Tragediile ne amintesc de eroi! Iar tragedia de la Clubul Colectiv a marcat întreaga Românie. O țară care, în timp ce își șterge lacrimile, caută vinovați. Eu vreau să vorbesc despre eroi. Și-am să vă prezint povestea unui om care salvează vieți, însă este „anonim”. În zilele acestea și-a purtat, din nou, cu discreție, Crezul – acela de a ajuta, până la sacrificiul de sine. Dan Enescu este medicul pe mâna căruia aș lăsa, la nevoie, toții copiii lumii, pentru că știu că ar fi în stare să facă totul, pentru fiecare. Acad. Prof. Dr. Dan Mircea Enescu, medic primar chirurgie plastică – microchirurgie reconstructivă este, în prezent, managerul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din Capitală. Este inventatorul Bancii de Piele, a contribuit la înființarea Băncii de Pancreas, este membru fondator al Asociației Chirurgilor Plastici din România, iar lista realizărilor sale continuă pe pagini întregi de CV. Pentru medicina din România, Dan Enescu a reușit imposibilul. Viața nu l-a lăsat, însă să-și vindece soția…
EVELINE PĂUNA: Sunt copleşită de ceea ce am văzut în cabinetul dumneavoastră: foarte, foarte multe diplome, dar aş vrea să ne oprim la cea care mi s-a părut deosebită şi anume o invitaţie la botezul a doi copii pe care i-aţi salvat de la Spitalul Giuleşti, din incendiul din august 2010.
DAN ENESCU: Da, este cea mai preţioasă diplomă, pentru că reprezintă o performanţă pentru omenire… chiar. Un astfel de caz nu a mai fost până atunci şi sper să nu se mai întâmple. Faptul că cinci copii din acel incendiu trăiesc şi sunt foarte bine, sunt nişte copii normali, mi se pare o împlinire cu totul specială pentru ceea ce fac eu în mod normal.
E.P.: Au trecut ani de atunci. Cum vă amintiţi de momentele de atunci, de la Maternitatea Giuleşti?
D.E.: Senzaţia pe care am avut-o atunci cred că o ai numai în război. În astfel de momente, toată expertiza, tot ce ai acumulat pe parcursul unei existenţe, toate acele zeci de mii de cazuri, dintr-o dată se concentreză şi încearcă să rezolve o problemă cu care nu s-a mai întâlnit nimeni. A fost un şir de lucruri care s-au potrivit foarte bine, mă refer la intervenţia domnului Raed Arafat şi a SMURD-ului, care au luat aceşti copii într-un timp foarte scurt. În 6 minute au fost aici, la Spitalul Grigore Alexandrescu. Un punct de plecare foarte bun pentru că, în tratamentul arsurilor, cel mai important lucru este cât timp s-a scurs de la producerea arsurii respective. Timpul în care s-a ajuns la spital a fost chiar timpul zero. Am plecat dintr-o poziţie în care nici nu ştiam cum îi cheamă şi părinţii nici nu ştiau pe cine să plângă, dacă copilul lor a scăpat sau este mort. Brăţările de la mâna copiilor se topiseră, s-a recurs la testul ADN. Am început reechilibrarea şi cea mai mare presiune de care îmi aduc aminte era a mass-media. Cazurile erau, de fapt, cele cu care ne confruntăm noi în mod direct, cu deosebirea dată de particularităţile de vârstă foarte mică şi pe care nu le mai tratasem până atunci. Presiunea era dată de responsabilitatea cu care trebuia să transmitem mesajul intrevenţiei şi mai ales speranţa. Am făcut tot posibilul ca lucrurile să fie sub control. Nici o clipă nu am crezut că va fi un dezastru. Aşa trebuie gândit când ai un caz greu – nu te gândeşti că o să moară, ci că o să scape. În clipa când eram întrebat ce se va întâmpla şi la ce mă gândesc mai departe când mă uit la acei copii, răspundeam că îi văd la 18 ani. Este singura proiecţie pe care o am în clipa când văd un copil cu arsuri grave.
E.P.: Câţi copii aţi salvat din acel trist eveniment?
D.E.: Au venit opt, dintre care doi fuseseră resuscitaţi şi au murit în următoarele 24 de ore, au rămas șase, iar unul a murit după 27 de zile din cauza arsurilor căilor respiratorii superioare, pe care nu am mai reuşit să le compensăm. Ceilalţi cinci, cu arsuri foarte grave de 60-70%… Să nu uităm de fetiţa de 900 de grame, cu arsuri de căi respiratorii superioare şi arsuri pe 70% din suprafaţa corpului, care era le terapie intensivă pentru că era prematur născută, un caz de o mare dificultate. Valoarea se măsoară prin intervenţia în astfel de cazuri. Rezolvarea acestui caz ne-a demonstrat valoarea spitalului nostru. Am numărat peste 100 de medici care au intervenit pentru aceste cazuri. Toţi copiii cântăreau împreună 7 kilograme şi jumătate. De la 900 de grame, la un singur caz de două kilograme. Din toate aceste „gramaje” deosebit de subtile, noi trebuia să facem oameni, să facem în aşa fel încât fiecare bucăţică, fiecare degeţel, fiecare pată necrozată trebuia transformată în ceva viabil, cât mai repede cu putinţă. Fiziopatologia arsurii se desfăşoară pe dinăuntru. El poate fi un copil normal, care se joacă, râde, gângureşte, dar pe dinăuntru se produc lucruri foarte grave. Medicul trebuie să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă. Ceea ce ştie din cărţi trebuie să suprapună pe ceea ce se întâmplă cu copilul respectiv şi să-şi dea seama dacă este înainte, sau după, prin felul cum reacţionează acest organism într.o stare de debilitate foarte gravă. Au fost copii cu degetele negre, necrozate pur şi simplu şi să tai un deget era o chestiune de o secundă şi poate nimeni nu ar fi acuzat vreodată acest lucru. Dar, softul pe care îl aveam în cap, după atâtea cazuri, mi-a spus să nu mă ating de el pentru că era ceva special, era într-o stare biologică şi de dezvoltare specială. Aşa a fost şi cu cazul copilului nou născut, de cinci zile, venit de la Maternitatea Bucur, cu șase luni în urmă, dar care avea 3,500 kg şi carbonizări 20%, dar lucram cu un alt metabolism.
E.P.: Spuneţi-mi, vă rog, vă aşteptaţi ca acest copil căruia i-aţi salvat mânuţa să vină într-o zi să dea mâna cu dumneavoastră?
D.E.: Aceea a fost o primă experienţă şi, peste câteva zile, am constatat că în acea necroză parcă se întâmplă ceva, nici nu puteam să ştiu exect ce. După 10 zile a început să se lumineze, după două săptămâni era aproape normal… Deci…
E.P.: Este adevărat că aţi salvat viaţa a peste 150 de mii de copii?
D.E.: Cred că da. Nu i-am numărat, dar cred au fost mulţi.
E.P.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră dimensiunea aceasta a recunoștinței pe care o au ceilalți față de dumneavoastră? Pe care unii v-o arată prin diplome, iar alții prin simplul fapt că… trăiesc.
D.E.: În primul rând, în permanență mi se pare că sunt insuficient, că nu am făcut destul și că, de fiecare dată, se putea ceva mai bine. Dar, vă spun, în esența mea nu mă simt foarte confortabil nici în clipa aceasta, cred că pot să fac mult mai mult. Mi-aș dori ca fiecare să primească mai mult de la mine. Și ați vorbit de diplome. Vreau să vă spun că, de fiecare dată când primesc o diplomă, înainte să-mi vină rândul să o primesc pe vreo scenă, primesc un telefon că unui copil îi este rău, că s-a întâmplat ceva. Și atunci nu-ți mai tihnește, aștepți să primești diploma, să spui câteva cuvinte și să te întorci la treaba ta. Eu spun, de exemplu, că îmi câștig aripile în fiecare zi, adică îmi folosesc experiența pe care am dobândit-o de-a lungul vieții, de-a lungul fiecărei clipe, pentru următorul copil. Aceea este valoarea ta: cum te investești și ceea ce reușești să realizezi pentru următorul copil. Știți că am această percepție a existenței de prezent și viitor.
„SIMT FAPTUL CĂ ACEASTĂ SOCIETATE, ÎN CLIPA ACEASTA SE REINVENTEAZĂ”
E.P.: „Eu nu am trecut, am doar prezent și viitor”, spuneți adesea.
D.E.: Exact. De fapt, așa simt de fiecare dată. Știți că singurul lucru real în viața noastră și singura bogăție este timpul, și timpul…, în special timpul care ne-a rămas. Simt faptul că această societate în clipa aceasta se reinventează.
E.P.: Eu mă bucur că în această societate care, așa cum spuneți, încearcă să-și găsească și să-și definească identitatea, ne întoarcem cu recunoștință la oameni cum sunteți dumneavoastră și trebuie să remarc faptul că sunteți extrem de modest. Spuneți că vreți mai mult de la dumneavoastră, că vreți să faceți mai mult, că inventați mai mult decât s-a inventat deja, deși știu că sunteți în elita medicilor, sunteți în catalogul acela al celor 100 de personalități ale lumii.
D.E.: Știți ce se întâmplă? Pentru mine este important catalogul meu. Și în catalogul meu trebuie să mai cresc. Adică mai am foarte multe lucruri de făcut. Am și eu o foaie de parcurs, am și eu proiectele mele. Și vă spun, în clipa aceasta, am senzația că eu chiar încep. Adică tot ce am adunat până acum, toate acele abilități pe care le-am dobândit în această existență, capătă forță în clipa aceasta, ele devin valabile, devin folosibile.
E.P.: Vă invit să facem o călătorie în timp, la băiatul acela de liceu care privea de la fereastră, de la fereastra clasei spre spitalul „Agrippa Ionescu”, proiectându-și că într-o zi poate va ajunge să lucreze acolo. Aș vrea să știu, cum era puștiul acela de liceu, Dan Enescu, Dan Mircea Enescu, numele lui de catalog ? Cum era? Timid? Tocilar?
D.E.: Nu. Timid. În primul rând timid. Pentru că aveam în permanență senzația, cum sunt și acum, de fapt – aveam în permanență senzația că ar trebui să fac mai mult, să fac mai bine. Și nu spun un slogan, ci pur și simplu, întotdeauna mi-am căutat niște repere deasupra celor obișnuite. Adică nu-mi face plăcere să fac anumite lucruri la nivelul cerințelor obișnuite, ci la nivelul cerințelor pe care le am în cap. În sufletul meu totul era ușor, adică, în clipa în care am venit în acest spital, deși erau șobolani, șoareci, și tot felul de insecte pe pereți, mă simțeam ca într-un palat și pentru mine era foarte important ce se întâmplă cu fiecare copil. Cred că eram într-o lume atemporală. Pur și simplu, erau o grămadă de lucruri de făcut, de reinventat sau de inventat o specialitate – nu știam în clipa aceea, dar asta făceam. Mi se părea firesc.
„ÎN ARSURĂ SUNT UN MILION DE TRATATE”
E.P.: Omul sfințește locul.
D.E.: Da, așa a fost. Trebuie să recunosc că așa a fost. L-am adus pe Dumnezeu… și nu L-am adus eu, pentru că era, dar era colaboratorul meu cel mai… nu era colaboratorul… era șeful secției. Și este și acum. Este în permanență. Adică, mă sfătuiam, mă rugam să-mi dea gândul cel bun. Știți cum este?! În arsură sau în orice altă boală, sunt un milion de tratate. Le citești pe toate, și trebuie într-o clipă să iei cea mai bună hotărâre, care înseamnă numai un singur rând, poate un singur cuvânt dintr-o carte. Nu mă rugam decât să-mi vină în cap acel cuvânt, care însemna, practic, salvarea unui copil – viața.
E.P.: Spuneați atunci, la primele gânduri pe care le aveați pentru medicină, când erați doar un elev de liceu: „Fiecare dintre oamenii de acolo – și vă refereați la curtea Spitalului Agrippa Ionescu –, alerga spre absolut. Acum, în zilele noastre, unii oameni aleargă spre nicăieri.” De ce se întâmplă asta?
D.E.: Cred că societatea și-a pierdut reperele, sau poate aparent și-a pierdut reperele, pentru că acele lucruri fundamentale care se numesc esențial umane au început să dispară, și, societatea lucrând într-un mod haotic, nu poate să dea decât un rezultat haotic. Știți foarte bine că în cei 25 de ani despre care trebuie să vorbim, învățământul românesc aproape că s-a desființat. Nici nu știu cum supraviețuiește. Sănătatea se reinventează, ca și învățământul, probabil. Adică lucrurile esențiale care țin o națiune. Vorbește toată lumea că ele sunt la temelia oricărei construcții, a oricărei civilizații, a oricărei societăți. Ei bine, la noi s-a pornit tocmai de la distrugerea acestei fundații. Ea se ține pe niște persoane, sau, cum vă place să spuneți, pe niște personalități, care și ele s-au format pe undeva, au început aici și s-au mai dus, eu știu, prin America și prin restul Europei, pe undeva, și au venit cu niște cunoștințe și au reușit să îmbunătățească și să devină ceea ce au devenit. Este vorba despre întreg sistemul, este vorba despre modul cum este structurat el, de cum asigură el un confort, starea de sănătate a unei națiuni. Or, despre asta cred că nu se poate vorbi în clipa asta.
E.P.: Cred că nu mai e cazul de rezistența prin valori, ci de afirmarea prin valori, în cazul României de acum.
D.E.: În clipa aceasta, valori chiar trebuie să iasă la suprafață. Adică sunt convins că sunt multe, mult mai multe decât se văd și ele ar trebui să-și asume acest lucru. Am fost recent la congresul studenților mediciniști din țară și vreau să vă spun că era sala neîncăpătoare. Chiar și holul – erau vreo 300-400 de studenți, atât de speciali, aplicați, serioși. Dintr-o dată am descoperit o altă parte a acestei țări, în care ai impresia că sunt numai niște…
E.P.: Ați văzut printre ei vreun Dan Enescu, așa cum erați dumneavoastră odinioară, ați văzut determinare în privirea lor?
D.E.: Să stiți că, după câți au venit după aceea la mine, cred că sunt mulți. Știți ce se întâmplă?! Condițiile din istorie se schimbă. Eu am trăit într-o perioadă în care a trebuit să construiesc. În clipa aceasta ei trebuie să preia și să ducă România acolo unde trebuie… S-o preia în integralitate, s-o dezvolte și să se simtă că este altă generație. Sunt alte realități istorice în clipa aceasta.
E.P.: Viața dumneavoastră este plină de evenimente. Salvați în fiecare minut o viață, poate doar printr-un apel telefonic.
D.E.: Așa este.
E.P.: Sau intervenind în sala de operație. Îmi imaginez că în această aglomerație a fiecărei zile poate n-ați avut întotdeauna răgazul de a vă întoarce cu recunoștință la oameni care au însemnat ceva în viața dumneavoastră.
D.E.: Să știți că-i port în fiecare secundă în sufletul meu.
E.P.: Și mă gândesc la părinții dumneavoastră, la oamenii dintâi, despre care nu vorbiți foarte mult, vorbiți chiar prea puțin în mod public. Spuneați, la un moment dat, apropo de medici: „nu trebuie să vă imaginați niciodată medicul, oricare ar fi el, ca pe un erou. Eroul este cineva care se aruncă în foc, sau în apă, sau în necunoscut. Momentul eroic este unic. Orice om poate fi erou într-un anumit moment al vieții sale și există multe feluri de eroism: eroismul muncii cuminte, complet necunoscut, al mamelor care cresc copii sănătoși și educați chiar și în vremuri adverse, de pildă”. Mama dumneavoastră este icoana primilor ani de viață?
D.E.: Este persoana aceea tăcută care în permanență a știut ce am nevoie. Adică a fost și este, din fericire, prezentă permanent în existența mea. Ceea ce îți dă, în primul rând satisfacția că, poate, încă mai ești copil. Atâta vreme vreme cât spui „mamă”, înseamnă că ești copil, și atunci… este un lucru cu totul special.
E.P.: Ce spune mama astăzi, când vede că fiul ei a devenit o personalitate a României?
D.E.: Mama nu știe cum pot lucra cu sânge și cu lucruri atât de grave, pentru că ea știa că, atunci când eram mic, când vedeam sânge îmi era rău.
D.E.: Păi și cum v-ați învins această frică?
E.P.: Și acum o am, dar când o văd pe stradă. În sala de operație nu este niciun fel de problemă. Nu știam să-mi fac nodul de la șireturile de la pantofi – și cum fac eu atâtea noduri aici, la operații? A fost foarte greu s-o obișnuiesc cu faptul că m-am schimbat. Acum a început, cu timpul, să perceapă faptul că se întâmplă lucruri cu totul speciale acolo, la spital. Dar să știți că e foarte greu.
E.P.: Tatăl dumneavoastră s-a stins.
D.E.: Tatăl meu a fost, poate, decisiv în alegerea medicinei.
E.P.: Cum așa?
D.E.: Pentru că, în primul rând, m-a forțat să încep să învăț pentru facultate din clasa a XI-a. A făcut un calcul simplu. M-a întrebat: „Unde vrei să dai?”. „La medicină”. „Dacă vrei să dai la medicină, eu am văzut că se dă de două, trei, patru ori. Poate ar fi mai bine să te apuci mai înainte cu un an, ca să nu mai trebuiască să mai stai un an după aceea și să aștepți să vezi dacă intri”.
E.P.: Dacă nu aţi fi fost în acel liceu, apropo de situaţii care ne schimbă viaţa – dacă nu aţi fi fost în acel liceu, de unde vedeați curtea spitalului şi nu aţi fi urmărit în fiecare zi ce se întâmplă dincolo de fereastră, credeţi că v-aţi mai fi gândit să daţi la medicină?
D.E.: Nu. În mod sigur nu. Dar pentru mine era o fascinație.
E.P.: A fost acel moment…
D.E.: Era un laborator – pentru că ferestrele erau chiar în laboratorul nostru de chimie – și mă atrăgea acea fereastră. Vroiam să trec pe acolo. Și tot la acea fereastră eram și mă uitam cum intrau salvările în spital și eram foarte curios să știu ce se întâmplă acolo și mai ales cum se termină, dacă mor, dacă ies…
E.P.: Această fereastră v-a deschis o lume întreagă.
D.E.: Da. Absolut. O viață. O altă viață. A mai fost și bunica mea…
E.P.: …Care vă veghea ori de câte ori erați bolnav. Era singura care vă alinta. Părinții n-aveau timp.
D.E.: …Și care mă încuraja și îmi spunea: „n-am reușit cu asta, n-am reușit cu nu-știu-cine, dar precis cu tine o să reușesc, precis o să faci ceva cu totul special”. În permanență mi-a spus: „am dat lovitura!”
E.P.: A existat o pildă pe care o purtați și astăzi în suflet, de la bunica? V-a spus ceva la un anumit moment?
D.E.: Da, mi-a spus că în permanență, când merg pe stradă, să mă uit spre acoperișuri și să nu mă uit în pământ. Întotdeauna să văd departe. Este foarte important! Când mergeam împreună – nu vă mai spun că avea șaptezeci și ceva de ani, eu vreo 15-20, și eu trebuia să alerg după ea, pentru că era prea rapidă. A fost o ființă cu totul specială și o vizionară. Și-a dorit foarte mult… A văzut în mine câștigătorul, adică a mizat totul. S-a chinut foarte mult, a vrut să fiu cel mai elegant. Îmi dădea bani să mă îmbrac, să-mi cumpăr lucruri, să-mi cumpăr cărți, o grămadă de bani pentru cărți… Vă spun cinstit, la un moment dat mai luam câte o carte, apoi trebuia să ies cu o prietenă sau aveam nevoie de bani pentru altceva și mă duceam și-i arătam aceeași carte și-mi dădea bani și pentru aia și pe urmă îi spunea lui mama: „mi-a adus aceeași carte, dar nu e niciun fel de problemă, el să fie fericit, că e băiat bun.”
E.P.: Credeți că dacă nu ați fi provenit dintr-o familie care să vă susțină pasiunea pentru medicină ați fi ajuns astăzi cine sunteți?
D.E.: Nu știu. Mama mea a vizat să ajung profesor de geografie. Când eram copil, am simțit întotdeauna că aș putea să fiu mai valorificat, adică în sensul că aveam niște păreri, de fiecare dată, pe care le spuneam și pe care nu le luau în seamă cei mari. Apoi, când aveam dreptate, nu le venea să creadă. Și așa văd lucrurile și acum și mă enervează când mi se întâmplă la fel. Adică erau niște lucruri evidente în jur și… era imposibil, adică se întâmplau în același fel. Și pe urmă, la sfârșit, își dădeau seama că „totuși parcă a zis ăsta micu”… M-a deranjat, vă spun sincer, faptul că niciodată nu m-am considerat „ăsta micu”. M-am considerat o persoană importantă. Iar acum așa mă port cu copiii.
E.P.: E o monedă pe care o plătiți copilăriei.
D.E.: Dau fiecărui copil care intră la mine, sau care se întâlnește cu mine, valoarea pe care știu că o are. De ce?! Vă spun! Îl întreb: „Cum te cheamă?” Și mama îmi spune cum îl cheamă. Și spun: „Dar, l-am întrebat pe el.” „Păi nu are decât cinci ani!” „Păi, la cinci ani trebuie să știe câți ani are”. Și așa mai departe. Cred că educația la noi în țară, pe undeva, lasă de dorit. Pentru că acești copii ar trebui să fie mult mai personali, ar trebui să-și exprime dorințele, existența, numele, ceea ce-și doresc, cu mult mai multă putere. Ei sunt considerați… din cauza faptului că nu sunt înalți, nu pot să bată pe nimeni, nu pot să-și exprime în nici un fel dorința, atunci sunt anihilați total. Adulții îi iau de mână și îi plimbă. Știți cum, și diagnosticele sunt așa: este diagnosticul mamei, diagnosticul copilului și diagnosticul meu.
„NU MAI PROMIT”
E.P.: A existat un copil, aici în spital, care v-a întrebat dacă v-a mai putea juca fotbal. Ați trecut într-o vizită prin salonul luiși ați spus: „Da. Până săptămâna viitoare vei putea juca fotbal”.
D.E.: Da. Am fost un mincinos.
E.P.: Din păcate, situația lui s-a agravat, iar când ați venit peste o săptămână în vizită, în loc să-l puteți trimite la fotbal, i-ați spus că ar trebui să mai stea cu pansamentul acela o perioadă. Atunci el și-a chemat un coleg de salon și i-a spus: „Uite-l și pe mincinosul ăsta. Mi-a spus că o să joc fotbal și n-am jucat.”
D.E.: A fost o învățătură de minte.
E.P.: Mai promiteți?
D.E.: Niciodată de atunci. Absolut niciodată. Vreau să vă spun că a fost cel mai penibil moment din viața mea, sau poate unul dintre cele mai… Dar știți cum a fost?! Uitasem. Și, în clipa când am intrat în salon erau trei băieți, picior peste picior, pe spate. Când am intrat, el nici nu s-a întors spre mine. A zis: „Ăsta era cel de care vă spuneam. Minte. Nu-l băgați în seamă!”. Și atunci mi-am dat seama că n-am dreptul, nu am dreptul să spun niciun cuvânt hazardat. Adică, cu un copil trebuie să știi ce vorbești, pentru că îți pierzi încrederea. Și, în clipa în care nu mai are încredere, l-ai pierdut și ai nevoie de el până când se termină procedeul medical. Trebuie să știi precis că se întoarce cu drag și că poți să-i faci ce-i trebuie.
E.P.: Pe de altă parte, sunt alte 200.000 de copii care se întorc cu recunoștință la dumneavoastră.
D.E.: Nu sunt chiar 200.000, dar în orice caz foarte foarte mulți. Vă spun, din nefericire, îmi aduc aminte doar de cei cărora n-am putut să le fac nimic. Cei care mi mi-au murit în mână. Și să nu uităm că au fost… Aceia nu poat să-mi mai mulțumească. Poate că am făcut și pentru ei lucruri speciale. Și sunt sute! Din nefericire sunt sute. Gândiți-vă, că povestesc că au fost 90, sau 100, sau 70, sau 60, sau 50. M-am bucurat. Gândiți-vă, a fost un moment din viața mea când m-am bucurat că au murit „numai ”50 într-un an. Și am ajuns la zero în anul 2000.
E.P.: Când mortalitatea a devenit zero aici în Spitalul „Grigorie Alexandrescu”.
D.E.: A fost un șoc. Ne-am adus aminte că nu mai murise nimeni în clipa când a murit primul.
E.P.: Pentru că dumneavoastră, atunci când ați venit aici, vedeați cum copiii mor pe capete, vedeați cum nu sunt condiții… Spuneam de gândaci, de pansamentele pe care le aduceați dumneavoastră de acasă. V-ați luptat atunci cu o realitate.
D.E.: Da. Nu vedeam asta ca o luptă; era o datorie și un lucru normal, firesc pe care trebuia să-l fac. Gândiți-vă că miza era viața. Deci, niciodată nu poți să spui că ai făcut totul, în clipa când copilul a murit. Mai mult decât atât -ajungi seara acasă… Am această imagine, pentru că am trăit-o de nenumărate ori. Încui ușa, încui ușa de la dormitor și te duci în pat, eventual, și închizi ochii. Și când închizi ochii, îți apar… nu poți să-i oprești afară. Aceștia sunt copiii, sunt ochii aceia care apar în permanență, nu pot fi ținuți la ușă. Și pentru ochii aceia nu poți să te joci cu viața unei ființe umane, unui copil. Mă urmăresc multe priviri… Și, știți cum te urmăresc? Nici nu vă puteți imagina cum te urmăresc. Eram în America, într-un spital modern, cu un profesor nemaipomenit, într-un moment special, în sensul că ne uitam la o intervenție, o comentam, și între timp vine cineva din România…, auzise că sunt acolo, și voia să mă ajute cu o casetă video. Zice: „Poate vă folosește, să se vadă ce condiții sunt. Poate o să-și dea seama și ei.” Iau acea casetă și o arăt. Și, ce credeți!? Îmi apar saloanele. Și din saloane, o fetiță. O fetiță care murise și care mi-a apărut în clipa aceea. Gândiți-vă, ochii acelei fetițe. Mai mult. Știți cum sunt, de ce vorbesc de ochi? Pentru că era pansată toată și practic numai ochii erau nebandajați. Când intram în salonul ei, nu vorbea. În schimb, mă urmărea în permanență și cerea din priviri să-i fac ceva, s-o ajut cu ceva. Ei bine, m-a urmărit și acolo. De aceea vă spuneam, apropo de diplome și de toate mulțumirile și onorurile care mi se fac. Întotdeauna sunt acoperite cu foarte multe momente din acestea. Vă spun, au murit trei copii într-o oră și jumătate: de 15, de 3 ani și de un an și jumătate… într-o oră și jumătate. Eram în niște saloane cu ferestre, și părinții erau pe culoar. Erau mulți. Și mureau… A murit unul, a mai murit unul. La ultimul, la cel mare… Fusese carbonizat, luase foc într-o casă. Și m-a rugat, mama lui m-a implorat: „Făceți-i ceva!”. Și vă dați seama, atunci nu aveam mănuși de protecție sau altceva… „Făceți-i ceva!” Știam că nu e nimic de făcut, dar nu puteai să-i lași senzația că a zis: „nu-i nimic de făcut! și a plecat acasă”. Și atunci am vrut să-i fac un masaj cardiac, ca să-i mai dau puțină șansă. Și atunci când am apăsat… era atât de carbonizat, că am rămas cu inima în mână. Pur și simplu am avut inima cu totul în mână. M-au șocat aceste lucruri și vreau să vă spun că am plecat pe străzi, pur și simplu am plecat, n-am mai suportat, a fost un moment dramatic. Și m-am plimbat toată ziua. Și, când venea o mașină de poliție aveam impresia că pe mine mă urmărea. Nu vă spun, am ajuns la un moment dat la Ministerul de Justiție, mă așteptam să iasă unii de acolo. Adică, mi-a fost foarte greu. Și seara, bineînțeles, m-am întors la locul crimei. Și acolo, pe un culoar în care era liniște și întunecat, foarte întunecat, mă aștepta un bătrânel. M-am și speriat. „Vă aștept de două ore. Mă bucur că ați venit. Mi s-a spus că o să vă întoarceți”. Nu știu de unde. Mi-a dat un plic. „Am primit asta la noi, în bloc, deci nici nu știu pe unde. Este numele dumneavoastră și numele spitalului și m-am gândit că este important, că este în altă limbă.” L-am luat bineînțeles și nu am putut să-l deschid, pentru că numai de asta nu aveam chef. Și l-am dus acasă. Acolo l-a deschis Mihaela, soția mea. Și mi-a zis: „Ai fost primit în Academia de Științe din New York.” Deci chiar îl primiseră în ziua aceea. Știți ce vreau să spun?! Că acestea sunt mesaje pe care Dumnezeu mi le-a trimis în permanență, în momente dramatice. În astfel de momente te lași, te apuci de altceva sau în orice caz ești marcat.
E.P.: Sunteți singura șansă a unor copii.
D.E.: Da. Dar știți ce? Ești singura șansă, dar sunt momente când și pentru tine e prea mult. Adică, eram responsabil… Gândiți-vă că de multe ori murea un copil și, după 2-3 ore, se întâmpla să plec acasă. Și deodată mă gândeam: „Dar, dacă cumva trăiește?” Și plecam noaptea, alergam, ajungeam la spital să mai ascult o dată, să văd. Mă gândeam cu groază, să nu-l fi luat din salon, să-l mai găsesc. Știți cum este?! Ființa aceea cu care, eu știu, te joci, cu care stai uneori o lună, o lună și jumătate, două, să dispară într-o secundă, să se transforme în ceva inert în mâinile tale…
E.P.: În mâinile dumneavoastră, foarte mulți copii s-au întors la viață. Vorbim de pildă de bebelușii care au fost atunci în maternitatea Giulești când s-a întâmplat tragedia, și care mulți trăiesc datorită dumneavoastră. Vorbim de copii prematuri care au devenit dintr- mână de om oameni în toată firea.
D.E.: 900 de grame. 900 de grame și 60% suprafață arsă.
E.P.: Atunci când interveniți asupra unui astfel de caz, spuneți dumneavoastră că lucrați cu viitorul, pentru că trebuie să proiectați viața acelui copil atunci când va crește. Deci, de ce nu vorbiți și despre lucrurile acestea frumoase pe care le faceți?
D.E.: Este adevărat. Adică noi facem o chirurgie și o medicină a viitorului.
E.P.: Mai aveți manualul acela de anatomie de pe care ați învățat când ați dat admiterea la facultate?
D.E.: Nu. A dispărut… Nu știu ce s-a întâmplat.
E.P.: Dar ce era scris pe el, acolo pe prima pagină? Vă mai amintiți?
D.E.: Da. Toată familia se bucura pentru că intrasem la facultate. A fost un an cu totul special. Mi-l aduc aminte perfect.
E.P.: După ce ați fost admis, deci, familia a scris mesaj acolo de felicitare.
D.E.: Da. Da. Pe cartea aceea mi-a scris fiecare câte un gând.
E.P.: Să fi fost atunci prima dată când „ăla micu” devenea cineva în ochii familiei?
D.E.: Da. E adevărat. Obligatoriu. Da. Așa este.
E.P.: Dar în incinta liceului v-ați mai întors vreodată după clasa a XII-a?
D.E.: Da.
E.P.: V-ați întors la fereastra aceea să vedeți cum se vede prin ea?
D.E.: Da.
E.P.: Cum a fost?
D.E.: Știți cum?! În primul rând, pentru că mi-am adus aminte mai degrabă de ce-am trăit în liceu decât de cum simțeam în clipa când mă uitam, de cât de schimbat eram într-un fel, pentru că trecusem într-o altă viață.
E.P.: Cum a fost în clipa în care ați devenit managerul acestei instituții? Când ați pus plăcuța pe ușă. Acum scrie: Academician Profesor Doctor Dan Mircea Enescu.
D.E.: În primul rând, nu știam ce mă așteaptă, ceea ce a fost bine. După aceea, am realizat că ceea ce puteam să fac pentru o secție și pentru o patologie pot să fac pentru foarte multă lume. Mi-am dat seama că, de fapt, spitalul acesta este un fel de turnesol, o fotografie a stării de sănătate a copiilor acestei țări. Gândiți-vă că sunt în jur de 300.000 de copii și de 30.000 de copii care sunt internați, 25.000-30.000 de copii care sunt internați în fiecare an. Mi-am dat seama că pot să devin chiar un purtător de cuvânt al acestor copii și chiar pentru toți copiii din România. Așa mă simt și acum.
„UN MESAJ TRIMIS DE FOARTE DEPARTE… SAU DE FOARTE APROAPE”
E.P.: Sunteți membru fondator al Asociației Chirurghilor Plastici din România, directorul Spitalului de Urgență pentru copii „Grigore Alexandrescu”. Cu toate acestea, de-a lungul experienței dumneavoastră, ați mers la pas în doi. Spuneați că alături de soția dumneavoastră, care s-a stins acum câțiva ani, ați construit o lume întreagă.
D.E.: Da.
E.P.: Aveți a-i spune „mulțumesc” și ei.
D.E.: Așa este. Pentru noi, și din partea copilului meu, ea există și în clipa aceasta. V-am spus că mulțumirile acestea nu sunt la date aniversare, nu sunt din timp în timp, ci pur și simplu sunt permanente. Noi trăim și acum împreună.
E.P.: Care este cel mai important lucru pe care l-ați învățat trăind alături de Mihaela.
D.E.: În primul rând, am învățat că fiecare lucru în parte nu poate să aibă o paternitate, adică noi făceam întotdeauna ceva care avea o amprentă mai mult sau mai puțin din fiecare în parte. Și, mai mult decât atât, poate că există și o posibilă perfecțiune. Adică poți să faci ceva în doi care să fie, eu știu, ca și când ar fi făcut de o singură persoană. Așa am lucrat, așa am realizat toate aceste lucruri. Să știți că, dacă n-ar fi fost acel motor în care, cu aprindere permanentă se accelerau lucrurile în fiecare secundă, n-am fi ajuns aici. Vă spun, lucrurile sunt uriașe, consumul de energie a fost nemaipomenit.
E.P.: Îmi amintesc, când am venit aici și am cunoscut-o, intra în biroul dumneavoastră.
D.E.: Permanent. Permanent, știam permanent că există…
E.P.: Ce simte un medic care salvează viețile atâtor oameni și nu reușește să-și salveze propria soție?
D.E.: Nu pot să vă răspund. Este… Nu pot să-i spun deznădejde. Știți, sunt lucruri care se întâmplă, poate că au un sens. Și, v-am spus, pentru noi există. Ea ne dă sfaturi, și nu vorbesc așa… Uitați, dacă o să vedeți acolo, este o ilustrată pe care scrie: „Continuă cu încredere”. Dacă sesizați, fetița aceea seamănă cu ea puțin. Eram într-un moment foarte greu, nu știu ce se întâmpla, dar era un moment foarte greu. Și am văzut, la un moment dat, pe birou o ilustrată, adică un plic foarte mare, pe care l-am deschis și înăuntru era aceasta: „Continuă cu încredere”. Pentru mine a fost un semnal. Am fost sigur că vine de la ea. Și scria numele ei, adică era adresată ei. Scria „Enescu Mihaela” pe el și înăuntru scria „Continuă cu încredere”. De fiecare dată, vă spun, când am tot felul de rumori sau tot felul de lucruri care sunt foate dificile, mă uit și mi se pare că este un mesaj trimis de foarte departe sau poate de foarte aproape. Nu avem de unde să știm.
E.P.: Faceți echipă bună cu fiica dumneavoastră, acum, care este o domnișoară foarte frumoasă. Ce face? Era studentă când am vorbit ultima dată.
D.E.: Psihologie. Și acum. Face masterat. Termină. Face masterat de psihologie.
E.P.: E fata lui tata.
D.E.: Nu. Și a mamei. E fata noastră.
E.P.: Ce ați învățat de la copilul dumneavoastră?
D.E.: Ea mă învață în fiecare zi, dar chiar mă învață în fiecare zi. În primul rând, am învățat că maturitatea și colaborarea pot să te facă să treci peste niște lucruri foarte grele. În tot ce s-a întâmplat cu Mihaela, ea a fost decisivă. Vreau să vă spun că nu mi-a permis nicio clipă să plâng sau să mă lamentez, ci pur și simplu a spus: „Drumul nostru este înainte! O să facem lucruri împreună, asta este situația.”
E.P.: Drumul dumneavoastră este înainte și alături de colegii de aici din spital, medici care, sub bagheta dumneavoastră, coordonează secții întregi, salvează vieți. Chiar și acum, în timp ce noi vorbim, ei lucrează. Le spuneți „mulțumesc” din când în când colegilor dumneavoastră?
D.E.: Tot timpul.
E.P.: Foarte frumos mi se pare faptul că întotdeauna pe biroul dumneavoastă este Biblia. O Biblie veche, pe care, probabil, ați primit-o în dar. Din partea cui?
D.E.: Din partea Mihaelei. Mi-a făcut-o cadou soția mea.
E.P.: O deschideți?
D.E.: Da. Aproape în fiecare zi o deschideam. Acum ceva mai rar, recunosc. Dar știți cum?! Dimineața obișnuiam să o deschid la o pagină și mi se pare foarte important… Ceea ce citesc este mesajul zilei respective. Adică am senzația că e un semnal, așa, venit de undeva.
E.P.: Care au mai fost izbânzile profesionale ale ultimilor ani, aici în spitalul dumneavoastră?
D.E.: În primul rând, faptul că avem o acreditare a clinicii de chirurgie plastică, europeană, EBOPRAS, adică suntem singura clinică de copii acreditată pentru Europa în care se pot face stagii de șase luni pentru pregătirea profesională. Am fost în America, la profesorul David Herndon, care este cel mai mare profesor de arsuri pentru copii și conducător de școală, unde am stat cam două săptămâni, în care am avut posibilitatea să mă confrunt cu cei pe care îi credeam de neatins. M-am întors cu un sentiment foarte plăcut, adică tot ceea ce facem noi, tot ceea ce am realizat este identic cu ce se întâmplă acolo.
E.P.: Există o intervenție chirurgicală ce nu se poate face aici și se poate face doar în străinătate?
D.E.: Pentru arsuri, nu.
E.P.: Iar asta vi se datorează.
D.E.: Da. Da, este adevărat, adică chiar… da, așa este. Dar ce este mai important este că în America sunt 22 de spitale shriners, adică… Știți ce înseamnă shriners? Înseamnă ceva aproape supraguvernamental, adică sunt mult mai mari decât un spital obișnuit. Consumă pentru un copil cu 80% suprafață arsă, în jur de un milion de dolari. Și, vă spun, după ce am terminat această vizită mi-a dat o diplomă prin care spune că își dorește să facă un spital și la noi acasă, în România, adică să transforme această clinică și cu secția de ortopedie într-un spital Shriners, ceea ce este tot ce poate fi mai important în clipa aceasta. Peste spitalele Shriners nu există în lume.
E.P.: Care a fost cea mai grea intervenţie chirurgicală?
D.E.: Acum pot spune că nu există „cea mai grea” intervanţie care „a fost”. Cea mai grea este cea de astăzi şi cea de mâine. Fiecare incizie, chiar şi cea mai simplă, sunt conştient că înseamnă o existenţă. Ceea ce fac trebuie să fie cât mai bine făcut. Când fac o intervenţie este ca şi cum crestezi un copac şi devii frate de cruce cu el. Copilul va purta pentru totdeauna semnul tău.
E.P.: Sunt pacienţi care revin la dumneavoastră, peste ani?
D.E.: Da, ei nu sunt pacienţi. Când îi cunosc sunt copii şi le spun că dacă Dumnezeu ne-a dat o viaţă, lor Dumnezeu le-a mai dat un bonus, prin această intervenţie în cazul arsurii lor. Şi trebuie să facă ceva cu această şansă. Să-şi urmeze drumul, să-şi întemeieze o familie…Nu de puţine ori mă trezesc cu ei în orice loc aş fi, şi unde mă găsesc şi se simt bine şi în siguranţă.
E.P.: A ajuns vreunul dintre aceştia medic?
D.E.: Da, nu unul, mulţi, chiar foarte mulţi. Pentru că, stând în spital, ca şi pacienţi, învaţă multe. Nimeni nu ştie ce suportă un copil cu arsuri! Nici chiar eu. Noi, personalul ne rotim, plecăm şi venim. El rămâne în patul acela şi prin cazul lui se rostogolesc zeci de persoane, care îi fac câte ceva şi din aceste intervenţii mari sau mici ei învaţă. Intratul lor, mai târziu, la facultate nu mai este o problemă. Ei depistează mecanismele şi ceea ce se întâmplă într-un spital.
E.P.: Sunteţi şi managerul acestui spital. Aveţi şi bagheta managerului nu doar bisturiul medicului. Ce este mai greu, să fii medic sau manager?
D.E.: Amândouă sunt la fel de grele. Fiind medic şi manager în acelaşi timp ai responsabilitatea fiecărui act pe care îl semnezi. Un act cu o semnătură poate salva o viaţă. Mai bine spus, rapiditatea cu care eu semnez un act, modul în care reuşeşte să ajungă un medicament pentru un caz de la terapie intensivă şi el nu se găseşte în farmacie. Acţionez în timpul cel mai scurt, ca medic şi apoi, ca manager dau un telefon, rezolv cum este nevoie, pentru a nu pierde timpul preţios pentru pacient.
E.P.: Spuneaţi cândva „am toate calităţile defectelor mele!”. Care sunt calităţile dumneavoastră, ca să înţelegem şi defectele?
D.E.: Iubesc ceea ce fac. Tot ce fac, fac cu mare plăcere. Dimineaţa, când mă trezesc, nu mă gândesc că iar mă duc la spital…pentru mine este un mod de a exista. Când am fost în spital, cu adevărat, pentru mine şi vorbeam la telefon cu diferite persoane şi le spuneam că sunt la spital, acestea credeau că sunt la spital ca medic, nu ca pacient. Pentru toţi, spitalul înseamnă locul unde eu sunt oricând. Atâta timp a trecut şi atâtea s-au întâmplat în acest spital, că parcă sunt aici de când m-am născut. Câteodată chiar experimentez ce se întâmplă pe masa de operaţie. Mă interesa cum văd copiii lumea din jur. Pe masa de operaţie, în clipa în care pierzi acest ortostatism pentru care ne-am luptat atâta şi-atâta timp, dintr-o dată eşti o persoană debilitată, devii dependent, ţi se poate face orice, vezi o grămadă de lume care trece pe lângă tine, nu înţelegi… dintr-o dată te sperii. Ştiind aceste lucruri, altfel tratezi cazul, cu mai multă gingăşie.
E.P.: Copiii vă numesc „un Dumnezeu mai mic”.
D.E.: Nu vreau să mă joc cu cuvântul Dumnezeu, pentru că El este unul singur.
E.P.: Aţi putea fi un ajutor pentru români şi într-un spaţiu politic? Dacă aţi fi ministrul Sănătăţii?
D.E.: Un medic este un medic. Am ales medicina.
E.P.: Manageriatul v-a făcut un medic mai bun!!!
D.E.: Da, cât ar părea de paradoxal. De pe această poziţie vezi lucrurile global.
E.P.: Şi de ce nu aţi vedea asta de la Minister?
D.E.: Este un loc prea sus, trebuie să ai legătură cu ceea ce faci. Îmi reproşez că nu am timp să vorbesc mai mult cu fiecare copil în parte, cu fiecare părinte. Pentru un caz grav, ei stau aici o lună, două şi trebuie să înţeleagă ceea ce li se întâmplă acum şi ceea ce li se întâmplă în viitor. Arsura este o boală care nu se termină odată cu ieşirea din spital… I-am dat o povară. De obicei, ceea ce facem noi aici rămâne să facă în continuare familia, mama. Este o experienţă foarte traumatică pentru familie. Vorbim şi despre cicatricile de pe creier, pe care nu le controlăm foarte bine. Trebuie un psiholog care să le vorbească din prima clipă, să reglementeze lucrurile dintre părinte şi copil şi dintre părinţi între ei.
E.P.: Când v-aţi luat ultima dată concediu?
D.E.: Îmi iau în fiecare an. Pentru mine concediul este ceva foarte important. Este momentul în care reuşesc să mă gândesc la tot ce am făcut, se sedimentează toate evenimentele de peste an. Este foarte important pentru că altfel nu poţi merge mai departe. În concediu, primele zile sunt, de fapt, tot aici la spital pentru că iau cu mine energia locului, dau telefoane, rezolv lucruri…încet, încet încep să mă desprind. După 10 zile de concediu începeam să văd copacii, oamenii, locurile.
E.P.: Când aţi privit ultima dată cerul? Oamenii ocupaţi nu mai au timp să se uite la cer.
D.E.: Aşa este, din nefericire.
E.P.: Vă amintiţi?
D.E.: Cred că de curând, dar ca să-mi fac datoria. Personal, am trecut prin nişte evenimente foarte grave şi nu am mai avut luciditatea şi nici predispoziţia să poată să-mi tihnească un moment. De fapt, cred că niciodată în viaţa mea nu mi-a tihnit vreun moment. Întotdeauna, în momentul în care pun mîna pe această clipă, mă proiectez deja pe clipa următoate şi nu e bine.
E.P.: Când aţi fost cel mai fericit în viaţă?
D.E.: Este o întrebare la care, acum un an, v-aş fi răspuns altfel – fericit eram când salvam un copil. Acum vă spun că eram fericit când noi eram împreună, toţi trei. Pe de altă parte, să-ţi dea Dumnezeu puterea să poţi salva un viaţa unui copil este ceva fabulos. Întotdeauna I-am mulţumit şi nu am înţeles de ce ne-a ales tocmai pe noi. Nu vă puteţi imagina ca un copil să fie mort şi apoi să te pupe la plecarea acasă şi să mai şi revină peste câţiva ani ca o persoană normală, fericită.
E.P.: Aţi avut grijă de copiii românilor şi sunteţi foarte apreciat peste hotare. Noi românii nu prea ştim să oferim personalităţilor diplome, atunci când trebuie. V-aş întreba dacă v-aţi gândit vreodată să plecaţi din ţară.
D.E.: Nu, chiar niciodată.
E.P.: Chiar dacă acum aţi fi ofertat cu un salariu generos?
D.E.: Consider că, după o viaţă întreagă în care am ştiut precis că pot face ceva pentru această ţară, acum cred, mai mult decât oricând, că pot face cu adevărat ceva pentru această ţară. Expertiza mea, lucrurile pe care le-am dobândit aici nu pot fi înlocuite de nimic. Nu cred că pot schimba ceea ce am obţinut pe bani. Dacă aş fi vrut bani, puteam să fac lucruri pentru bani.
E.P.: Veţi avea de acum înainte motive să spuneţi „clipă, eşti atât de frumoasă,opreşte-te!”?
D.E.: Viaţa este făcută să evoluăm, să facem lucruri din ce în ce mai bune şi mai frumoase. Să păstrăm proporţia şi să ştim exact cine suntem cu adevărat. Nici diplomele şi nici lauda oamenilor nu-ţi dau valoarea ta adevărată.
E.P.: Românii vă consideră un român de nota 10 şi aş vrea să le transmiteţi un mesaj, ce nu ştiu şi ar trebui să ştie de la şi despre dumneavoastră.
D.E.: Aş transmite un mesaj de suflet – că tot ce au mai scump pe lume sunt copiii. Este foarte important să fie atenţi cu ei 24 de ore din 24, pentru că noi, medicii, tratăm secunda aceea de neatenţie. Tot ceea ce facem noi aici, acele „minuni” sunt pentru ceea ce s-a întâmplat într-o secundă. Aş vrea ca acea secundă să nu se întâmple.
Fragmente din interviuri pentru The Money Channel și Trinitas TV