
De jumătate de ceas stătea cuibărită în braţele lui. Ştia exact cât timp trecuse de când îşi lăsase tâmpla să coboare pe mâna lui, ca într-un somn de moarte. O condamna timpul, ar fi condamnat-o şi lumea-ntreagă! Era opt şi jumătate, dar părea mult mai târziu. Ce păcat că toamna se întunecă atât de devreme! Trenul gonea ca un fugar îngrozit că venirea zorilor l-ar arunca în faţa unui pluton de execuţie, care, fără să-l întrebe „de ce”, i-ar curma dreptul la viaţă. O sufoca gândul, aşa cum o sufoca şi braţul lui pe care şi-l pusese în jurul gâtului neştiind dacă-l purta ca pe o medalie a unei izbânzi de dragoste sau ca pe funia unei spânzurători. Visele i se amestecau pe frunte, iar din vâltoarea gândurilor înţelegea că-i taie respiraţia când fuga ei, ce trăgea în urma-i întregul tren, când trenul ce-i purta târâş inima făcută zdrenţe.
Înainte să urce în tren îi şoptise lui la ureche, pe sub o şuviţă de păr ondulat ca de luceafăr: „Dragul meu, nu uita, ceasul se poartă, întotdeauna, la dreapta!”, iar încheietura lui încă mai purta amprenta mâinii ei fine ce-i schimbase ceasul, înconjurându-i mâna dreaptă cu cea mai grea cătuşă a lumii – Timpul!
Călătoreau deja de câteva ore şi ultima gară se apropia prea repede. Îşi amintea de cum urcaseră în tren, ţinându-se de mână, şi cum îi îmbânciseră oamenii deranjaţi de sărutul lor topit de dragoste în pragul de la intrarea în compartiment. Atunci mâna iubitului îi ţinea chipul, iar ceasul de la încheietură era de partea ei: oprise timpul în loc, pentru sărutul lor. Acum, la câteva ore distanţă, Timpul devenise cel mai mare pericol. Dormea cu urechea aproape de cadranul ceasului lui şi prin vis îi putea auzi mecanismul numărând clipele care-i mai lăsau alături marea dragoste.
„Draga mea, am rezervat întregul compartiment pentru noi”, îi spusese el, ca şi cum rezervarea ar fi fost încuviinţată de însuşi Dumnezeul trenurilor ce nu vor ajunge la vreo destinaţie pământeană. Îşi amintea cum se bucurase când trenul se pusese în mişcare. Era un vagon de clasa întâi, mic dar elegant, cu canapele roşii şi perdele la geamuri, întocmai cum ar fi putut avea şi căminul lor. I-a plăcut şi când controlorul a deschis uşa compartimentului şi i-a spus lui: „Arătaţi-mi şi biletul soţiei, vă rog”… În afară de ei, în compartimentul acela nimeni nu avea memorie. Doar ceasul!
Se cunoscuseră peste vară, într-o zi ca oricare alta. S-au revăzut întâmplător a doua zi şi au vorbit. Apoi s-au văzut din ce în ce mai des. Neîntâmplător. El hotărâse să rămână peste vară. Ea acceptase. Îl acceptase!
Trenul se apropia de gară. Întrezărea printre genele-i grele de somn şi de gânduri că sunt aproape… Îi părea rău doar că, într-o tresărire, mâna ei s-a desprins dintr-a lui, iar degetele iubitului erau deranjate de parcă aveau în continuare amintirea unei veri în care nu şi-au desfăcut nici mâinile, nici inimile.
„Nu uita, ceasul se poartă întotdeauna la mâna dreaptă”, i-a spus ea, pentru ultima oară, în gând. O singură mână n-ar fi putut să susţină şi verigheta şi ceasul, iar dacă prin verighetă îi aparţinea soţiei, Timpul era al ei. În toată această vară niciunul nu îndrăznise să-şi scoată verigheta. Nici nu vorbiseră despre asta, pentru că ştiau că inelele – paradoxal atât de asemănătoare – îi legau definitiv de oameni atât de diferiţi.
O îngheţa gândul, aşa cum frigul îi îngheţase picioarele atunci când curentul se încăpăţâna să intre iscoditor pe sub uşile compartimentului. El o învelise cu haina lui, care purta, în continuare, parfumul ei şi apăsarea conştiinţei amândurora. El îi promisese că se vor revedea, dar ea ştia că n-ar fi putut merge vreodată liniştiţi, de mână, pe stradă, că nu s-ar fi cuvenit să renunţe la partenerii de verighete. Numai inima unei femei îndrăgostite poate înţelege că, uneori, atunci când îl iubeşti, trebuie să-l laşi să plece.
Privind fotografia, mi-am dat seama că numai iubirile ce-i fură Timpului clipe interzise au disperarea de a se cuibări aşa. Ea avea atunci 24 de ani. Eu am acum dublul vârstei de atunci. Ea n-a avut atunci puterea să lupte pentru povestea lor. Nu o am nici eu acum… Cât despre el… Despre EL nu mai ştiu nimic… Dar dacă-l veţi găsi, dacă vă va scrie, vă rog să-i reamintiţi şoptit că ceasul se poartă, întotdeauna, la dreapta!