UPDATE: Pe 9 februarie 2017, la o zi distanță după ce am postat articolul, Radu Gabrea a plecat spre Stele! Drum lin, Maestre! Ne vom aminti cu drag de tot ce ne-ați dãruit!

 

Astăzi au fost două cutremure. Două cutremure pe care le-au simțit și cele mai stabile clădiri din București. Gândul meu a alunecat, așa cum mi se-ntâmplă de la o vreme, la bătrânul Teatru Nottara, un teatru pe care l-am iubit. Și pe care acum îl iubesc, de la depărtare! Pe scenele bucureștene și nu numai, văd săptămânal cel puțin o piesă de teatru. Mă onorează parteneriatul media pe care site-ul www.evelinepauna.ro îl are cu Naționalul Bucureștean! Recunosc că aceea este scena pe care o aplaud cel mai des, însă, pentru mine, fiecare teatru ale povestea lui. La Nottara am cunoscut actori și regizori de marcă, pe care i-am aplaudat, câțiva ani. De la o vreme încoace, total asumat, aleg să-i caut pe alte scene sau să îi revăd în filme. Așa mi-a venit ideea să împart cu voi povestea care urmează, câteva rânduri mai jos. La ultimele spectacole pe care le-am văzut la Nottara, pe Bulevardul Magheru, m-am întrebat ce s-ar întâmpla în cazul unui cutremur mare. Mai mulți actori mi-au spus că, singurul loc unde li s-a spus și lor că ar avea o șansă de supraviețuire, ar fi în sala mare, sub… candelabru (?!). Altfel… nimic. Blocul șubred ar cădea, distrugând tot… Știu, sala a fost reconsolidată și expertizată, știu, actorii au cerut să se întoarcă acolo să joace. Nici măcar nu susțin că dreptatea e de partea mea, e doar o părere subiectivă! Însă vedeți și voi, zilnic, cât de… îmbulinat e blocul cel vechi de pe Bulevardul Magheru. Cred că, înainte de cel de-al treilea gong, ar trebui să ne gândim cu toții că, din dragoste pentru un actor sau pentru o piesă, într-o Românie zguduită la propriu, riscăm mult. Prea mult! Și noi, și ei! Mă despart cu greu de Nottara-ul iubit, refuzând toate invitațiile de a merge în acel spațiu, însă atitudinea mea cred că ar trebui să le dea de gândit și celor care, prin talentul său, invită publicul la piese bune și la pericole mari.  

*Doresc să menționez că punctul meu de vedere nu are legătură nici cu doamna Victoria Cociaș, nici cu domnul Radu Gabrea. Am postat acest articol pentru că acești doi oameni talentați au fost, destul de des, motivul prezenței mele la Nottara.   

 

 

„O poveste de dragoste, Lindenfeld” este, înainte de orice, unul dintre filmele mele preferate, o poveste de dragoste în jurul căreia timpul și spațiul dispar. Acțiunea filmului începe în Frankfurt-ul anului 2005. Ulrich Winkler (Victor Rebengiuc), președintele unei mari companii, vede la televizor un reportaj despre un vechi sat sasesc din Banat, sat care astăzi este abandonat – Lindenfeld, unde Ully se născuse și trăise până în anul 1945. Ully retrăiește emoția libertății de a o iubi pe Helga (Victoria Cociaș), într-un flashback care trece rapid de la idilic – jocul celor doi îndrăgostiți, la grotesc – când ea dispare într-un camion, fiind deportată în lagărele sovietice… Dincolo de firul epic pe care spectatorii îl vor urmări cu sufletul la gură, iubirea protagoniștilor din Lindenfeld se arată a fi, cu adevărat, marea dragoste tocmai pentru că n-a fost consumată, rămânând un ideal al unor vieți irosite. Una, din prea mult curaj, alta, din prea puțin. „O poveste de dragoste, Lindenfeld” este un film semnat de regizorul Radu Gabrea. Scenariul filmului este semnat de dramaturgul și prozatorul Adrian Lustig, în colaborare cu regizorul-producător al filmului, după romanul „Lindenfeld” al lui Ioan T.Morar. În distribuție: Victoria Cociaș, Victor Rebengiuc, Mircea Diaconu, Ion Caramitru. Filmul, pe care l-am văzut deja de atâtea ori, a fost doar punctul de pornire pentru a afla, pe îndelete, povestea care îi leagă pe Victoria Cociaș și Radu Gabrea. 

 

RADU GABREA: „ÎN ÎNCHISOARE, BUCURIILE SE SCHIMBĂ, FERICIREA SE LIMITEAZĂ”

 

EVELINE PĂUNA: E fascinant cum, în spatele unui film de dragoste, stă realitatea plină de emoție a unor oameni care se iubesc peste măsură. V-ați întâlnit în 1992 și, de atunci, nu v-ați mai despărțit vreodată. Cum a fost viața fiecăruia dintre dumneavoastră, înainte să vă întâlniți? Domnule Gabrea, v-ați născut în București și ați urmat Institutul de Construcții. Dacă aveați fire de artist, ce ați căutat acolo?

RADU GABREA: Da, eu sunt inginer constructor, la bază. A fost un ocol, pentru că la 14 ani și jumătate am jucat într-o piesă de teatru, la Teatrul Foarte Mic, o piesă a lui Gogol, „Jucătorii de cărți”. Și am fost așa de bine în acest rol, încât un mare actor din sală, Jules Cazaban, a spus că trebuie să fac actorie, pentru că sunt foarte talentat. Dar aveam numai 14 ani. Imediat dupa aceea, datorită acestui mare succes, s-a hotărât ca spectacolul să se joace încă o dată, într-o lună. Dar, când trebuia să fie acest spectacol, a fost marele viscol din ’54, din București și a stat orașul închis în zăpadă, câteva zile. Nu s-a mai ales nimic de spectacol… Deci, pentru moment, visurile mele de actorie erau dispărute. După ceva timp, a venit un regizor tânăr, debutant, de la Teatrul Nottara, Val Săndulescu, care căuta un comsomolist pentru un rol într-o piesă sovietică, cu care el trebuia să debuteze. În piesa aceasta aveam patru replici. Din aceste patru replici, una era relativ comică și, la premieră, cu această replică am avut aplauze la scenă deschisă. Atunci a început, în mintea mea, nebunia cu actoria. Val Săndulescu, regizor de profesie și actor, deja profesor la Institutul de Teatru, mi-a spus că nu pot să dau examen deoarece aveam vocea în formare – eu aveam 17 ani și exista riscul ca, în câțiva ani, să se demonstreze că nu am voce de teatru și să rămân în stradă. Și mi-a spus să fac ceva, între timp. Atunci, pentru că toți colegii mei se duceau la Construcții, m-am dus și eu. În anul al doilea, în toamna lui 1956, din cauză că au fost evenimentele din Ungaria, din 1956, am ajuns în Piața Universității și, într-o săptămână, am fost arestat și trimis zece luni la închisoare. Din noiembrie până la finalul lunii mai.

EVELINE PĂUNA:Ce ați simțit atunci?

RADU GABREA: A sta la închisoare nouă luni jumătate e o întreagă poveste. Complicată! Acolo e o altă lume, bucuriile se schimbă, fericirea se limitează. Când ești în închisoare, visurile se schimbă, nu mai ai vis doar să fii liber, ai vis să ajungi acasă, ai vis să mănânci ceva anume. Orizontul tău de visuri se restrânge fundamental. Eu visam să scap cât mai repede. Când anchetatorul de securitate mi-a arătat dosarul în care eram eu implicat – ultimul pe lista celor 14 oameni, articolul 327 din Codul Penal prevedea închisoare de la cinci la zece ani. Deci, îți dai seama că eu, atunci când am primit dosarul și l-am citit, așteptam să fiu închis între cinci și zece ani. N-a fost așa, am scăpat necondamnat pentru că a fost o conjunctură… în sensul că eu nu am chemat pe nimeni… Dacă eu chemam pe cineva la această manifestație aș fi fost, cumva, activ în organizarea ei și luam doi ani de închisoare, cel puțin. Dar eu, ducându-mă acolo în ultimul moment, chemat de cineva și fiind fără legătură, ăia au zis „ăsta a venit ca prostul” și nu m-au mai ținut. Mi-au dat drumul. În anul următor, nu se mai punea problema să intru la Teatru, pentru că era facultate ideologica și pentru că eu fusesem închis. Am fost bucuros că am putut să termin Construcțiile. Apoi, deși aveam notă destul de mare, m-au chemat ultimul sau penultimul la repartiție și m-au trimis pe un mare șantier din țară, undeva lângă Târgu Mureș. Șantier pe care eu l-am deschis și care a funcționat impecabil! Apoi am venit la București și, când s-a deschis secția de regie de film, în 1963, am lăsat complet ingineria și m-am înscris la regie de film. Norocul meu a fost că familia a acceptat să mă țină cu bani încă o dată, cinci ani. Că puteau să mă trimită să muncesc. Am terminat IATC-ul și, în ultimul an, având notă foarte mare, am fost selecționat la Studioul Cinematografic București, la Buftea. Atunci s-a întâmplat o poveste foarte interesantă. Colegul și prietenul meu de vodkă – pentru că, în cinci ani de Institut am băut la vodkă și la palincă la celebra Ciresica… Prietenul acesta al meu a venit de la Caransebeș cu o nuvelă. Îl chema Horia Pătrașcu și nuvela se chema „Reconstituirea”. El a venit cu nuvela, mi-a citit-o noaptea, am plâns pe umărul lui și, pentru că eu știam că voi face filmul, am spus că vin la București și mă apuc. Am plecat să filmez filmul de diplomă la Brăila și, când m-am întors, m-am întalnit cu Horia care era palid, îi dăduse „Reconstituirea” lui Pintilie, la Studio. Atunci a trebuit să iau alt proiect. Și am primit, pentru ca Studioul voia să-mi dea film, un alt proiect după un scenariu al lui D. R. Popescu, care se chema „Prea mic pentru un război atât de mare”, care a fost un film pe care l-am făcut cu foarte mult drag și care a avut succes. Și filmul acesta a fost masacrat și oprit. A fost puțin schimbat, i s-au adăugat fraze patriotice. Dar a avut un succes foarte mare. A plecat la Locarno, am luat premiu acolo, apoi la Cannes, la „Quinzaine des Réalisateurs” și a avut un drum foarte important – a fost și la Avignon, la Mannheim, deci a fost un film care m-a scos.

EVELINE PĂUNA: Aveați 32 de ani. Ați fost atât de bun și pentru că nu ați avut voie atâta timp să vă apropiați de universul acesta care vă plăcea atât de mult? De la 14 ani… practic totul părea ca e împotriva visului dumneavoastră.

RADU GABREA: Da, eram destul de copt pe lângă ceilalți colegi ai mei, dar așa a fost. S-ar putea să fi fost din cauza asta. Să fi fost o îndârjire. Eu am lucrat cu un operator extraordinar, prieten cu mine, Dinu Tănase și am filmat cu bucurie. Apoi am făcut primul serial, „Urmărirea”, care a avut foarte mare succes și care a fost vândut și în străinătate, în Finlanda și în Suedia. Și, pe urmă, am plecat din țară șase luni, la Paris. Nu voiam să mă mai întorc. Am vrut să rămân la Paris. Erau filme foarte proaste, în tot Parisul. Și, în ultima zi, când îmi expira viza de șase luni, am văzut la un cinematograf de artă din Cartierul Latin un film al lui Tarkovski. Și m-a înnebunit atât de tare, încât am spus că trebuie să mă întorc în România, să dau lovitura și să vin cu filmul la Paris. Și m-am întors în țară. Am avut mare noroc cu directorul Casei de Filme, Alexandru Ivasiuc, căruia i-am spus că vreau să fac film după cartea lui Fănuș Neagu, „Îngerul a strigat”. Era o carte lansată cu mult zgomot și cu mult chin. Și eu am primit dreptul să fac acest film. Și am început să filmez „Dincolo de nisipuri”, în 1972. În 1973 am terminat filmările și trebuia să am premiera mare la cinematograful Patria, pentru că filmul se anunțase bine făcut. Și atunci s-a întâmplat o aventură care este unică: Ceaușescu a venit din Germania în sâmbăta dinaintea premierei. Fusese la Hamburg și cancelarul de atunci, Helmut Schmidt, a refuzat să îi dea licența la avioane. Și a venit foarte supărat. La aeroport, la primire, erau diferiți secretari de partid, printre care și Ștefan Andrei, soțul Violetei Andrei, care juca la mine în film. Și Violeta se întâlnea și cu tovarășul Popescu, era „Popescu- Dumnezeu”, de la Cultură. Și mi-a dat telefon și a spus „să știi că Popescu a spus că filmul îi place foarte mult și că o să îl susțină”. Dar au fost tot felul de complicații și a urmat un an de lupte ca să scot filmul. Iar premiera a fost când Ceaușescu nu era în țară. Filmul a avut niște cronici absolut extraordinare, a fost o nebunie, un delir. Și atunci am hotărât să plec la Cannes, hotărât fiind să nu mă mai întorc pentru că toată lumea mi-a spus că, după un asemenea succes, nu o să mai am proiecte aici. Știam că sunt pe lista neagră. Și, de la Cannes am plecat în Germania și nu m-am mai întors în România 24 de ani. Am revăzut acum filmul „Dincolo de nisipuri” și o să-l scot din nou. L-am curățat de cenzură și o să-l scot cu o premieră, într-o versiune originală. Am reușit să scot toate porcăriile comuniste și filmul arată senzațional.

EVELINE PĂUNA: De partea cealaltă, dumneavoastră obișnuiți să spuneți „m-am născut la Brăila, am fost crescută la Galați, m-am măritat la Brașov și prima repartiție după terminarea facultății de la București a fost la Botoșani”. Cum de nu v-ați găsit locul? Ce șanse erau pentru o fată născută la Brăila să ajungă actriță?
VICTORIA COCIAȘ: Șansele erau foarte mici în perioada aceea, pentru că în Institut intrau mai puține fete decât băieți. Eram șase fete și doisprezece băieți. Eu am avut marea șansă de a intra din prima, imediat după liceu. Nu aveam nici 20 de ani când am intrat, în 1976. Am vrut să fac Teatru, de mică. Atunci când am intrat la IATC, deja aveam niște premii, jucam în teatrele de amatori, făcusem Școala Populară de Artă în paralel cu liceul, lucram la Casa de Cultură a Studenților…

EVELINE PĂUNA: Prima căsnicie, de la Brașov, v-a adus o minune, l-a adus pe fiul dumneavoastră, pe Tudor. Spuneți adesea că v-ați fi dorit ca, în primii lui ani de viață, să petreceți mai mult timp alături de el.

VICTORIA COCIAȘ: Asta e adevărat, da. Tudor s-a născut în perioada în care eu eram studentă. În vacanța dintre anul trei și anul patru.

EVELINE PĂUNA: Și ați locuit într-o cabină de la teatru?

VICTORIA COCIAȘ: Pe Tudor l-am crescut în căminul studențesc, în primele lui luni de viață. L-am născut la Galați, între anul trei și patru, că m-am dus la părinți să-l nasc, ca să am un sprijin moral. Și, după aceea, pentru că alăptam copilul, o colegă de-a mea de la secția germană, care avea și ea o fetiță mi-a spus că nu se poate să las copilul acasă și să vin la facultate și să nu alăptez. Aveam 21 de ani… eram un copil cu copil. Stăteam în camera de cămin studențesc. Nu ne primea nimeni în gazdă, cu copiii. Copilul, în primele luni de viață, a stat în cămin, cu mine, cu Harriet, cu fetița ei și cu soțul ei. Soțul meu deja lucra la Brașov, el fusese repartizat deja acolo. Și a fost greu. I-am alăptat împreună pe copii, ei sunt „frați de lapte”. Când mergeam eu la repetiții îi alăpta ea, și invers. A fost, totuși, o perioadă frumoasă. Apoi am fost repartizată la Botoșani și l-am luat cu mine. Am stat cu el in cabină, e adevărat. Și când nu aveam cu cine să îl las, îl lăsam cu colegii, la secretariatul direcției, la contabilitate.

 

EVELINE PĂUNA: Și revenirea la București?

VICTORIA COCIAȘ: Revenirea la București a fost mult mai târziu. Am fost actriță și la Brașov, șapte ani. Am jucat foarte mult acolo, a fost o experiență extraordinară pentru mine. Drumul a fost așa: Botoșani, Brașov, București. Între 1986 și 1987 am făcut naveta București-Brașov. Jucam la Brașov și aveam repetiții în București.

 

RADU GABREA: „EA REPREZINTĂ VICTORIA MEA!”

EVELINE PĂUNA: În 1992 aveați să vă întâlniți. Parcă destinul a făcut să vă plimbați în toată lumea, respectiv în toată țara și să reveniți în București, pentru a vă îndrăgosti. 

RADU GABREA: Da, în 1992 am venit în România ca să filmez jumătate din „Rosenemil”, ultimul film făcut în Germania.

EVELINE PĂUNA: Ba eu cred că ați venit ca să o întâlniți pe doamna!

RADU GABREA: Da, în timp s-a dovedit că așa a fost. Și așa cred că a trebuit să fie! Să-ți mai spun ceva… la șase zile după ce am ieșit eu din pușcărie s-a născut Victoria.

VICTORIA COCIAȘ: Asta, pentru el, e un simbol.

EVELINE PĂUNA: Eu am ieșit pe 29 mai și ea s-a născut pe 6 iunie, în același an.

EVELINE PĂUNA: Și mai poartă și numele „Victoria”.

RADU GABREA: Târziu mi-am dat seama de chestia asta. Că ea reprezintă victoria mea!

EVELINE PĂUNA: Cum v-ați întâlnit?

VICTORIA COCIAȘ: La filmări. El făcea interioarele pentru „Rosenemil”, o mare producție germană. Și avea nevoie de actori, în figurație, în România, pentru scenele mari. Pentru Balul de la Casa Armatei… atunci foarte mulți actori și actrițe s-au dus la filmări…

RADU GABREA: Mai ales pentru că, fiind un film străin, se plătea și mai bine.

VICTORIA COCIAȘ: Da, în 1992, pentru noi… să primim niște dolari era ceva… o sută-două de dolari, nu mai știu exact. Țin minte că eram mulți actori. Plus că erau costume foarte frumoase, făcute de Uta Freiwald. Eram toate îmbrăcate minunat și chiar la filmare l-am vazut eu prima dată pe Radu. Se filma la Cercul Militar, la Casa Armatei – cum se numea, în sala de marmură. O sală superbă! Iar noi eram într-un film de epocă al anilor ’20, cu rochii splendide. Noi ne-am cunoscut chiar în secvența de bal. E filmată!

RADU GABREA: Dar nu am avut marile sentimente, pe ea o mutam de colo-colo, cu toți actorii. Însa evident că am remarcat cât de frumoasă era!

VICTORIA COCIAȘ: La final, ne-am luat rămas bun. Eram împreună cu Cezara Dafinescu și cu alte colege de-ale mele, de la Național. Femei frumoase!

RADU GABREA: Și erau și mulți actori buni – Mircea Albulescu avea un mic rol, Mitică Popescu de asemenea… pentru că distribuția era majoritar germană. O altă chestiune de destin. Ea era la Teatrul Nottara. Iar eu eram legat de Teatrul Nottara, pentru că era teatrul în care am debutat. Pentru că vorbim de destin, eu sunt legat de acest teatru din 1954. Acolo am debutat, iar acum merg la fiecare spectacol al Victoriei. Sala de la Nottara e, pentru mine, chiar o sală simbolică!

VICTORIA COCIAȘ: Iar atunci, la film, în sala de bal, ne-am luat la revedere și… a fost un sărut. Toată lumea l-a sărutat pe obraz și pe mine el m-a sărutat pe gură. De fapt, acela a fost momentul care a declanșat ceva în suflet. Era prima întâlnire, eu îl văzusem prima dată…

EVELINE PĂUNA: Ceea ce pentru dumneavoastră este destin – un om fascinant, o Victorie în viața dumneavoastră, pentru mulți putea părea atunci o incompatibilitate, prin diferența de vârstă. V-ați gândit vreo secundă la asta?

RADU GABREA: Eu nu. Iar eu arătam mai tânăr decât eram. Eu nu-mi arătam vârsta, ea arăta excepțional, niciodată nu m-am gândit la asta.

VICTORIA COCIAȘ: Nici eu. Între noi a fost un alt tip de compatibilitate. Apoi ne-am mai întâlnit, pe parcurs. Între noi a fost o comunicare emoțională, fizică… a fost chimie. Nu pot să spun că a fost coup de foudre, că nu se punea problema așa.

RADU GABREA: Nu eram noi genul de coup de foudre…

VICTORIA COCIAȘ: La vârsta noastră… și eu deja trecusem printr-o căsnicie, aveam copil.

EVELINE PĂUNA: Cum a înțeles Tudor relația dintre dumneavoastră?

VICTORIA COCIAȘ: Tudor era destul de mic. În orice caz, relația noastră a fost de nivel platonic și de cunoaștere… că a durat încă doi-trei ani. Abia mai târziu am rămas împreună. Radu stătea mai mult în Germania… iar eu ieșisem din căsnicie de câtva timp și stăteam numai cu Tudor și cu mama mea. Deci nu a fost o problemă, Tudor l-a cunoscut treptat. Totul a fost firesc. Nu am stat împreună până prin 1995.

EVELINE PĂUNA: Unul pentru celălalt sunteți marea dragoste?

RADU GABREA: Eu zic că da!

VICTORIA COCIAȘ: Da. Între noi a fost o Mare Întalnire, pe toate planurile.

EVELINE PĂUNA: Cum a mers, de-a lungul timpului, colaborarea dintre dumneavoastră, pe plan profesional?

RADU GABREA: Ea era actriță foarte mare. Eu știam asta. Colegii ei îmi povestiseră despre ea.

VICTORIA COCIAȘ: Foarte mult timp a lucrat fiecare, separat. Adică el și-a făcut filmele, eu am lucrat pe partea mea, în teatru. Târziu am început să lucrăm împreună, la proiecte comune. Dar ne sfătuiam absolut întotdeauna!

RADU GABREA: Absolut întotdeauna! Dar am facut și proiecte mari împreună, de exemplu piesa „Maria Callas”, pe care am pus-o în 1997 și care a avut mare succes, fiind o producție extrem de premiată. Nu că sunt soțul ei, dar trebuie să spun asta: pentru ea, spectacolul de teatru e cea mai mare realizare. După fiecare spectacol vine absolut fericită și nu mai are niciun fel de probleme. Orice fel de necaz dispare. Ea trăiește pentru teatru. Nu cred că am mai întâlnit pe cineva care să trăiască pentru teatru, ca ea. A avut niște momente când n-a jucat – vreo doi ani de zile nu era distribuită și era distrusă.

EVELINE PĂUNA: La avanpremiera filmului „O poveste de dragoste, Lindenfeld” am observat că, atunci când vorbiți despre soția dumneavoastră, vă adresați cu „Doamna Cociaș, o actriță extraordinară”. Reușiți să alunecați atât de brusc de la… „marea dragoste”?

VICTORIA COCIAȘ: Este respectul fiecăruia pentru profesia celuilalt. Există o admirație profesională reciprocă.

RADU GABREA: Acesta este secretul. Cred că asta ne ține foarte tare împreună – faptul că nu există nicio imixțiune brutală în viața celuilalt, în domeniul artistic. Acum îmi dau seama – cred că asta explică povestea noastră. De exemplu, niciodată nu mi-a cerut să o distribui în vreun rol. Niciodată!

VICTORIA COCIAȘ: Și chiar la filmul „O poveste de dragoste, Lindenfeld” am avut probleme de distribuție. N-am vrut să joc. Eu am fost foarte uimită de propunere, pentru că nu mă potriveam ca vârstă cu personajul. Până acum am mai lucrat și la alte filme împreună, când mă potriveam pe rol.

RADU GABREA: Nu a fost niciodată în rol principal. Lumea poate spune despre mine că „își promovează nevasta”. Nu. Iar pentru filmul acesta m-am gândit la personaj. I se potrivea foarte bine ei, dar era, într-adevăr, riscul de vârstă. Dar știam că poate să-l facă! I-am propus și mi-a spus că nu joacă decât dacă vom reuși maturizarea și prin machiaj. Și eu aveam o machioză foarte pricepută în Germania, cu care am facut filmul „Ein Mann wie Eva”, unde a trebuit să fac o mască de bărbat pe o femeie. Și m-am gândit să o aduc. Dar mi-a spus că e la pensie și că nu mai lucrează și mi-a dat-o pe asistenta ei. Am facut o probă filmată. Iar Victoria, după ce a vazut probele, a spus „Joc!”. Povestea este credibilă pentru ca Ully arată cum arată – Victor Rebengiuc, și ea, Helga, în ciuda vârstei, are tinerețe, totuși. Și asta e toată chestia, asta îmi trebuia mie!

EVELINE PĂUNA: Ce v-a placut cel mai mult la acest personaj?

VICTORIA COCIAȘ: Seninătatea și păstrarea inocenței, în ciuda tuturor experiențelor îngrozitoare pe care le-a avut. Pentru că nu oricine poate să își conserve inocența. Inocența se pierde foarte repede. Poți să o pierzi foarte devreme în viață. Și asta îmbătrânește, de fapt.

EVELINE PĂUNA: Cu ce imagine ați rămas dumneavoastră, revăzând filmul de atâtea ori?

RADU GABREA: Am rămas cu imaginea ei, când Ully este în pat și spune „A fost odată o fată frumoasă pe care am uitat-o”. Și expresia ei de acolo este extraordinară. Nu că actrița e soția mea, dar și acum mă întreb cum i-a reușit expresia aceea care este absolut uluitoare. Și toată lumea spune că e cea mai bună scenă din film. Mie mi-a rămas imaginea aceea.

EVELINE PĂUNA: De la film poți să rămâi cu frica de timp și cu întrebarile despre ce va fi. Vă e frică? Timpul pare dușmanul celor doi din film… Cum e în realitate? Vă e frica de ce vor aduce anii care vor veni?

VICTORIA COCIAȘ: Da, sigur că da.

EVELINE PĂUNA: Timpul ucide marile iubiri?

RADU GABREA: Mai face reumatism…

VICTORIA COCIAȘ: Există curiozitatea de a vedea ce se întâmplă cu timpul, deci dacă îți rămâne curiozitatea… Părerea mea este că tocmai curiozitatea înseamnă și inocență, înseamnă energie, înseamnă dorința de viață. Și, dacă-mi doresc ceva în timpul pe care-l mai am, este să nu-mi pierd curiozitatea.

RADU GABREA: Ceea ce te păstrează este o activitate intensa la care să ții și care să te bucure. În momentul în care eu aș ști că nu aș mai putea să fac film deloc, atunci timpul ar deveni un adversar. Dar așa, câtă vreme eu pot să transform toate gândurile în realitate, timpul e de partea mea. Și în starea mea de acum, când mă apuc de ceva… Să spunem că am un scenariu care nu-mi place. Și-mi bat capul cu gânduri. Dar, în secunda în care încep să-mi vină idei, ca niște decorațiuni de dantelă, în secunda aia să știi că sunt și mai sănătos: mă doare capul mai puțin, nu mai am niciun defect, mi-e mai bine. Poți să spui că e o nebunie, dar nu e. Eu trăiesc pentru film și ea trăiește pentru teatru!

EVELINE PĂUNA: Este adevărat ca locuiți la 20 de kilometri de București?

VICTORIA COCIAȘ: Da. Am plecat din București cam în 1999-2000. Atunci ne-am mutat. Stăm în afara Bucureștiului, în spațiu, în natură. Stăm într-un sat, Petrechioaia se numește. Are multă verdeață, acolo sunt țărani…

EVELINE PĂUNA: Cei de acolo știu cine sunteți?

VICTORIA COCIAȘ: Stiu, au aflat între timp. Unii dintre ei au început să vină pe la spectacole. Se bucură că suntem acolo.

RADU GABREA: Primarul a venit și el la spectacol. Pentru mine este un loc fabulos.

VICTORIA COCIAȘ: De fapt, Radu a insistat să mergem acolo. Eu sunt un copil de bloc. Am crescut pe balcon, cu cheia de gât. Radu, cât a stat în Germania, nu a stat în metropolă, a stat în afara orașului, că așa se poartă în Occident.

RADU GABREA: Ne-am tot plimbat prin apartamente de bloc. Și, unde mă duceam, nu încăpeam. M-am dus într-un celebru bloc superb la Floreasca – când am intrat în bucătărie m-am dat cu capul de dulap, am mers la alte blocuri celebre de la Gara de Est – m-am enervat îngrozitor. Și, într-o dimineață, a venit Victoria cu un ziar și mi-a arătat un anunț despre o casă la țară, de vânzare. 1.200 de metri erau la un preț foarte convenabil. Și i-am spus să mergem până acolo. Ea era sigură ca eu vreau doar să văd. Noi aveam un Jaguar atunci și drumul spre comuna respectivă acum e asfaltat, dar atunci…

EVELINE PĂUNA: E cam ce s-a întâmplat cu BMW-ul din film?

VICTORIA COCIAS: Da, cam așa ceva. Adică a trebuit să lăsăm mașina undeva la șosea. Și, pentru că era primăvară și noroi pe jos, am intrat pe ulița respectivă și ne-am umplut de noroi.

RADU GABREA: Când am văzut casa… era un liliac splendid la poartă, care și acum e fabulos. Și am zis că luăm casa. Locul acela este absolut miraculos.

EVELINE PĂUNA: Cum e acasă?

RADU GABREA: Ne uităm la „Suleyman Magnificul”.

VICTORIA COCIAȘ: Am trei câini, mai joc fotbal cu nepotul. Fotbalul e cel mai obositor! De la Radu am trei nepoți.

RADU GABREA: Eu am o fiică și trei nepoți.

EVELINE PĂUNA: Faptul că nu aveți un copil împreună e o problemă? V-ar fi legat mai mult? V-ar fi desăvârșit povestea?

VICTORIA COCIAS: Nu știu ce s-ar fi întâmplat… Nu ne-am gândit. Dacă n-a fost să fie… Plus că foarte repede au apărut nepoții… Iar copiii noștri se înțeleg foarte bine – Magdalena, fiica lui Radu, este nașa de cununie a lui Tudor.

EVELINE PĂUNA: Revenind la film, pare a fi una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din toate timpurile… Știu că ați avut și obstacole. De exemplu, floarea soarelui din cadrele de început…

RADU GABREA: Nu mai era… Toată zona aceea de început trebuia să fie galbenă. Am fost din timp, am găsit locul și, după două săptămâni, cand am ajuns acolo, se terminase tot. Toată floarea soarelui. Și toată floarea soarelui din film, de la început, e pusă de noi, cu mâna. Fiecare floare.

EVELINE PĂUNA: Se poate spune că i-ați oferit doamnei dumneavoastră un câmp de floarea soarelui? Că ați reușit ce nu a reușit natura?

RADU GABREA: Da.

VICTORIA COCIAȘ: O declarație de dragoste a fost însuși faptul că el a avut încredere să îmi dea mie acest rol. Citind scenariul, mie mi-a plăcut foarte mult personajul, dar nu m-am gândit vreo clipă că l-aș putea interpreta eu. Mă gândeam cine ar putea să-l faca… Eu m-am gândit la Victor Rebengiuc pentru rolul Ully. Scena despre care spuneți cu toții că e specială a ieșit așa datorită relației mele cu Victor Rebengiuc, pentru că a fost extraordinar. În viața de zi cu zi fiecare dintre noi suntem așa cum suntem, uneori ne lipsește răbdarea, dar în momentul n care începeam să jucăm… Îmi inchipui că ar fi extraordinar să joc cu Victor și în teatru, pentru că este un partener fantastic. Toate expresiile pe care le-am avut, le-am avut din relația cu el. Numai atingerea mâinii… a fost în momentul când Ully vrea să o oprească pe Helga. A fost o stare de grație… și bine că a fost camera care să o surprindă.

RADU GABREA: Bine, am avut și un operator foarte bun, George Dăscălescu, ne-a ajutat enorm.

EVELINE PĂUNA: Credeți că generația tânără înțelege filmul așa cum l-ați simțit dumneavoastră?

RADU GABREA: Am făcut o avanpremiera la Berlin, exact în paralel cu Berlinala. Și la noi a fost arhiplin, iar peste jumătate dintre cei prezenți acolo erau tineri. Și au plâns tot filmul! Eu am fost uluit.

VICTORIA COCIAȘ: Și pe mine m-au interesat mult reacțiile, pentru că filmul are un anumit ritm, cu care nu mai suntem obișnuiți. Televizorul și filmul american ne-au obișnuit cu un anumit ritm…

EVELINE PĂUNA: Ritm de pop corn.

VICTORIA COCIAȘ: Da, cu filmele fast-food. Ce oferim noi aici este ceea ce se cheamă „slow-food”. Adică stai să simți timpul…

EVELINE PĂUNA: Dacă ar mai fi întârziat genericul cu cinci minute, ce s-ar fi întâmplat?

RADU GABREA: Erau mai complicate versiunile. În primul rând, finalul pe care l-ai văzut s-a stabilit… singur, la montaj. Nu a fost prevăzut. Aici operatorul a avut un mare merit. Noi nu mai aveam floarea-soarelui aici. Și operatorul fusese în concediu. Și trecuse prin Bulgaria. Și văzuse la granița cu România, la Ruse, imense câmpuri de floarea-soarelui. Când s-a întors din concediu ne-a spus că merge să filmeze în Bulgaria. Dar mi-a zis că ia și costumul personajului cu el. Și, în fuga din finalul filmului… e el. Când am montat filmul, fuga aia s-a cerut a fi finalul.

EVELINE PĂUNA: S-a tras cu acel pistol? Sau Alzheimerul a mers până în ultima clipă.

RADU GABREA: Aveam de gând să tragă cu pistolul.

VICTORIA COCIAȘ: Eu cred că Alzheimerul e mai dur decât pistolul.

EVELINE PĂUNA: Deci cum s-ar fi terminat, dacă am întarzia genericul cu câteva minute?

RADU GABREA: Nu știu…

VICTORIA COCIAȘ: Din fericire, personajul lui Victor a știut să termine filmul, la timp. Adică momentul lui de luciditate cu plecarea… plecarea din viață…

EVELINE PĂUNA: Și personajul dumneavoastră a pierdut, din nou?

VICTORIA COCIAȘ: Nu, nu a pierdut. Nici nu a câștigat, nici nu a pierdut.

EVELINE PĂUNA: Ce a înțeles Helga din viață? La 16 ani a plecat în lagăr… apoi a trăit singură…

VICTORIA COCIAȘ: Singură și-a dus viața iubind copiii – a fost învățătoare, dupa ce a trecut prin toate experiențele. Ea cântă în filmul acesta – deci a rămas la 16 ani, când a plecat în Lagăr. Cântecul este cel pe care îl cântau femeile germane deportate în Siberia. Versurile sunt dintr-o poezie a lui Herman Hesse, poezie care apare în romanul Hertei Müller. Deci Helga… a rezistat în lagăr culcându-se în stânga și-n dreapta, fiind violată, a lucrat la bucătarie. Tinerețea a ținut-o în viață. Ea a fost la unul dintre cele mai dure lagăre. De fapt, și spune în film că de acolo nu s-au mai întors… Cred că experiența de acolo i-a marcat toată viața.

EVELINE PĂUNA: Și, de fapt, curajul și inconștiența celor 16 ani au aruncat-o în lăgar.

VICTORIA COCIAȘ: Da, i-a luat apărarea tatălui. Ea s-a dus de bunăvoie. Naivitatea aceasta a aruncat-o în această experiență. Eu cred că și-a asumat tot ce a avut să vină – a primit totul, ca pe ceva normal.

EVELINE PĂUNA: Așa a primit și deznodământul filmului?

VICTORIA COCIAȘ: Da, așa a primit și deznodământul filmului. Ca pe ceva ce trebuie să vină.

RADU GABREA: Filmul este transformarea romanului lui Ioan T. Morar, care avea puțin alte accente. Și, studiind romanul și filmul, mi-am dat seama că accentele din film sunt mai puternice. În roman moare el, dar acolo e invers. Ea e bolnavă de Alzheimer. Și el moare… În roman se face o construcție imensă ca să-l primească pe el…

EVELINE PĂUNA: E mai trist romanul sau e mai trist filmul?

RADU GABREA: Romanul avea chiar și o cheie comică importantă, pe care eu am pierdut-o, însă pe mine m-a uluit satul. Mi s-a părut că, orice aș face, să inventez un sat de carton ca să fie frumos în film… n-avea sens. Or acele ruine mi s-au părut atât de expresive.

EVELINE PĂUNA: Deci satul există…

RADU GABREA: Există așa cum îl vezi. Și eu am construit filmul în jurul satului. La un bolnav de Alzheimer copilăria e cea mai puternică…

VICTORIA COCIAȘ: Eu am văzut prima Lindenfeldul, dintre toți din echipă. Am fost într-un turneu la Reșița. Radu începuse pregătirea pentru film, dar eu habar nu aveam că o să fac rolul. M-am oferit să merg să văd Lindenfeldul. Am căutat de-am înnebunit. Puțină lume mai știe unde e satul acesta. Am lăsat mașina pe drum și am găsit un tractor. Și cu tractorul am mers două ore până am ajuns. În afară de ruinele care se vad în film, cineva încearca să-și construiască o casă…

EVELINE PĂUNA: Nu m-aș mira să apară o vilă. Să încurajați turismul, infrastructura… cu filmul acesta…

VICTORIA COCIAȘ: Pe cuvântul meu! E un viloi, e un buncăr! În rest, ruine! Și, la un moment dat, am văzut cimitirul, tractoristul ne-a mai spus ce a mai știut. Și, dintr-o dată, a apărut o bătrână, parcă de nicăieri. Îmbrăcată în negru, foarte slabă, cu părul alb și foarte senină. Și a început să vorbească cu tractoristul. Și asa am aflat că bătrâna aceasta este singurul locuitor al satului. Stă singură în creierii munților, într-o Românie paralelă.

EVELINE PĂUNA: V-ați gândit să o chemați la premiera filmului?

VICTORIA COCIAȘ: Nu știm cum să o găsim. Cand ne-am dus cu filmările nu a mai apărut, nu mai era acolo. Eu am facut prospecțiile cu un an-doi, înainte…

EVELINE PĂUNA: Care este lecția de viață pe care ne-o lasă filmul?

VICTORIA COCIAȘ: Eu consider că trebuie să fim foarte împăcați și fericiți cu ceea ce ni se întâmplă, în fiecare moment. Trebuie să luăm lucrurile, bune sau rele, ca fiind experiența din viețile noastre. Ceva ce trebuie să ne facă fericiți pentru că este vorba de viața noastră. Daca ne iubim pe noi înșine, orice experiență vine, orice hotărâre luăm, orice ni se întâmpla… Asta este filozofia acestui film. Să fim împăcați cu ceea ce facem.

******

Revenind la Teatrul Nottara, acum câțiva ani notam, pentru Jurnalul Național:

În unele seri, în care îl străbat pe jos de la Național la Nottara, îmi imaginez că Bulevardul Magheru este Broadway. În realitate, este ruda de la țară, fără străluciri amețitoare, cu hoteluri de prea puține stele, cazinouri kitschoase, mai mulți cerșetori decât trecători și proaspăt montate lumini de Crăciun, care tronează stins, în prag de alegeri prezidențiale, într-un București dornic să renască. Dar la un pas, un singur pas de trotuarul neasfaltat al bulevardului, magia începe, o altă lume ni se așterne!

Teatrul Nottara nu e bogat, dar împarte puținul său cu spectatorii. Cred că este singurul teatru din București ale cărui intrări nu sunt închise până la ora la care este așteptat publicul. El ne primește oricând, chiar și cu mult timp înaintea începerii reprezentației. Foyerul e mic, încălzit în felul acela special în care parcă aștepți să auzi lemnele trosnind în sobă. Bodyguarzii nu sunt flegmatici și nu te țin departe, ba chiar te primesc cu respectul pe care-l ai pentru un om care-și cumpără bilet, iar doamnele plasatoare te așază calm, la locul tău din sală, deși tu singur știi să citești biletul. Teatrul Nottara nu e bogat și nu și-a permis o renovare completă, dar are în repertoriu titluri care te poartă dincolo de concret! “Maria Callas – La Divina”, e unul dintre ele.

Premiera absolută a piesei a avut loc în 1997, tot la Nottara, având-o în rolul principal tot pe Victoria Cociaș. Spectacolul s-a bucurat de succes încă de pe atunci, fiind prezentat în turneu la Canberra, Sydney, Melbourne și New York și Washington DC. În 2012, la 15 ani de la prima reprezentație, “Maria Callas – La Divina” a văzut din nou luminile rampei.

Mai sunt câteva minute până la ora începerii. Suntem invitați să luăm loc în sală. Pe scenă, într-un colț – o pianină. De cealaltă parte – o masă de studiu și niște partituri răsfirate, iar în centrul scenei – o intrare grandioasă. Piesa aceasta are nevoie de un public avizat, întrucât spectacolul nu… povestește, ci certifică. Terrence McNally și-a intitulat piesa “Master-class” și, de fapt, asta și este, un master-class pentru spectatori, nu un rezumat de cultură muzicală și interpretativă, pentru cei care nu o au. Concret, spectatorii sunt invitați la un master-class de canto, susținut de Maria Callas însăși (Victoria Cociaș). Fiecare dintre cei din sală este inclus în poveste! Suntem surpinși când, brusc, Maria Callas își face apariția pe scenă, de dinocolo de ușile grandioase. Apoi ne vorbește privindu-ne în ochi, încât timpul și istoria se comprimă și ai senzația că Divina s-a întors pentru un cântec de lebădă. Callas se acomodează cu sala de curs, și cu noi, publicul-interactiv, care ne rușinăm ca niște școlari care nu și-au făcut tema atunci când ne întreabă “cine începe?”. Așteptând să-i… întrebe pe alții, m-am făcut mică în fotoliul din rândul întâi și-mi pare că Victoria Cociaș nu este cea pe care o știam, fumând în birou, sau vorbind despre filmul “Lindenfeld-O poveste de dragoste” (o minune de film, despre care o să vă povestesc cu altă ocazie), ci este Callas. Nu, nu este nici scundă, nici plinuță și nici brunetă – însă privirile ei au strâns întreaga strălucire a Divei, întreg dramatismul ei. Și, poate, trăsăturile Victoriei Cociaș compensează și dorința sopranei de a fi fost mai înaltă, mai suplă… Maria Callas a murit la 54 de ani. Victoria Cociaș parcă i-a oferit nemurire, prelungind cu viața ei, povestea legendei. (Mă trece un gând că Maria Callas a murit în 1977, când Bucureștiul a fost îngenunchiat de cutremur, iar acum o altă Callas, într-un imobil aproape… îmbulinat pe Magheru… Dar să revenim la piesă!).

Cea care își face curaj să urce pe scenă prima este Sophie de Palma (Andreea Măcelaru Șofron). Iar pentru ca totul să pară realitate, se ridică din al patrulea rând din sală. Andreea Șofron interpretează cu atâta pricepere rolul, încât abia după câteva minute ne dăm seama că e “de-a lor”, de-a artiștilor și nu “de-a noastră”, adică de-a publicului. (Că-i aproape ilegal de frumoasă știam, că dansează balet pe pointe știam, de asemenea, că are doi copii minunați acasă – și asta știam dar că are și voce de soprană! – asta am fost mai mult decât surprinsă să aflu!!!). La pian, pentru corepetiție, este Manny Weinstock (Alexandru Petrovisch). Și lecția începe. Dincolo de indicațiile profesorale se ascund mărturisiri de nuanță despre neliniștea Mariei Callas de a găsi în fiecare partitură mai mult decât un exercițiu de tehnică. Când severă, când pradă unor răscolitoare aduceri aminte, Maria Callas ne face să înțelegem luptele interioare pe care un artist le are de înfruntat, în pregătirea unui rol. În momentele de aducere-aminte, în care sala este inundată de vocea Mariei Callas, lumina cade, lăsând un spot pe chipul-icoană al Victoriei Cociaș. Zguduitor este monologul în care Maria Callas (sau Victoria Cociaș, că nici nu mai știu cum să mă raportez la realitate!) povestește despre relația pe care a avut-o cu Aristotel Onassis, despre dragostea pe care i-a purtat-o, în ciuda umilinței la care o supunea magnatul. Traducerea piesei este de excepție și poartă semnătura Antoanetei Ralian. Nu știu dacă vă dați seama, fără să vedeți piesa, cât de importantă este traducerea textului, în acest titlu! După ce ne poartă (prin decor) pe scena Scalei din Milano, Maria Callas ne îngăduie o pauză.

Partea a doua a spectacolului aduce pe scenă alți doi ucenici – Tony Candolino (Lucian Corchiș) și Sharon Graham (Ruxandra Urdăreanu, care interpretează Lady. McBeth- știți legenda numelui care NU se pronunță în teatru, pentru că aduce nenorociri. Uf… cutremur, Magheru, bulină!) și alte mărturisiri despre frământările pe care Maria Callas le trăia în raport cu sine-însăși. Despre o copilărie nefericită, în care era mereu în competiție cu o soră preafrumoasă și o mamă lipsită de suflet, prezențe pe care și le imagina mereu în sală, alături de rivalele de scenă care o așteptau la un eșec distanță… despre fata frumoasă care i-a luat rolul visat la început de carieră, iar ea a fost nevoită să joace rolul unei măicuțe, din cauza fizicului deloc atractiv, despre ochelarii groși, despre dorința de a slăbi și a fi frumoasă, despre aplauze, spectacole, detalii de partitură. Și, mai presus de toate, despre EL. Despre Ari – Aristotel Onassis, marea dragoste și, totodată, colivia care a închis “canarul”. Despre o iubire în numele căreia și-a jertfit cariera și a renunțat la copilul din pântece, pentru că el i-a cerut să cânte, din nou. Iar un copil… ar fi incomodat. Doar că vocea… a lăsat-o, condamnând-o la o ultimă arie în fața lojei directorului de la Scala, care a concediat-o. Maria Callas devenea legendă!

Victoria Cociaș face un rol excepțional, identificându-se atât de bine cu personajul, încât ai impresia că Maria Callas și-ar fi dorit să-și scrie povestea după ce ar fi văzut-o jucând pe Victoria Cociaș, de vreme ce actrița îi oferă acestui destin rafinamentul și distincția unei Dive. Rolul e greu, Victoria Cociaș susținând fiecare secundă a jocului scenic, fără putința de a ieși măcar vreo clipă din personaj pentru că se joacă cu respirația noastră, îngenunchiată toată piesa de un nod în gât și de lacrimi ascunse. Jocul Victoriei Cociaș te doare, de parcă îți ține în mâini propia-ți inimă. Și da, arta, este ceea ce se întâmplă între un Început și un Sfârșit…

Am lăsat la final omul căruia îi datorăm acest spectacol – regizorul Radu Gabrea. Spectacolul ne doare și pentru că viziunea sa regizorală avansează cu atâta firesc, încât tu, ca spectator, ești mereu în poveste: și atunci când se vorbește despre muzică, dar mai ales în momentele de mărturisiri, în care Maria Callas, Diva, Divina… este cea vulnerabilă. Că Radu Gabrea este un regizor excepțional – o știți! V-au spus-o de atâtea ori criticii și v-au demonstrat-o spectacolele. Îl văd mereu la spectacolele soției sale cu flori. Și cu emoții. Privirile lui o divinizează. L-am păstrat pe Radu Gabrea pentru finalul articolului pentru că am vrut să închei spunându-vă că, din motive cu totul diferite, pentru mine și pentru domnia sa, Victoria Cociaș a fost La Divina!