Mergeam de mână cu gândurile mele. Atât de preocupată eram de ele, încât evadaseră din minte, prinseseră greutate și, după ce mi-au stat o vreme pe umeri, au coborât alunecând încolăcit pe brațe, ca un șarpe rece. Au luat-o spre palme și mi-au prins mâinile, ducându-mă direct spre întâlnirea din seara aceasta. Îmi privesc pașii – egali, fără tocuri, târâți aproape cu o cadență militară. Din când în când, câte o picătură de ploaie se-ntinde ca un stop de marmeladă lipicioasă, pe ghetele mele. Și urma ei ia tot felul de forme. Cred că e una dintre puținele dăți când mă uit pe unde merg. Și, mai ales, când observ cum merg… Grăbesc pașii spre verdele de la semafor. Câte culori se plimbă de la ghete la semaforul suspendat în cer! Mai am câțiva pași, dar dau de roșu.
Domolesc pașii. Trec pe lângă un bătrân, sprijinit de un gard. Cerșește. Mă fâstâcesc. Am plecat de-acasă doar cu cardul… Omul repetă neîntrerupt aceeași propoziție: „E rău să nu vezi!”. Trecând pe lângă el o ascult, nu numai că o aud! Apoi, minutele de la semafor s-au crăpat felii, ca un pepene pârguit. Aceeași coloană sonoră:
„E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!”
Îmi sună-n minte neîntrerupt. Nu mă pot întoarce. Nu mă vede, dar m-ar simți. Și n-am la mine bani să-i dau.
Pornesc pe trecerea de pietoni și alb-negru se desfășoară sub ochii mei, repede, ca un titirez. „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!”
Cuvintele acelui bătrân îmi sună în minte și acum, după ore bune. De fapt, el nu cerea nimic, ci doar ne transmitea tuturor celor care treceam pe acolo, o constatare. Iar noi, conștientizând-o, am fi-ncercat să-i cumpărăm o clipă de lumină. Ce ieftină-i lumina ochilor atunci când o ai și cât de scumpă e când o pierzi!
„E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” „E rău să nu vezi!” Repetă-ți asta, o dată pe zi, și-ai să vezi că ești fericit.
Eu am văzut astăzi și flori înflorite, și picături de ploaie, și cerul de la bleu la gri, și oameni frumoși, și urâți. Pe unii i-am văzut, la alții m-am uitat.
Mă uit la oameni. Uneori mă uit la ei așa de insistent că-și cer scuze că nu m-au salutat, deși nu ne cunoșteam. Alteori își schimbă locul pe scaun, crezând că am ceva cu ei… Îmi amintesc că, în liceu, când meregam cu autobuzul, fixam oamenii și încercam să-mi imaginez poveștile lor. Corporatiști sau gospodine, snobi sau săraci… perioada când mergeam cu autobuzul a fost o adevărată paradă de chipuri umane. Toate, urcate pe o scară. Unii spre lumină, alții spre întuneric.
„E rău să nu vezi!”„E rău să nu vezi!”„E rău să nu vezi!”… Bătrânul de astăzi mi-a amintit de un video pe care l-am urmărit, de câteva ori.
Iata-l:
