Povestea unui jurnalist – Ion MarinDomnule Decan,
Am aflat astăzi „pe surse” – care, din păcate, au confirmat vestea – că de-acum n-o să vă mai găsesc la Facultate și niciunde altundeva în afara amintirilor mele. Îmi pare atât de rău! Am crezut că avem timp!
După ce am terminat masterul, am trecut rar pe la facultate. Întotdeauna în grabă… De fapt, cred că n-am avut tihnă niciodată, nici în anii de studenție. Am fost și-acum, în octombrie, când am primit o Diplomă de Excelență. De excelență, Dom’ Profesor! A fost emoționant! M-am mirat că nu sunteți acolo, să ne strângeți mâna, și-am vrut să-ntreb de ce lipsiți. Recunosc, am crezut că sunteți la vreun alt eveniment și ne-am bucurat fără dumneavoastră. N-a știut nimeni prin ce treceți. Sau au știut puțini… Eu n-am aflat nimic, până astăzi.
V-ați retras cu eleganță, Domnule Decan. Dar prea devreme!
Ne-am întâlnit, Domnule Profesor, eram o mână de oameni – cei premiați de facultate. Și, încă de la intrarea în sala de la etajul trei – știți Dumneavoastră, cea mare și frumoasă – ne-am întrebat, de cum apărea fiecare: „Tu mai ești în presă?”. În anii buni ai presei curajoase întrebarea era „Tu la ce subiect lucrezi acum?”.
Am rămas puțini, Dom’ Profesor. Noi suntem supraviețuitorii. Și știți care a fost următoarea întrebare? „La voi se iau salariile?” E trist că am ajuns să facem presă, majoritatea, doar din pasiune. Creditele le plătim din joburi pe care-am învățat să le iubim pentru că ne ajută să ne păstrăm crezul dintâi. Dar să știți că sunt câțiva care fac treabă bună în media!
Mi-am amintit că, la Absolvire, mi-ați strâns mâna cu putere și mi-ați spus că, oficial suntem colegi. Așa îmi spuneați din facultate, când vă explicam de ce nu ajung chiar la toate cursurile. Nu cred că v-am mulțumit vreodată îndeajuns pentru sprijin și n-am să uit că, în toții anii de studiu, am avut bursă de merit!
V-am întâlnit prima dată pe un frig năpraznic de ianuarie, la înmormântarea Domnului Decan Dumitru Titus Popa. Este atât de trist că o facultate de jurnalism a pierdut atât de repede doi decani! Și-așa mai suntem atât de puțini în meseria asta! Dacă vă întâlniți Acolo, la masa ziariștilor cu adevărat liberi, să-i transmiteți și dumnealui că ne străduim să nu vă dezamăgim!
Rămânem în presă, Domnilor Profesori. Rămânem, chiar dacă ea nu mai e ce-a fost. Ne-ați spus să prețuim profesia aceasta, să o respectăm și să o iubim. S-au închis ziare, s-au lichidat televiziuni… dovada supremă a devotamentului a fost când oamenii au stat și ani fără salarii. Tot din respect pentru condei, unii am ales să nu mai semnăm gratis. Sperăm că vor înțelege asta și colegii noștri care, încă, n-au avut curaj să-și ceară drepturile. Și, probabil, atunci presa se va schimba și va redeveni ce-a fost. Unii dintre noi s-au transformat în cititori avizați. Fac altceva, au definitiv altă profesie. N-au trădat ei jurnalismul, să știți, ci jurnalismul i-a trădat, cerându-le ba experiență fără posibilitatea de a o căpăta, ba altele – câte și mai câte! Sunt și alții care s-au căsătorit și au deja copii. A trecut timpul…
Ne-ați învățat că există subiecte de presă. Acum domină afacerile din presă. Dar mai sunt studenți de-ai dumneavoastră care verifică informația, vorbesc corect și frumos românește și au simțul știrii. Ați fi bucuros să ne vedeți.
Rămas bun, Domnule Decan! Veți fi întotdeauna ancora noastră către anii cei mai plini de vise cu și despre presă! Noi mergem mai departe, acum triști, dar cu speranță!
Aproape că m-aș încumeta să promit că studenții Dumneavoastră vor duce numele Facultății Hyperion mai departe, cu demnitate. Cred că ați sădit în noi curajul opiniei și dragul de meserie. Ne-ați întrebat întotdeauna ce mai facem, dar noi n-am știut ce mai face un Decan de la Jurnalism. Erați întotdeauna optimist, vesel și energic! Credeam că sunteți bine și că o să vă găsim mereu la Facultate. Îmi amintesc când v-am invitat la emisiune. Deja au trecut câțiva ani de atunci. Când?! Am vorbit atunci despre învățământul universitar și despre presă. Știați aproape pe de rost parcursul profesional al fiecăruia dintre noi. Mi-ați spus că sunteți mândru și-am fost uimită că știați și despre mine, indiferent de ce a scris, de-a lungul timpului, pe legitimația mea de presă.
În anii de facultate eram prea entuziasmați, energici și neexperimentați ca să ascultăm până la capăt sfaturile Dumneavoastră. Dar am descoperit că experiența nu tocește, ci ascute condeie. Așa că, ori de câte ori vom fi în impas, vom găsi răspunsuri și imbold printre amintirile anilor în care v-am cunoscut. Cei în prag de 30 de ani ne păreau deja aproape seniori editori. Acum avem și noi experiență.
Să știți că luni mă duc să le vorbesc studenților de la Jurnalism, de la Stat, despre profesia aceasta. Am fost invitată să împărtășesc din experiența mea de jurnalist. Cred că acesta este modul meu de a vă aprinde, în gând, o Lumină!
Domnule Decan, vă mulțumesc!
Vă las acum… Ziariștii sunt neobosiți pe pământ. Dumnezeu să vă odihnească!
P.S.: Să aveți grijă de noi! Presa are nevoie de îngeri păzitori!
Puteţi descărca de aici volumul POVESTEA UNUI JURNALIST – ION MARIN:
Povestea unui jurnalist – Ion Marin
Ion Marin (1955-2016) a fost publicist, scriitor și profesor universitar.
A absolvit Facultatea de Drept și Facultatea de Ziaristică; a avut o bursă la fundația cotidianului „The Guardian” din Londra; a fost absolvent al cursului postuniversitar de științe juridice și al Colegiului Național de Apărare. Doctor în ordine publică și siguranță națională cu teza „Ordinea constituțională și siguranța națională în contextul integrării României în Uniunea Europeană”, susținută la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”.
A lucrat ca redactor la „Scînteia” (1985-1989), la departamentul „Probleme cetățenești”, făcându-se remarcat prin investigații și anchete sociale, dintre care unele au fost citate și la „Europa Liberă”. În ziua de 22 decembrie 1989 a redactat textul prezentat la televiziune prin care „scînteiștii se deziceau de minciună” și a fost singurul care și-a semnat articolul apărut în „Scînteia Poporului”. În aceeași zi a propus numele de „Adevărul”, fiind ales președinte al consiliului FSN din ziar, iar trei zile mai târziu a fost ales președinte al adunării generale care a transformat ziarul „Scînteia” în ziarul „Adevărul”. Ulterior a propus și adoptarea articolului 16, alin. 2 din Constituția României „Nimeni nu este mai presus de lege” ca slogan, ce a figurat pe frontispiciul ziarului până la cumpărarea acestuia de către următorul patronat.
A fost acționar, membru al Consiliului Director și al Consiliului de Administrație al S.C. „Adevărul” S.A. În 1992, a devenit redactor șef adjunct deținând această funcție până în ianuarie 1996, când a demisionat din toate funcțiile deținute în semn de protest față de intențiile de vânzare a ziarului către un om de afaceri. Timp de mai mulți ani (1991-1995) a publicat sub titlul „Corupția în serial” numeroase anchete ce s-au soldat cu demiterea unor miniștri și sancționarea altor demnitari. De asemenea, a publicat în acest ziar, pe lângă alte sute de articole, zeci de editoriale de pagina întâi.
În 1996, a preluat de la S.C. „Adevărul” săptămânalul „Exclusiv” și a înființat ziarul independent „Ultima Oră” (serie nouă, ziarul fiind fondat în anul 1914), pe care l-a condus până în ultima clipă. În 2007, pentru o scurtă perioadă a fost și director al cotidianului „Atac”. Ion Marin a publicat în cotidianele la care a lucrat, precum și în alte publicații, peste 4.000 de articole, editoriale, anchete.
Ion Marin este cunoscut și ca jurnalist de televiziune. În anul 1996, a fost angajat ca realizator la Televiziunea Română, iar între anii 1998-2002 a fost membru al Consiliului de Administrație a SRTV, perioadă în care a realizat numeroase anchete și talk-show-uri. Ca realizator de televiziune, a mai colaborat la Antena 1, Prima TV, TVRM, Nova TV și OTV.
Ca scriitor a debutat în anul 1977 în revista „Luceafărul”. A publicat proză în reviste literare, precum „SLAST”, „Luceafărul”, „Adevărul literar și artistic”, fiind inclus și în antologia „Călători în Arcadia” (2000). A publicat romanul „Vremea șacalilor”, precum și volumele de proză scurtă „Noaptea dintre milenii” (2011) și „Semințele ca niște schije” (2014). A colaborat la revista „Punctul critic” (2010) condusă de scriitorul Eugen Uricaru, și la alte publicații literare.
Din 2003, Ion Marin preda la Universitatea „Hyperion” din București, la Facultatea de Jurnalism, mai întâi ca profesor asociat, lector universitar, conferențiar și apoi profesor universitar doctor, titular la disciplinele „Drept constituțional”, „Dreptul comunicării”, „Geopolitică și securitate globală” și „Jurnalism și terorism”. A mai predat cursuri de jurnalism, între care „Conceperea și elaborarea ziarului” și „Mass-media și politica”. În anul 2011 a devenit decanul Facultății de Jurnalism, din cadrul Universității „Hyperion”.
A semnat numeroase comunicări științifice publicate în țară și străinătate. Ca membru al colegiului de redacție al revistei „Geopolitics, History and International Relations”, Addleton Academic Publishers din New York a publicat numeroase studii de specialitate, între care „The geopolitics of religion and ethnicity”, „The role of the news media in connection with global terorism”. A participat la importante proiecte internaționale de grant.
