie să stai tot timpul în genunchi. Dacă-ţi aduci aminte de lucrul acesta de câteva ori pe zi, şi când eşti fericit, şi când eşti trist, şi când ai nevoie şi când nu ai nevoie, e minunat!” - Copiii tăi participă la ora de Religie?
Da, participă! După cum bine ştii, sunt unul dintre cei care am susţinut ora de Religie. - Ţi s-a întâmplat să descoperi că au o relaţie strânsă cu Dumnezeu?
Mi s-a întâmplat astă vară. Eu le-am explicat că, de fiecare dată când au o problemă, sau chiar dacă nu au o problemă, să zică în gând rugăciuni scurte pentru copii. La un moment dat, ne aflam în insula Mikonos, cu o maşină închiriată. Rămăsesem undeva în drum şi era practic imposibil să pornească maşina. Ne-am chinuit, am sunat pe cineva, care ne-a explicat cum să facem ca să pornim maşina. Într-un final, a pornit. Atunci fetiţa mea, Maria, de pe bancheta din spate, îmi
zice: „Tati, ştii de ce a pornit maşina? Pentru că m-am rugat eu în timp ce voi că chinuiați acolo”. Mi-a plăcut explicația aceasta. Ea a realizat că trecem printr-un moment dificil și atunci, fiind copil, cu ce putea să ajute, dacă nu cu o rugăciune?
Interviu publicat în volumul „Să cultivăm recunoștința!” – Editura Trinitas, a Patriarhiei Române – octombrie 2016
