A început să cânte la 14 ani, în restaurante și la nunți. Mai târziu, un album cu Andrea Bocelli i-a schimbat viața: a descoperit Opera! Peste ani, talentul său și câteva Mari Întâlniri l-au făcut să studieze cu Luciano Pavarotti. Maestrul ar fi împlinit chiar astăzi 81 de ani. Acum, Andrea Caré este considerat unul dintre cei mai buni tenori ai tinerei generații, cariera sa fiind atent vegheată de celebra soprană Raina Kabaivanska. Vă invit să-l descoperiți în primul interviu pe care l-a acordat pentru România. 

• Ești considerat unul dintre cei mai promițători artiști ai noii generații de tenori. Te-ai născut în Italia, la Torino. Italia este o țară cu o importantă istorie în lumea operei și a dat lumii mulți interpreți remarcabili. Crezi că ai ales această carieră și datorită acestui aspect?

Sigur că am fost inspirat de anumiți artiști italieni, dar aș spune că această inspirație a venit mai mult pentru muzică, în general, nu special pentru cariera mea în operă.

• Care este povestea parcursului tău profesional? Cine te-a descoperit, cine a decis că ar trebui să studiezi muzica? 

Părinții și prietenii mei îmi spun întotdeauna că eu cântam mereu, toată ziua, în fiecare zi, tot felul de cântece. Muzica de toate genurile era oxigen în viața mea, dar prima întâlnire cu opera și muzica clasică s-a petrecut destul de târziu.  În jurul vârstei de 14 ani am început să cânt în restaurante și la nunți. Cântam pop, jazz și rock în seri de piano bar și concerte. Toate acestea până în ziua când am cumpărat albumul lui Andrea Bocelli, care era artistul meu favorit, din zona pop. Albumul său „Aria: The Opera Album” a fost un adevărat cârlig pentru sufletul meu. Nu știam ce înseamnă opera, nu știam că opera este ca un film, dar cu replici cântate, pline de muzică. Am simțit bogăția acelui fel de muzică, melodicitatea, armoniile, complexitatea și eleganța, forța ei și faptul că versurile erau scrise inteligent, ca adevărate poeme. Nu am putut să rezist. În câteva zile știam pe de rost toate „cântecele” de pe album și, mai târziu, am aflat că ele se numesc „arii”. Am început să cânt odată cu CD-ul, cu vocea mea naturalăm nelucrată, a unui tânăr italian de 19 ani. Într-o zi, un vecin a sunat la soneria de acasă. A întrebat dacă eu eram cel care cântă, iar mama s-a scuzat pentru deranjul făcut de „gălăgia” mea. Doamna respectivă a oprit-o imediat și i-a spus că este o melomană, cunoscătoare de operă li că, în opinia ei, vocea mea este specială și nu ar trebui ca muzica să-mi rămână doar hobby. Mi-a sugerat numele câtorva școli de muzică și mi-a dat să ascult multe albume cântate de stele ale genului de operă din trecut și prezent – Del Monaco, Corelli, Lanza, Pavarotti, Tebaldi, Olivero, Callas, Cabaillé și nu numai. M-am îndrăgostit de acest gen și am început să înțeleg cum sunt construite poveștile, muzica, am început să sesizez diferențele dintre compozitori și genul fiecărei opere. Am dat audiție pentru Conservatorul din Torino. Am fost aceptat și am început să studiez acolo la sfârșitul anului 2001, la 20 de ani. Am mers la toate cursurile, dar am studiat acolo doar trei ani, pentru că în februarie 2005 am câștigat cea mai importantă competiție din Italia și una dintre cele mai importante din lume, pentru tinerii interpreți, la Spoleto. Aceasta a fost șansa mea cea mare pe care mi-am asumat-o, chiar dacă am fost în conflict cu instituția de la Torino. Câștigătorii acestei competiții au trebuit să se mute la Spoleto pentru doi ani, pentru a fi prezenți la masterclass cu profesori și artiști importanți, precum Raina Kabaivanska, Renato Bruson, Leo Nucci. Am avut bursă lunară și debut în stagiunea lor pentru doi ani la rând. Profesorul meu din Torino și Directorul Conservatorului, la acea vreme, nu mi-a dat voie să urmez aceste stagii de perfecționare la Spoleto și mi-a spus că dacă decid să merg acolo, va trebui să renunț la studiile de la Conservator. Așa că am renunțat. De fapt, la Spoleto am studiat chiar mai mult decât aș fi făcut-o la Torino, am învățat o tehnică mai bună și am avut parte de experiențe muzicale cu adevărat importante. Spoleto a fost începutul carierei mele și cel mai bun loc pentru a-mi dezvolta studiile. Cea mai mare șansă a mea a fost să devin studentul Rainei Kabaivanska, un înger ca fire și o artistă cu talent enorm, una dintre cele mai renumite soprane din istoria operei. M-a călăuzit spre bine și m-a ajutat cât de mult a putut, oferindu-mi lecții gratuite pentru că știa că vin dintr-un mediu modest. Ea m-a încurajat să fac primii pași spre scenele mari și m-a prezentat marelui Luciano Pavarotti care a devenit profesorul meu pentu o perioadă scurtă de timp, dar de neuitat! După moartea sa, în 2007, mi-am început cariera oficial în teatrele importante ale lumii, călăuzit întotdeauna de Raina Kabaivanska, care îmi este dascăl și acum și care mă sfătuiește, în multe decizii.

 

• Vorbeam despre Conservatorul din Torino. Totuși, crezi că a fost cea mai bună opțiune pentru începutul de drum, în acele condiții?

Conservatorul din Torino chiar a fost cel mai bun loc pentru a-mi începe studiile. Am fost destul de norocos, pentru că profesorul meu de acolo a fost îndeajuns de bun încât să nu mă facă să fac ceva ce ar fi dăunat vocii mele. Pare un paradox, dar în multe școli de muzică din lume, cel mai mare risc este să întâlnești un profesor nepotrivit, care poate să-ți distrugă cu ușurință orice șansă pentru o carieră, împingându-te să studiezi într-o manieră nepotrivită. Mai târziu, să plec de la Conservatorul din Torino a fost, din nou, o decizie foarte bună care a însemnat mult pentru cariera mea. Mulți dintre prietenii mei care au absolvit Conservatorul au acum alte joburi, în timp ce eu am avut șansa să mă concentrez pe tehnica vocală. Cred că acum Universitățile de Muzică din Italia au prea multe cursuri la care trebuie să fii prezent și nu îți lasă destul timp pentru a te preocupa de vocea ta – propriul instrument.

• Ce a însemnat pentru tine experiența ca student al lui Luciano Pavarotti? Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la el?

Acea șansă a fost unică! Într-o zi, Raina Kabaivanska m-a sunat și mi-a spus că mă va îndruma întotdeauna, dar că vrea pentru mine sfaturi prețioase de la cel mai important tenor. Așa că a vorbit cu Luciano Pavarotti despre mine și el a acceptat să mă asculte. În acea zi, Raina Kabaivanska m-a accompaniat la pian, iar eu am cântat în fața idolului meu, două dintre ariile pe care el le-a interpretat cel mai bine: „E lucevan le stelle” (din „Tosca”, de Puccini) și „Ah sì ben mio” (din „Trubadurul”). Când mi-am încheiat audiția, el a rămas tăcut pentru 30 de secunde interminabile. Apoi, Luciano Pavarotti mi-a spus că îi place foarte mult vocea mea și că îi pare rău că nu i-am cerut o audiție mai devreme. Mi-a spus că este grav bolnav de cancer la pancreas, dar că este gata să îmi călăuzească studiile până la moartea sa. Era decembrie 2006. În ianuarie m-am mutat la Modena și, până pe 15 iunie, în fiecare zi, de la 14.00 la 18.00, am mers la maestru. Nu-ți pot spune pe deplin ce a însemnat toată această experiență pentru mine, de vreme ce, nici până acum, nu-mi vine să cred că a fost adevărat! M-am apropiat de el și mi-a împărtășit din toate cunștințele sale, lucrând din greu cu mine mai ales în zona de pasaj a vocii. Mulți cântăreți geloși – în special profesori – obișnuiau să spună că Luciano Pavarotti avea o voce naturală incredibilă, dar că nu avea tehnică. Eu obișnuiesc să le răspund că nu se pot înșela mai tare! Nu cred că am mai întâlnit pe cineva care să lucreze atât de mult la tehnica sa, cât a lucrat Pavarotti. Și a dezvoltat-o atât de mult încât pentru majoritatea oamenilor pare ceva natural și simplu.

• Ce îți amintești de la un debut al tău într-un rol principal?

Am multe amintiri frumoase, de la multe debuturi în roluri principale. Primul meu rol principal a fost Alfredo din „Traviata”, în noiembrie 2007, la Seul. Era pentru a doua oară când părăseam Italia și pentru a doua oară când zburam cu avionul. Îmi amintesc emoția pentru acest contract și lumea nouă pe care aveam să o descopăr acolo.

 

• Ești un artist… liber sau te leagă un contract standard de o anumită scenă de operă?

 Sunt freelancer. Chiar dacă lucrez mai mult cu anumite teatre de operă, nu am un contract stabil cu niciuna. Este mai dificil, pentru că nu ai asigurări și nu poți sta acasă când nu te simți bine, dacă vrei să fii plătit. Dar, din punct de vedere artistic, acest fel de contracte te stimulează foarte tare pentru că întâlnești mereu colegi noi, ai parte de provocări în teatre noi, producții diferite, acustică de sală diferită… Și, în plus, dai restart vieții tale la fiecare două luni, câutând un nou apartament, descoperind cu fiecare zi un nou oraș și întâlnind mii de oameni, în fiecare an. Nu este ușor, dar chiar merită dacă iubești această profesie.

• În opinia ta, care este acum cea mai importantă scenă de Operă care dictează trendurile în acestă industrie?

Nu consider că vreo scenă de operă este mai importantă sau mai puțin importantă decât o alta. Dar este adevărat că sunt anumite teatre de operă care sunt considerate mai importante în acest business. De exemplu, Royal Opera House din Londra sau Teatre del Liceu din Barcelona. Sau Deutsche Oper din Berlin, Staats Theater din Viena, Metropolitan Opera din New York, Opera Garnier din Paris, Scala din Milano, Teatro San Carlo din Napoli, Teatro Real din Madrid și mai sunt… Acestea sunt teatre care dau trendul și în care am cântat sau voi cânta curând.

•  În care rol ești invincibil? Ce ai prezenta cuiva care nu știe nimic despre cariera ta?

Nu sunt roluri care să facă invincibil vreun cântăreț. Sunt roluri preferate și roluri în care publicului îi place să te vadă. Fiecare seară este diferită, în funcție de evenimentele care sunt în viața noastră, în funcție de starea noastră fizică sau psihică. Rolul pe care l-am cântat cel mai mult până acum și, probabil, rolul în care publicul mă place mai mult este Don José din „Carmen” de Bizet. Dar îmi este confortabil să cânt Cavaradossi, Radames, Samson, Stiffelio…

• Diferă publicul de la un teatru la altul? Unde te-a inspirat cel mai mult publicul?

Publicul este diferit în fiecare seară, indiferent de teatrul în care cânți. Același oraș, același teatru de operă, îți pot da și cea mai caldă primire, și cea mai rece. Este un lucru care ține de energie, aproape de magie. Dar, sigur, înțelegem, simțim atunci când avem un public bun care ne ascultă. Devenim inspirați, ne conectăm adânc și, în acele momente, magia se poate întâmpla. Cel mai frumos aspect al acestei profesii este comunicarea, legătura puternică pe care o creăm părăsindu-ne propriile vieți pentru a intra în altele – cele ale personajelor pe care le interpretăm. Trăim alte vieți, spunem povești care-i interesează pe cei mai mulți oameni. Lucrul incredibil este acela că opera vorbește de povești atât de vechi ale istoriei, care au șansa incredibilă de a fi conectate cu viața și sentimentele noastre, care sunt întotdeauna actuale, într-un fel sau altul.

• Care sunt planurile tale pentru stagiunea 2016-2017?

Sunt pe cale de a-mi începe proiectele acestei stagiuni. O să fiu la Stockholm, la Royal Opera House pentru două roluri noi, două debuturi în repertoriul meu: „Fedora” de Giordano și „Jenufa” de Janacek. O să fiu acolo pentru o perioadă de timp destul de lungă, pentru că voi avea câte o lună și jumătate de repetiții pentru fiecare operă și, apoi, câte zece spectacole cu fiecare titlu. Apoi voi debuta în La Monnaie de Munt din Bruxelles, unde voi cânta Radames din „Aida”, un rol cu care am debutat la Boston, la Tanglewood Festival. După aceea, voi cânta pentru prima dată în Teatro Real din Madrid și o să fiu acolo cu „Madama Butterfly” și „Carmen”, în septembrie 2017. Apoi, voi avea un turneu interesant în Australia, între concerte și masterclass la Universitatea din Brisbane.

• Ce dorești să adaugi repertoriului tău, în următorii ani?

Repertoriul meu s-a dezvoltat rapid în ultimii trei ani. Din 2013 am debutat în „Tosca”, „Bal mascat”, „Sigurd”, „Don Carlo”, „Stiffelio”, „Gioconda”, „Adriana Lecouvreur”, „Iris”, „Aida”. O să debutez în „Fedora”, „Jenufa”, „Rusalka”, „Cavalleria Rusticana”, „Trubadurul”, dar dorința mea pentru acest punct al carierei este să rămân la repertoriul pe care îl cânt deja, pentru a-l perfecționa. Cu rolul Don Jose mi-am dat seama, după spectacolul cu numărul 50, că avem stadii diferite de perfecționare și că, cu cât cânți mai mult un rol, cu atât descoperi și analizezi ceea ce oferi publicului. De asemenea, este mai sănătos așa pentru voce, de vreme ce ai timp să te obișnuiești cu un rol, cu o partitură și cu emoțiile pe care le ai de controlat.

 

• Care este cea mai importantă experiență pe care ai avut-o pe scenă? 

 A fi pe scenă este, de fiecare dată, „cea mai importantă experiență”. Întotdeauna învățăm sau descoperim ceva. Uneori descopăr lucruri noi despre mine însumi, alteori despre colegi, public sau viață, în general. Scena este cu adevărat un loc magic, cumva sacru. Cântând pe anumite scene de operă poți simți cu ușurință energia pe care au lăsat-o cântăreții din trecut și, atunci când simți asta, ți se face pielea de găină.

• Preferi regiile moderne sau clasice?

Prefer regiile inteligente. Nu am preferințe în legătură cu modernizarea. Am cântat de multe ori în regii moderne, mutând acțiunea într-o altă eră istorică, alta decât cea căreia opera îi fusese destinată. Unele au fost, cu adevărat, producțiile mele favorite, altele au fost cele mai proaste. Îmi displace atunci când regizorii au ca scop să facă un scandal și, în cazul anumitor regii, este clar că nu au alt scop. Îmi displace când ei nu studiază opera, compozitorul, perioada istorică originală și dimensiunea personajelor. Găsesc acest lucru cu adevărat neprofesionist și este îngrozitor că se întâmplă așa lucrurile. Dar, când cunoști bine opera poți să modifici și să-i dai un grad potrivit de modernizare. Altfel este doar un scandal, precum scenele de abuz sexual sau de goliciune. În teatru nu ai nevoie de atât de mult. Teatrul nu este cinema.

• Care este cel mai ciudat lucru pe care un regizor ți-a cerut să-l faci pe scenă?

Ei bine… exact despre ce vorbeam – modul greșit de a te apropia de operă. Mi-a fost cerut să am un fel de moment de masturbare cu un copac, în timul ariei lui Pollione, în „Norma”. Nu aceasta este povestea, nu acesta este personajul, oriunde ai vrea să-l aduci din punct de vedere al spațiului istoric sau geografic. Acest lucru nu are nimic în comun cu povestea, cu mentalitatea personajului și, peste toate, cu muzica.

• Care crezi că este cel mai important lucru pe care un cântăreț de operă îl poate dobândi acum?

Filmele și internetul sunt prezentul nostru. Petrecem cele mai multe zile la un computer sau pe un smartphone. Adunăm date, vedem informații, participăm pasiv la viața care ne înconjoară și, din păcate, simțim din ce în ce mai puțin cu inima. Cel mai important țel pe care un cântăreț de operă îl poate atinge acum este să trezească audiența din starea sa de „somnolență”, să-i ajungă la inimă străbătându-i straturile de protecție și, prin inimă, să ajungă la creierele narcotice, făcând lumea să realizeze că are nevoie de artă și de cultură și că media încearcă să evite acest lucru, pentru a ne întuneca inteligența.  

• Care este sentimentul pe care îl ai la sfârșitul unui spectacol? Faima este cea care te împinge spre următorul spectacol?

Nu ai același sentiment la sfârșitul spectacolelor. Uneori îmi pare rău că n-am putut dărui ceea ce pot sau vreau, de obicei, să dăruiesc. Alteori sunt nervos pentru că nimic nu a mers așa cum am plănuit în timpul perioadei de repetiții în care am muncit din greu. Uneori simt o ușurare teribilă pentru că am reușit să cânt și să interpretez bine, în ciuda unei stări fizice și psihice proaste. Alteori mă simt obosit și am nevoie să vin acasă, la Torino, cu oamenii pe care îi iubesc. Dar cel mai bun sentiment este când, după un spectacol, mă simt recunoscător. Recunoscător lui Dumnezeu, naturii, oamenilor din jurul meu și muzicii – pentru această lume în care trăiesc și supraviețuiesc.

• Cum ești când nu ești la serviciu?

Îmi place să mă las pe mine, cel autentic, pentru oamenii cei mai apropiați, pentru familie, pentru cei câțiva prieteni, pentru mine însumi. Dar, cu siguranță, sunt un om simplu, care provine dintr-o familie simplă și căruia îi place viața simplă. Îmi place natura și îmi place să mă bucur de nivelul de trai pe care l-am dobândit în timpul carierei mele. Îmi place să dăruiesc și mă bucur de surpriza pe care gestul meu o determină pentru oamenii care nu mai sunt obișnuiți cu bunătatea și generozitatea.

• Știi ceva despre România?

Din păcate, nu am fost niciodată în România dar am prieteni români în Italia și chiar la Torino, unde este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, român. Știu din multe povestiri că țara voastră este frumoasă și mi-aș dori să ajung în România curând, să cânt sau, poate, doar să mă bucur de o vacanță frumoasă.  

[EN version] 

ANDREA CARÉ: “I prefer intelligent directions!”

When he was 14 years old, he started to sing in the restaurants and at the weddings. Later, an Andrea Bocelli’s album changed his life: he discovered opera! After some years, his talent and some Great Encounters made him the student of Luciano Pavarotti. Maestro would have turned today 81 years old! Now, Andrea Caré is considered to be one of the best tenors from the young generation, and his career is watched by the famous soprano Raina Kabaivanska, herself. I invite you to discover him in the first interview he gave for Romania. 

 

• You are considered to be one of the most prominent artists in the new generation of operatic tenors. You were born in Turin, Italy, a country with important history in Opera Universe – many great singers come from there. Do you think that you decided to follow this career being influenced by these facts, too?

Of course I was first inspired by some Italian artists, but I would say that this inspiration was mostly for music in general and not especially for my operatic career.

•  What is the story of your career, from the beginning until the present time? Who discovered you, who decided that you should study music?

My parents and my friends always tell me that I was always singing, all the day, each day, each kind of songs. Music, each kind of music was like oxygen in my life, but my first encounter with opera and classical music was really late. I started, around 14 years old, to sing in restaurants and for weddings. I was singing pop, jazz and rock music in piano bar evenings and small concerts. Until the day when I bought a new album of Andrea Bocelli, who was my favorite pop artist. His new album “Aria: The Opera album” was a real hook in my soul. I didn’t know what was opera, I didn’t know that an opera was like a movie but all sang and full of music. I just felt the richness of that music, of those melodies and harmonies, complex and elegance and the power of that music and the cleverness of the lyrics that were like real poems. I couldn’t resist. In some days I knew by heart all the “songs” of that album, learning later that those songs were called “arias”. I started to sing along with the CD with my natural voice, with the full power of a young and crazy 19 years old Italian boy. One day, a neighbor came to ring the doorbell of our home. She was asking if it was me singing and my mum started to apologize for the noise I was producing. That woman suddenly stopped her and she told that she was a “melomane” (an opera lover) and she told that, in her opinion my voice was too special to let it be just a hobby. She suggested some music and singing schools and she gave me to listen many albums sang by the great opera stars from the past and of the present (Del Monaco, Corelli, Lanza, Pavarotti, Tebaldi, Olivero, Callas, Cabaillé and many others). I felt in love deeply with this genre and I started to understand how they were built, the stories, the melodies, the differences between composers the different kind of repertoire inside operas. I auditioned for the Conservatorio of Music in Turin, my city. I was accepted and I started to study there in the end of 2001, at  the age of 20. I followed all the courses and the several classes but I studied there only three years because on February 2005 I won the most important competition in Italy and one of the most international competition for young singers in Spoleto (PG). That was my big chance. I caught it after having fight with the Conservatorio of my city. The winners of this competition had to move to Spoleto for two years in order to follow the masterclasses there with great teachers and singers such as Raina Kabaivanska, Renato Bruson, Leo Nucci and many others. We had a monthly grant and a debut in their season for two years in a row. My teacher in Turin and the director of the Conservatorio at that time, didn’t allowed me to follow these stages in Spoleto unless I would decide to quit my studies at the conservatory. And so I did. In reality in Spoleto I was studying even more, learning a better technique and having really important experiences in music life. Spoleto was the start of my career and the best place were to develop my studies. My best chance was to become a pupil of Raina Kabaivanska, an angel in humanity and a tremendous artist, one of the most known sopranos in the history of opera. She assisted me the best and helped me as much as she could, offering her lessons to me for free, since she knew I had humble origins. She made me to take my first steps on big stages and she introduced me to the great Luciano Pavarotti who also became my teacher for a too short but unforgettable period. After his death, in 2007, I officially started my career in the greatest theaters in the world always watched by Raina Kabaivanska, who is still now my teacher and my guide in many of my decisions.

• You attended the vocal studies at the Conservatorio ”G. Verdi” in Turin. Was this the best decision for your career, at that time?

Indeed the Conservatorio of Turin was the best place where to start my studies. I was lucky because my teacher there was good enough to don’t make me do something wrong for my voice. It seems a paradox, but in many music schools in the world, the biggest risk is to meet the wrong teacher who can easily destroy any chance of your career pushing you to study in a wrong direction. Later on, leaving the Conservatorio of Turin was again a great choice which made the difference in my career. Most of my friends that graduated in Conservatorio are now having other jobs, while I had the chance to focus on my singing technique. I think that now a day, the Universities of Music in Italy (Conservatorio) have too many classes to follow and then the musician has no time to focus on his own instrument.

• What did this experience with Luciano Pavarotti meant to you? Which is the most important lesson you’ve learned from him?

That chance was unique. One day, Raina Kabaivanska called me and told me that she will always watch me, but that she wanted for me great advice from the greatest tenor ever. So she spoke with Luciano about me and he agreed to give me an audition. That day, Raina Kabaivanska was playing the piano for me and I was singing in front of my idol two of his best performed arias: “E lucevan le stelle” (from Tosca by Puccini) and “Ah sì ben mio” (from Trovatore). When I ended my audition, he was quiet for 30 endless seconds. Then he told me he loved my voice really much and that he was angry I didn’t go to ask him audition before. He told me he was really sick – a cancer to the pancreas, but that he was ready to watch my studies until his death. It was December 2006. In January I moved to Modena and until the 15th of June I went each afternoon to his place from 2pm until 6pm. I can’t really tell you what all this meant to me, since I still don’t believe now that all this happened for real. I became really close to him and he gave me all his knowledge and worked hard with me especially on my passaggio. Many jealous singers (mostly teachers) use to say that Luciano Pavarotti had an incredible natural voice, but no technique. I usually answer them that they can’t be more wrong. I probably never met someone who worked so much on his technique as Pavarotti did. And he developed it so much that to the most of the people it seems just something natural and easy.

• What do you remember from your debut in a leading role?

I have many good memories from many debuts in a leading role. My first leading role was Alfredo in “La Traviata” in November 2007, in Seoul. It was my second time out of Italy and the second time I had to take a plane. I remember the excitement for this contract and the new world I was going to discover out there. 

•  Do you consider yourself now a freelancer artist, or do you have a standard contract with an Opera scene?

I am a freelancer. Even though I work more in some theaters, I’ve no standard contract with any opera theater. It is much harder because you’ve no insurances and no way to stay home when you’re sick if you want to be paid, but artistically it is very stimulating since you always meet new colleagues, you challenge yourself in new theaters, productions, acoustics, and you always restart your life each two months searching for a new flat, discovering day by day a new city and meeting thousands of people each year. It is not easy but it’s indeed worth it if you love this job.

•  In your opinion, which is the most important Opera scene now? The main one, that gives the trends in this industry?

I don’t consider any opera house more or less important than another. But it’s true that there are some opera houses that are considered more important in this business. For instance the Royal Opera House of London or the Teatre del Liceu de Barcelona, or the Deutsche Oper in Berlin, the Staats Theater in Wien, Metropolitan Opera in New York, Opera Garner in Paris, Alla Scala in Milan, Teatro San Carlo in Naples, Teatro Real in Madrid and many others. These are trend houses where I sang or where I will soon sing.

• In what role are you invincible? What would you first present to somebody that does not know anything about your career?

There are no invincible roles for any singers. There are favorite roles and roles in which the audience likes the most to see you. Each evening is different following the events that are in our lives, following your physical and psychological state. The role I sang the most until now and probably the role in which people like me more is Don José in “Carmen” by Bizet, but I find comfortable and interesting to play and sing Cavaradossi, Radames, Samson, Stiffelio and many others. 

•  Is the public different from one place to another? Which audience inspired you the most?

The public is different each evening, no matter in which theater you’re singing. The same city, the same theater can give you the most warm and the most cold welcome. It’s a question of energy, almost of magic. But for sure we understand, feel, when there’s a good audience in front of us. We get inspired, we connect deeply and in these moments the magic can happen. The most beautiful thing of this job is the communication, the strong connection we create leaving our lives to enter in other lives, the one of the characters that we have to interpret. We are living another life, we’re telling a story that interest the most of the people. The incredible thing is that operas are speaking about so old stories historical period but they have the incredible chance to be connected with our lives and feelings and the emotions that they give are always actual, in one way or another.

•  What are your plans for 2016-2017 Season?

I’m about to open my 2016-17 season. I’ll be in Stockholm at the Royal Opera House for two new roles, two debuts in my repertoire: Fedora by Giordano and Jenufa by Janacek. I’ll be there for a really long period because I’ll have one months and half of rehearsal in each opera and then 10 performances for each. After that I’ll make my debut in La Monnaie de Munt in Bruxelles where I’ll sing Radames in Aida, a role that I just recently debuted in Boston at Tanglewood Festival. After that I’ll sing for the first time in Teatro Real in Madrid and I’ll be there with Madama Butterfly and Carmen in September 2017. After that I’ll have a beautiful and interesting tour in Australia between concerts and masterclasses at University of Brisbane.

• What do you prepare for the next years (roles, register of voice)?

My repertoire developed very quickly in the last three years. From 2013 I debuted: “Tosca”, “Un ballo in maschera”, “Sigurd”, “Don Carlo”, “Stiffelio”, “Gioconda”, “Adriana Lecouvreur”, “Iris”, “Aida”. I’ll next debut in “Fedora”, “Jenufa”, “Rusalka”, “Cavalleria Rusticana” and “Trovatore”, but my wish, at this point of my career, is to stay a while on the repertoire I already sang in order to develop it. With the role of Don José, I realized, after my performance number 50, that we have levels of development and more you sing a role, more you discover and analyze and give to the audience. It is also healthier for the voice since you have the time to get used to that role, to the score and to the emotions you have to control.

• Which is the most important experience you’ve ever had on stage?

To be on stage it’s each time the “most important experience”. We always learn or discover something. Sometimes I discover new things about myself, sometimes about my colleagues, sometimes about the audience, other times about life in general. The stage is really a magic and sort of sacred place. Singing in some opera stages you can easily feel the energies that great singers of the past left in that hall and the goosebumps are there when you can feel those energies.

• Do you prefer the classical directions or the modern ones?

I prefer intelligent directions. I’ve no preferences about the modernizations. I sang many times under modern direction, moving in another historical period from the one in which the opera was meant to be. Some of them where absolutely my favorite productions, others were the worse. I hate when stage directors have as a goal to make a scandal and in some direction it is so clear that there’s no other meaning. I hate when they don’t study the opera, the composer, the original historical period and the dimension of the characters. I find it really unprofessional and awfully this is happening too often. When you know well the opera you can modify it and give a right modernization otherwise it is just a scandal as the abuse of sexual and naked scenes in our days. In the theater you don’t really need that so much. Theater is not cinema.

• Which is the strangest thing you were told to do on stage (by a director)?

Well… exactly, speaking about wrong way to approach an opera I was asked to have a sort of masturbation against a tree during the aria of Pollione in Norma. This is not the story, this is not the character wherever you want to bring him as historical and geographical place, this has nothing to do with the story, with the mentality of the character and with the music above all. 

•  What do you think is the most important thing a singer can achieve in the present time?

Movies and internet are our days. We spend the most of our days on a computer or on a smartphone. We collect datas, we see datas, we participate passively to the life around us and, unfortunately we feel less and less in our hearts. The best goal an opera singer can achieve now a day is to wake up the audience from this asleep mode, penetrate in their heart covered by protective layers and through the heart arrive to the narcotized brains of people making realize that human being needs art and culture things that our medias are trying to avoid in order to switch off our intelligence.

• Which is the feeling that you have after a show? Is it fame that pushes you forward for the next one?

It’s not the same feeling after every show. Sometimes I feel sorry because I couldn’t give what I usually can or want to give. Other times I’m angry because nothing went as planned during the rehearsal period in which we really work hard, sometimes I feel an incredible relieve because I managed to sing and act well despite a bad physical or psychological condition. Other times I feel tired and in need to come back home, to my home in Turin with the people I love. But the best feeling is when, after a show, I feel grateful. Grateful to God, the Nature, the people around me and the music for this magic world in which I live and survive.

•  Who are you when you are not at work?

I like to leave my real me only for the closest people, for my family, for some few real friends, for myself. But I’m surely a simple man, coming from a simple family who likes simple life. I like nature and to enjoy the standard of life that I achieved during my career. I love to give a lot and I enjoy the surprise that my giving is causing in people that are not anymore used to kindness and generosity.

•   Do you know anything about Romania?

Unfortunately I’ve never been to Romania but I have many good Romanian friends in Italy and especially in Turin where one of my best friend is from your country. I know your land is wonderful by many stories and I wish to come soon over there to sing or even just to enjoy a beautiful holiday.