Este unul dintre cei mai talentați artiști culinari ai României. Preparatele sale nu numai că arată senzațional, dar au și un gust de excepție! Alexandru Cîrțu este un magician al culorilor, al aromelor, al amestecurilor din bucătărie. Citiți un interviu în exclusivitate despre tendințele culinare ale României, despre prețul corect al alimentelor și despre așteptările de la piața culinară din România.

 

 

• Spui despre tine că ești un om în continuă căutare. Cum și când ai descoperit domeniul culinar?

Cred că domeniul culinar m-a descoperit pe mine, acum multă vreme. Am avut dintotdeauna înclinație către gătit, însă, datorită faptului că am fost mai tot timpul implicat în mult prea multe activități, mi-a fost oarecum greu să văd acest lucru. Cred că a fost nevoie de un imbold care să trezească acest lucru în mine, iar acest imbold a fost suficient de puternic încât să mă determine să văd gătitul mai mult decât ca pe un hobby: o meserie pentru viitor. Probabil a contat și faptul că bunica mea a lucrat în bucătăria unui hotel cunoscut. Iar mama mea este o bucătăreasă desăvârșită. Amândouă au insistat, de-a lungul anilor, ca eu să fac tot ce-mi stă în putință să pot fi independent din toate punctele de vedere.

 

 

• Lumea cunoaște doar 7 arte. Arta culinară nu e considerată… artă în mod oficial. Care este pragul de la care bucătăria poate fi considerată „atelier” pentru un „artist”?

Până la urmă, cred că fiecare hotărăște ce este și ce nu este artă! Oamenii cu capul pe umeri sunt liberi să gândească pentru ei și să ia propriile decizii. Am fost în cercuri unde purtam discuții cu privire la poezia contemporană și le spuneam oamenilor că nu mi se pare atât de dificil să scrii poezie, iar ei, de multe ori, îmi dădeau peste nas. Până când am început să public câteva creații proprii, dar și creații ale altor poeti, traduse! Apoi, în alte cercuri, am discutat despre muzică și nu-mi venea să cred că anumite urechi „experte” nu recunoșteau cum alții falsau – mitomania îi acaparase complet, iar interesele erau mult mai mari decât puterea lor de percepție. Atât de mari încât devenise un automatism să se mulțumească cu mediocritatea, atât timp cât „le ieșea și lor ceva”. Teatrul… îmi place să merg la teatru. Mă relaxează și, totodată, mă încarcă cu energie. Însă, în pofida multitudinii de piese văzute, am curajul să ies în față și să spun că nu am înțeles ceva atunci când chiar nu înțeleg… Pictura este, poate, cel mai delicat subiect de discuție atunci când vorbim despre artă. Îmi aduc aminte că eram la o expoziție de artă a unui prieten bun, David Kapiashvilli, georgian de origine. Avea un tablou intitulat „Fata de la fereastră”. Tabloul era colorat superb, simplu și totodată viu, cu imaginea unei fete care uda florile de pe pervaz. Îmi plăcea enorm și-am fost chiar tentat să licitez pentru el. Apoi, un domn m-a abordat întrebându-mă care tablou îmi place cel mai mult. După ce am arătat discret către „Fata de la fereastră”, mi-a spus că am ochi de amator. Am întrebat „cum așa?”. Și mi-a răspuns direct: „acela-i de departe cel mai bun tablou de aici !” arătând spre o felie de pepene roșu, așezată pe un scaun. I-am spus că nu înțeleg de ce! Și-a început să dea drumul la robinetul de citate plasticoase, învățate abuziv pe de rost, folosind unele cuvinte pe care, dacă le-aș fi contracarat cu un dicționar explicativ, l-aș fi pus într-o reală dificultate. Asta-i o tâmpenie! Cel mai bun tablou de-acolo este cel care îți place, cel în care te regăsești, cel pe care îți face plăcere să-l vezi de fiecare dată când treci pe lângă el și care chiar trezește ceva în tine. Nu știu dacă-ți aduci aminte de farsa făcută în Muzeul de Artă Modernă din Arnhem, când mai mulți glumeți au expus un tablou de șapte lire cumpărat de la Ikea, și-au întrebat experții cam cât ar fi dispuși să plătească pentru el. Ei bine, țin să-ți spun că s-au vehiculat inclusiv sume în valoare de două milioane de lire. Nu spun că nu există artă sau că nu există critici buni, dar așa bine există și foarte mulți snobi. De fotografie și cinematografie nu mai vorbim. Abia acum încep să înțeleg cât de dificile sunt aceste două lucruri, privind oamenii din jurul meu. Cunosc fotografi care petrec ore întregi pentru a realiza fotografia perfectă și alte câteva ore pentru a o prelucra, doar ca să le transmită și altora ceea ce a simțit el la acel moment. Cunosc și actori la început de drum, care muncesc incredibil de mult și care se sacrifică peste puterea de înțelegere a tuturor, pentru ceva în care cred. Sunt de părere că cel mai mare procentaj de oameni care fac cu adevărat ceea ce iubesc sunt actorii și actorii în devenire, iar pentru ei am un mare respect. Reiterând ceea ce spuneam mai devreme, cred că arta o cauți și o găsești acolo unde gânditul se oprește și intervine simțitul. Pentru mine, gătitul este o artă, la fel cum sportul este o artă sau cum puterea de a trece peste o boală poate fi artă. Să ajuți este o artă și, nu în ultimul rând, să asculți. Așa că, de ce ai nevoie de clasificări și categorii impuse în viață când sunt multe alte lucruri de văzut și de admirat? Asta-i problema noastră: uităm să mai trăim, totul se desfășoară în jurul nostru cu o viteză halucinantă, iar noi nu mai avem timp să mai vedem absolut nimic… Eu nu fac artă în farfurie… Mi-aș dori, dar încă nu sunt la acel nivel. Gătesc mâncare gustoasă, după spusele tuturor și asta-mi dă puterea să continui să muncesc, să vreau să mă îmbunătățesc și, poate, cândva voi face și eu artă. Pentru că acum nu fac. Deși cunosc mulți care fac… și-o fac al dracului de bine! Eu mă mulțumesc să văd oamenii satisfăcuți și să-mi culeg mulțumirile… Pentru mine, asta-i artă.

 

 

 

DOMENIUL CULINAR ESTE UNUL DINTRE CELE MAI CREATIVE DOMENII

 

•  În domeniul culinar, cum este piața din România? Când ai intrat în acest domeniu, cum arătau lucrurile? Mai… era loc?

Acum ne confruntăm cu o lipsă acută de personal. Începem să resimțim lipsa școlilor de specialitate, dezinteresul elevilor de a mai învăța și de a-și mai dori o meserie pe viitor și, nu în ultimul rând, rezultatul tuturor show-urilor culinare, care, deși au propulsat respectul pentru bucătari la un nivel la care mulți nici nu s-ar fi așteptat și a adus (conform statisticilor) o creștere salarială de 20% în domeniu, a adus totodată în prim-plan și o serie de oameni lipsiți de pregătire, deloc dornici să învețe, să se dedice domeniului, care trăiesc doar cu gândul la boom-ul de moment și la celebritatea de peste noapte. Totodată, avem patroni care nu înțeleg cu ce se mănâncă acest business și care-și bat efectiv joc de angajați, din toate punctele de vedere.  Avem la fel de mulți angajați neserioși, care nu doresc sub nicio formă să muncească, dar care au pretenții financiare peste măsură. Și asta-ți spun pe scurt, pentru că altfel nu vom mai termina acest interviu curand. Lucrurile n-au arătat foarte bine atunci când am intrat în domeniu, adică acum cinci ani. Și nici acum nu arată grozav. S-au mai mișcat unele lucruri, ce-i drept, însă avem nevoie să punem cu toții osul la treabă pentru ascensiune. E nevoie de fiecare, dacă vrem să ducem țara asta acolo unde ne dorim din punct de vedere culinar. O mare parte dintre cei din breaslă sunt ocupați mai mult să-și scoată ochii între ei, să se certe și să se contrazică, decât să facă ceva constructiv. Frustrările sunt mari în acest domeniu, iar oamenii sunt extrem de tăioși. Nu-i o meserie pentru cei slabi de înger. Sunt o sumedenie de oameni slab pregătiți sau care se simt amenințați, gata-gata să sară la gâtul tău. Însă, de multe ori, așa cum latră așa se și opresc. Cinste celor care sunt prea ocupați muncind și care-și văd de treaba lor! Iar loc… loc este pentru toată lumea, trebuie să fii un imbecil să crezi că nu e. Din contră, sunt prea multe locuri libere, vacante… e penurie de angajați buni, serioși. Problema generală a românului este că iarba întotdeauna pare mai verde de cealaltă parte și… atâta timp cât vecinul are, la rândul lui, o capră și ne interesează soarta ei, e cam greu să ne ocupăm de-a noastră!

 

• Ce mai este de inventat în bucătărie?

Cred că în fiecare secundă se inventează ceva în bucătărie. Este unul dintre cele mai creative domenii, din acest motiv l-am și ales.

 

• Care este business-ul de care te ocupi în prezent?

Fac emisiuni culinare pentru un canal YouTube, numit „Culinar Show”. Apoi demo-uri, teambuilding-uri de gătit, prezentări de produs, sesiuni de live-cooking cu interacțiune cu publicul, cu partenerii cu care am contracte semnate. În trecut mai găteam și la diverse evenimente precum nunți, botezuri, petreceri private etc, însă, în ultimii doi ani am fost atât de ocupat încât n-am prea mai avut timp de asta.

 

 

•  Cum îți propui să te dezvolți în acest domeniu?

Pe lângă faptul că citesc și urmăresc zilnic rețete, sunt conștient că, la un moment dat, mă voi duce să simt pulsul unei școli ultra-cunoscute pe plan internațional și, de ce nu, să încerc experienta Michelin. E ceva ce-mi doresc, însă nu este momentul acum. Probabil voi simți când va trebui să fac acest pas.

 

• Care sunt vedetele pentru care ai gătit?

Am gătit pentru Michael Bolton, pentru Principesa Margareta, pentru Andra, Kamara, Giulia, Gina Pistol, Vali Porcișteanu, Sorin Ghionea, Petre Marin, Tibi Curt,  am fost bucătarul personal al Ambasadorului Greciei și am avut ocazia să gătesc și pentru câtiva oameni din politică…

 

• Care este felul de mâncare pe care îl gătești cel mai des?

Aș zice că paste, pentru că asta mă presează colegii mei să le pregătesc tot timpul. Deși nu-i ceva voit. Dacă ar fi după mine, aș găti rață zilnic. În toate felurile posibile și imposibile.

 

•  Ce nu îți iese în bucătărie?

Nu știu dacă ține de bucătărie, dar nu am sub nicio formă înclinație către modelaj în marțipan, fondant sau sculptat fructe. Și nici nu prea mă atrage, sincer. Și e greu să faci ceva ce nu-ți place.

 

 

 

DRAGOSTEA ȘI GĂTITUL CREAZĂ ENDORFINE

 

• Partenera ta de viață este tot as în bucătărie?

Și soția mea lucrează tot în bucătărie, iar mulți ar zice că suntem doi norocoși. Însă știi cum e vorba veche cu cizmarul… Așa-i și cu frigiderul nostru. Ar trebui să fie interzis sub 18 ani la cât de gol e 🙂 Aștept să facem un copil ca să mai gătim și noi pe-acasă. Nu de alta, dar fiecare dintre noi ajunge foarte târziu și, uneori, trece și ziua toată fără ca noi să fi mâncat ceva. Dar pentru alții, mai ales pentru prieteni, gătim mereu. Și facem echipă tare bună!

 

• Dragostea trece prin stomac?

Dragostea e un sentiment atât de complex și-atât de greu de definit… iar gătitul poate fi simplu și totodată extrem de bun. Să gătești pentru cineva drag este un sentiment plăcut, iar dacă ești și-apreciat, este cu-atât mai bine. Un lucru-i cert: ambele crează endorfine (substanțele chimice care ne fac să ne simțim bine). Cred că acesta este punctul comun al amândurora: punctul chimic.

 

 

 

• Care este cel mai… special fel de mâncare pe care l-ai gătit?

Preparatul meu preferat se numește „Pig Trotters” sau „Pieds de cochon aux morilles”, realizat de Pierre Koffman. Este un preparat care, pentru mine, duce „Comfort food-ul” la următorul nivel. În traducere ar fi copitele de la porc, dezosate perfect, pe care le pregătești în cuptor cu morcovi, hașme, vin de Porto și fond de vită, cam trei ore. Apoi le scoți și le lași să se răcească, iar sosul îl strecori (îl păstrezi) și înlături legumele. Între timp, prăjim momițele de vițel (blanșate și tocate în prealabil) în unt cam cinci minute și adăugăm după zbârciogii (ciuperci) și hașme tocate și mai prăjim alte câteva minute. Blendăm piept de pui cu albuș de ou, smântână, sare și piper și amestecăm cu momițele, zbârciogii și ceapa. Umplem apoi copitele dezosate cu această compoziție și le învelim strâns în folie de aluminiu și de plastic. Le punem în frigider la răcit pentru două ore. Apoi le pregătim la steamer (la aburi) până sunt gata. Sosul rămas îl punem pe foc la redus, iar când s-a redus cam jumătate, mai adăugăm puțin unt, sau ce fac eu personal, puțin amidon să-l îngroș. Îl degresez totodată, dacă e prea brut. Punem acest sos peste copitele savuroase și lipicioase, și servim cu o garnitură de piure de cartofi, cu unt și puțin lapte, trecut prin sită de vreo două ori, ca să fie fin. Dar fac destul de rar acest preparat, pentru că necesită timp și se mănâncă mult prea repede.

 

• Care fel de mâncare se gătește cel mai greu?

Dacă ne gândim „greu ca și timp”… Hai să luăm vita, de exemplu, spaima tuturor românilor. Românii nu fac diferența între tipurile de carne și au impresia că toată carnea trebuie tratată la fel, iar vita nu este bună, în general, pentru că este talpă de pantofi. Asta-i explicația fiecăruia. Însă foarte mulți români cumpără vită pentru ciorbă și cam atât… E normal ca vita să fie „talpă de pantof”, dacă ei iau bucata de rasol și-o prăjesc în tigaie. Să ne înțelegem: capul de piept, rasolul, spata, greabanul, fleica și pulpa sunt părțile mai tari și-atunci este recomandabil să le gătim la o temperatură joasă, un timp mai îndelungat (slow-cooking). Iar antricotul, vrăbioara și mușchiul sunt cele mai fragede. Ceea ce vedeți voi pe la televizor că pregătesc repede pe grill sau în tigaie este, de cele mai multe ori, mușchiul de vită, care-i extrem de fraged pentru că-i cea mai puțin solicitată parte a vacii. Dar există și-o diferență considerabilă de preț între el și restul cut-urilor de carne de vită, iar românii trebuie să înțeleagă asta și să fie pregătiți s-o plătească. De-asta sunt îndrăgostit de modul de gătire Sous Vide (unde bucata de carne se videază și se gătește într-o baie de apă, la temperatură controlată – apa este folosită pe post de conductor termic, unde variația de temperatură poate fi +/- 0,5 grade. Avantajul este că poți prepara bucăți mai ieftine și mai tari la temperatura pe care ți-o dorești, un timp mai îndelungat, și ies extrem de fragede. Iar toate aromele se păstrează în pungă. La capitolul dificultate pot spune că deserturile sunt extrem de migăloase pentru că la deserturi nu prea îți permiți să faci ceva din ochi. Totul trebuie să fie extrem de precis. Deși pregătesc foarte multe deserturi, îmi place să le las pe seama cofetarilor/patiserilor.

 

• Care este combinația care NU se face niciodată în bucătărie?

În bucătărie trebuie să păstrezi un echilibru din toate punctele de vedere: al gustului, al gramajului și, nu în ultimul rând, nutrițional. Nu-i ușor, iar noi românii preferăm să mâncăm mai mult cantitativ și mai puțin calitativ. Dacă s-ar putea să mâncăm un kilogram de mâncare la masă la restaurant, să ne coste și puțin, să fie gustos și nici să nu îngrașe, ar fi perfect. De aceea, totul trebuie gândit extrem de bine. Din punct de vedere nutrițional, stomacul nu poate digera două alimente concentrate în același timp (adică orice, cu excepția fructelor și legumelor crude). De obicei, nu amestec proteinele (carne, brânzeturi, ouă) cu produse bogate în amidon (pâine, orez, paste, diverse tipuri de aluat etc). Dacă sunt nevoit s-o fac, totuși, porțiile sunt extrem de calculate. Dacă întrebi un nutriționist, proteinele animale și carbohidrații au nevoie de enzime diferite pentru a fi digerate. Proteinele animale merg de minune cu pătrunjel, spanac, roșii, broccoli, conopidă, varză, ardei, salate, dovlecei, vinete, castraveți. Normal, ca orice bucătar care se respectă, îmi place să gătesc cu unt, cu smântână, cu diverse brânzeturi grase, dar cred cu înverșunare în moderație. Moderația-i cheia în tot. Și, dacă am reușit să fac înghețată din usturoi, consider că poți face foarte multe combinații atâta timp cât sunt echilibrate mai ales ca gust.

 

 

• Există reguli în meseria voastră? Reguli de neîncălcat?

Regulile de igienă, de păstrare a marfurilor HACCP (Analiza riscurilor. Puncte critice de control, mai pe românește) ar trebui să fie sfinte. Siguranța este prioritară! Pe lânga acestea, dupa mine, prioritate o are minimalizarea pierderilor. Noi, bucătarii, facem extrem de urât atunci când suntem forțați să aruncăm un produs – nu contează cine este de vină pentru asta sau de ce trebuie aruncat. De obicei, se dezlănțuie iadul. În rest, sunt reguli ca la orice loc de muncă. De obicei, bucătarii șefi stabilesc exact fișa postului, pe care subalternii sunt nevoiți s-o semneze.

 

• Românii comandă, cel mai adesea, piept de pui cu cartofi prățiți. Care este explicația?

Explicația e simplă. Nu suntem deschiși. Românul e un om confortabil, din toate punctele de vedere, mai ales mental. Sunt foarte puțini oameni dispuși să încerce lucruri noi. Abia acum, în ultimii ani, s-a mai schimbat ceva. Și nu vorbesc despre mâncat corect, vorbesc despre încercarea lucrurilor noi. Eu am o problemă cu asta. Nu suport oamenii care spun că nu le place un lucru pe care nu l-au încercat vreodată. Însă unul dintre avantajele show-urilor culinare a fost că au deschis ochii oamenilor și către alte lucruri și i-au făcut să nu mai fie chiar atât de reticenți. Așa că, în aproape cinci ani de la primul concurs de-acest gen, pot spune că am evoluat foarte mult pe plan culinar din punct de vedere al clientului dispus să încerce lucruri noi. Și-au arătat interesul către nou, văd și alte ingrediente, sunt dispuși să încerce… Însa mai e cale lungă. Suntem abia la început. Bucătarii buni au început să fie recunoscuți, iar această meserie și-a căpătat, în sfârșit, respectul pe care îl merită. Extrem de mulți bucătari sunt foarte orgolioși, iar multi dintre ei sunt și extrem de frustrați, desi sunt conștienți în sinea lor că au avut și ei de câștigat de pe urma show-urilor televizate. Lumea-i privește altfel, îi ascultă, îi încurajează – au devenit formatori, deschizători de drumuri, iar oamenii chiar au început să fie dornici să știe cine este cel care le-a gătit mâncarea. Este altceva când asociezi un preparat cu o persoană. Se crează o altfel de legătură, una mult mai puternică! Un alt factor este și bugetul limitat al clientului. Vorbind de clienții majoritari ai clasei medii, ei sunt cam calculați în ceea ce privește cheltuitul în restaurante. Cam știu dinainte ce bani sunt dispuși să cheltuiască și, de multe ori, se duc să mănânce ca să-și potolească foamea. Procentajul celor care merg la restaurant pentru experiență, pentru ambianță și servicii este net inferior. Suntem, totuși, o țară cu un procentaj sub 20% de oameni care mănâncă în oraș. În timp ne vom educa, stai liniștită. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la ceafă, mici, piept, cartofi prăjiți, ci că ar trebui să fim deschiși și la altceva. Și de-abia de-acum poți începe să contorizezi asta.

 

• Cum se stabilește prețul corect pentru un fel de mâncare?

Hmm, nu-i nici simplu, dar nici greu. Costul este determinat de CVP (Customer value proposition). Trebuie stabilit de la bun început publicul căruia te adresezi. Realistic vorbind! Nu există „mă adresez tuturor!”. Să fim serioși! Nu poți să vinzi și pizza și burgeri și foie gras sau homar, în același loc. Acesta este cel mai important lucru. Trebuie gândit foarte bine ce-i oferi clientului, la ce preț și unde este localizat restaurantul. Un factor determinant este și analiza produsului în concordanță cu concurența. Și acest lucru influențează foarte mult costul preparatului. Nu prea poți să sari calul cu prețul unui preparat, tunci când clientela ta este aceeași cu a restaurantului de vizavi. Atunci trebuie să te impui prin calitatea tuturor serviciilor. Revenind la calcule, putem calcula costul în mai multe feluri: normal, metoda cea mai des întâlnită este prin înmulțire. Înmulțesti costul fiecărui ingredient de 2-3 ori, în baza unui rețetar – îți voi da un exemplu. Însă nu poți face asta cu toate produsele, pentru că unele au prețuri mici, altele acceptabile și altele, bineînțeles, extrem de scumpe. Și ajungi la costuri magistrale, nejustificate. Trebuie să ai un rețetar, în primul rând. Hai să luăm un preparat banal, ca pastele Carbonara. Și-aici voi pune prețurile produselor pe care eu le folosesc. Desigur că găsiți variante mult mai ieftine, dar nu atât de calitative. Să zicem că folosești 100 g de paste, iar costul unei cutii de 500 g este de 8 lei. Ceea ce înseamnă că pe tine 100 g de paste te costă 1,6 lei. La aceste rețete mai pui 1 cățel de usturoi, 100 g de bacon, 2 oua, 40 g de parmezan și un praf de piper. 1 căpățână de usturoi costă cam 2 lei, 1 kg de bacon 50 de lei, prețul unui ou este cam de 80 de bani, 200 g de parmezan cam 20 lei si 1 plic de piper e cam 3 lei. O porție de Carbonara, în cazul acesta, ar costa 1,6 lei + 20 de bani + 5 lei + 80 de bani + 4 lei + 10 bani = 11 lei și 70 de bani. Și-acum, normal, ar trebui să înmulțești de trei sau de patru ori, pentru a acoperi și restul costurilor: salarii, utilități etc. Dar porția ar ajunge mult prea scumpă, așa că înmulțești cu 2,5 și-ți dă 29,25. De ce? Pentru că e un produs care, de obicei, are rulaj mare și îți aduce și-așa câștig, cu condiția ca la preparate al căror cost este 4-5 lei de producție, tu să-l duci până în 20-25 de lei. Și-aici am vorbit de un restaurant care se adresează publicului mediu. Când vorbim de fine dining, de exemplu, altele sunt costurile. La fel și la bar. Dacă te poți juca cu un gin tonic, să zicem, sa îi pui un adaos mai mare, o sticlă de șampanie care costă deja 500-600 de lei, este imposibil s-o vinzi la un pret de 3-4 ori mai mare. Se poate întâmpla dacă ești într-un club exclusivist și clientela ta  este de-așa natură. Vezi, iar ajungem la partea cu identificarea clientelei căreia te adresezi! Și-așa ești forțat să te mulțumești cu un 30%-50% în plus, cu condiția să câștigi pe cealaltă parte. Un produs foarte profitabil în bar este cafeaua. O ceașcă de espresso costă, în medie, cam între 0,80 bani și 1,30 bani. Iar nouă ni se vinde cu minimum 5 lei. În recapitulare: este foarte important ca, atunci când facem prețul unui preparat/băutură, să luam în calcul toate aspectele: rețetar, materie primă, pierderi, utilități, salarii. Iar formula pentru determinarea procentajului food cost-ului este Food Cost = Costul total al ingredientelor / Prețul de vânzare, în cazul pastelor Carbonara 11,7 / 29,25 = 0,4 sau 40%. Din 100% scădem 40% și rămânem cu 60%, câștigul nostru.

 

• Care bucătărie a lumii te inspiră cel mai tare?

Bucătăria franțuzească este în topul preferințelor mele. Îmi place extrem de mult să gătesc cu unt, cu smântână, cu sosuri, îmi plac fructele de mare, îmi place rața, foie gras-ul, îmi plac deserturile rafinate, pâinea, brânzeturile etc.

 

• Românii obișnuiau să facă provizii – să pună conserve. S-a pierdut acest obicei. Mâncarea din supermarket are același gust?

Nu cred. Nu raporta totul la București. România nu se rezumă numai la București. Cei care mai au timp să facă asta încă o mai fac, crede-mă. Normal că nu are același gust, însă Statul Român nu prea face mare lucru ca să încurajeze producătorii mici, ba din contră, le pune extrem de multe piedici. Foarte puțini dintre ei răzbesc, majoritatea sunt cei cu voință de fier, pentru care am tot respectul. Sper din tot sufletul că viitoare fonduri pentru proiecte europene se vor îndrepta și către această direcție pentru că este foarte păcat! Avem o țară extrem de bogată și mulți știu asta… lipșeste dorința de muncă a multora (mulți așteaptă să le pice din cer) și, bineînțeles, susținerea Statului.

 

 
STREET FOOD-UL ESTE O VARIANTĂ MULT MAI BUNĂ DECÂT FAST FOOD-UL

 

• Fast-food înseamnă mâncare gustoasă și ieftină, pentru cei mai mulți dintre noi. Cum vezi tu această nișă?

Îngrijorătoare! Suntem în top trei al consumului de fast-food în Europa și asta ar trebui să ne dea de gândit. Punem accentul pe gust, rapiditate și preț, iar într-un final asta se va vedea. Aici intervine iarăși moderația de care-ți vorbeam. Cred că de vina este și influența americană asupra noastră. Ne plac americanii, ne place ceea ce fac, ne vedem acolo, în țara tuturor posibilităților, drept urmare copiem foarte multe de la ei, fără să gândim foarte mult. Însă, aici intervine moderația. Moderația-i cheia. Și eu mai consum, ca tot omul, dar consum moderat. Cred, totuși, că în următorii 5-10 ani, România se va dezvolta pe două planuri: street food și healthy food. Și mă bazez ca street food-ul să înghită fast food-ul, ușor-ușor. Pentru că street food-ul poate fi și mai sănătos și mai spectaculos, dar și mai gustos. Fast food-ul este extrem de sărac din punct de vedere nutrițional, iar street food-ul poate conține preparate specifice din diverse țări, cu niște combinații care literalmente te vor da pe spate. Desigur, au și multe puncte comune, dar analizându-le îndeaproape, street food-ul este o variantă mult mai bună decât fast food-ul.

 

•  Cel mai frumos restaurant din lume?

Pffff… n-aș putea să mă pronunț. În astfel de cazuri, aș vrea să fiu milionar, să iau toate restaurantele la rând. Experiența ar fi fantastică. Pot să-ți spun unul care mi-a plăcut mie foarte mult: L’Horizon Deck din Monte Carlo. Vederea superbă și mâncarea foarte bună. Iar strict ca experiență, deși carnea a fost fantastică, e de menționat și L’Entrecot din Bordeaux. E un restaurant unde se așează la coadă foooooarte mulți oameni și trebuie să-ți aștepți rândul. Nu funcționează cu rezervări. Și servesc doar antricot cu cartofi prăjiți, un sos și salată. Parca e un furnicar acolo – zgomotul este mare și ospătărițele aleargă de colo-colo. E o agitație de nu-ți imaginezi! Dar mi-a placut mult!

 

• Când gătești, guști?

Normal, obligatoriu. Nu poți servi ceva din care n-ai gustat.

 

• Care este secretul pentru siluetă, atunci când ești Masterchef?

Ți se pare că am asa o siluetă de invidiat? Am avut înainte, acum câțiva ani. Stresul era cheia. Nu prea mă puteam îngrășa din cauza agitației și a stresului continuu. Nici cu mâncatul nu prea stăteam grozav, cum nici acum nu prea stau, din lipsa timpului. Dar acum parca m-am dereglat. Am dat-o în cealaltă extremă. Am luat cam 17 kg. Nu se vede foarte tare, pentru că-s și foarte înalt, însă se simte. Nici nu mă hazardez să recomand diete, pentru că nu-s nici nutriționist, nici medic. Însă pot să vă spun un lucru: faceți sport! E sfânt! Eu am slăbit, în cinci luni, de la 114 kg la 79, făcând kickbox. Cam cinci antrenamente pe săptămână. Este un sport foarte solicitant. Și-am văzut, să știi, extrem de multe femei la antrenament. Acum am cam 98-99 kg, la 1,90. Și-aș vrea să slăbesc pâna pe la 93. Cam acolo-i greutatea optimă pentru mine.

 

• Există vreun fel de mâncare care îți poartă numele?

Să fim serioși, normal că nu. Sunt bucătar de cinci ani, nu imaginea reprezentativă a bucătăriei mondiale 🙂

 

• Tot ce e bun e imoral, ilegal sau îngrașă?

Asta zic cercetătorii americani? 🙂 Glumesc… deși aceste vorbe nu prea se iau mot a mot, în spiritul discuției îți spun că 80% din dorințele trupești nu sunt imorale, ilegale sau îngrașă, decât rareori. Uneori chiar slăbesc! :)))))