
Felix Alexa este creatorul care a contrazis legile firii, reuşind să monteze atât de multe spectacole bune încât pare că Timpul însuşi s-a oprit să-i înţeleagă piesele. Dacă-i vezi spectacolele, îi simţi talentul, determinarea şi siguranţa de sine. Dacă-i surprinzi privirea ghiceşti că poartă sclipirea izbânzilor artistice şi tuşa unor mari iubiri, care i se ascund discret printre gânduri. Are curajul de a vorbi răspicat despre realitatea din lumea teatrului, iar atunci când vorbeşte despre iubire, graseiază uşor, cuvintele alunecându-i atent spre colţuri de suflet şlefuite de întrebări la care nu şi-a răspuns. Încă!
Pe 5 decembrie 2015 am aplaudat avanpremiera piesei „Cutia Pandorei” de Katalin Thuróczy, cu Mariana Mihuț și Șerban Pavlu. Specctacolul este o incursiune fascinantă în universul interior al unor personaje care trec cu dezinvoltură de la candoare la cruzime, de la tandrețe la crimă. Este cea mai recentă piesă pusă de Felix Alexa, care se va mai juca pe 11, 13 și 16 decembrie de la ora 20:00, la ARCUB.
EVELINE PĂUNA: Tatăl tău, marele regizor Alexa Visarion, era student la regie-teatru când ai venit pe lume. Avea 20 de ani când a devenit părinte. Mai apoi, în copilăria ta, familia a locuit, o vreme, într-o cabină de la Teatrul Giuleşti. Cum a fost perioada aceea?
FELIX ALEXA: Am stat în cabina aceea câteva luni, până când tatălui meu i s-a repartizat un apartament. Ţin minte foarte bine apartamentul acela, pentru că în el am prins cutremurul din ’77. Când am locuit în cabină, tata era deja un regizor destul de cunoscut. Da, când m-am născut eu, el avea 20 de ani, iar mama 19. S-au grăbit ai mei! Anul acesta eu am împlinit 46 de ani de viaţă, iar ei 46 de ani de căsnicie. Nu am amintiri puternice legate de teatru de când eram foarte mic, dar ţin minte că, într-o zi, cei din teatru au venit la uşa cabinei şi au rugat-o pe mama să ne lase – pe mine şi pe fratele meu – să jucăm într-un spectacol, pentru că se îmbolnăviseră copiii din figuraţie. Nu că n-am vrut, dar am ţipat cu disperare refuzul! Nimeni nu înţelegea de ce băieţii lui Alexa nu vor să intre nici morţi pe scenă!
E.P.: Şi de ce nu voiau „băieţii lui Alexa”?
F.A.: Nu ştiu. Eu, până să intru la Facultate, la Regie, nu am avut niciun fel de atracţie pentru scenă. Poate chiar am dezvoltat o reacţie contra, pentru că tatăl meu era destul de rar acasă. Nu prea avea timp… trebuia să meargă să monteze spectacole, să întreţină familia. Cred că am simţit teatrul ca pe ceva care îmi „fura” tatăl. Simţeam că teatrul mi-a acaparat tatăl şi eu nu am avut parte de el foarte mult. Asta e explicaţia pe care adultul care sunt acum o citeşte în reacţia copilului care eram atunci. Altfel… eu n-am discutat niciodată despre asta… Nu am fost vreodată la vreo repetiţie a tatălui meu!
E.P.: Tatăl – celebru, mama – într-un văl de discreţie…
F.A.: Mama e persoana cea mai importantă din familia noastră. Ea ne-a susţinut pe toţi trei: pe tata şi pe noi, cei doi fraţi. Din păcate nu a avut vreo carieră, dar ea s-a împlinit prin noi.
E.P.: Dar a avut vreun vis pentru vreo carieră?
F.A.: Cred că a avut un vis pentru noi trei. Şi pe acesta şi l-a împlinit cu prisosinţă. Mama e o persoană foarte specială, un om de-o fineţe şi de o profunzime cu totul aparte. Familia asta a rezistat sudată atâta timp datorită ei.
E.P.: Cu ce se ocupă fratele tău?
F.A.: Fratele meu este de vreo 20 de ani stabilit la New York. A terminat Arte Plastice la Bucureşti şi este directorul unei importante galerii de artă.
E.P.: În clasa a XII-a ezitai între Filologie, Arhitectură şi Regie. Ai ales-o pe ultima. Erau numai şapte locuri – 13 candidaţi pe loc. Chiar spuneai despre admiterea la Regie „atunci eram prea mulţi, acum sunt prea puţini”. N-ai intrat de prima dată…
F.A.: …Iar privind din perspectiva de acum, cred că a fost un noroc. Atunci, însă, a fost o dramă pentru mine, deşi era clar că meritam să pic. Eram complet nepregătit.
E.P.: O dramă în faţa tatălui tău?
F.A.: Nu. M-am simţit brusc foarte vulnerabil. Unii dintre colegii mei de liceu intraseră la facultate, eu nu. Eu nu m-am gândit foarte mult la… povestea cu tata. Doar atunci când am intrat în facultate mă enerva foarte mult la început că eram prezentat „băiatul lui Alexa”.
E.P.: Anul următor ai intrat primul.
F.A.: Da. M-am pregătit, dar nu cu tata. Toată viaţa am avut o relaţie foarte tensionată cu tata, şi în bine şi în rău. Nu prea ne-am înţeles în discuţiile despre profesie. Aveam totdeauna păreri diferite. Eu cred că şi dintr-un spirit de… frondă. Dar, cu vârsta, cred că ne apropiem din ce în ce mai mult.
E.P.: Primul tău spectacol de la Casandra, „Pe cheiul de vest”, în 1991, putea să fie preluat la Teatrul Mic. Tatăl tău era director acolo. Ai refuzat, de teamă ca lumea să nu spună „l-a luat taică-său”.
F.A.: Spectacolul de la Casandra a fost o întâmplare foarte fericită din viaţa mea. A contat foarte mult, era debutul meu. A fost un spectacol special şi curajos. Am luat premiul Criticii pentru debut, toată lumea bună a teatrului românesc venea să-l vadă. După acest spectacol, Andrei Şerban m-a invitat imediat la Teatrul Naţional. Tatăl meu era director atunci la Teatrul Mic. A angajat o parte din actorii din spectacol şi a spus că toată lumea apreciase spectacolul, deci îl puteam juca acolo. Dar am refuzat. Am fost totdeauna un spirit foarte independent şi orgolios.
E.P.: La primul spectacol, cine a fost în sală din partea familiei?
F.A.: Toţi din familie. Din sensibilitate, din panică sau din emoţie, nu prea îmi place să-mi invit familia la premiere. Ei vin… la un moment dat. Dar ţin mine ca Lucian Pintilie şi Andrei Şerban au văzut producţia aceea. A fost un şoc pentru mine când Andrei Şerban, atunci director al Teatrului Naţional din Bucureşti, m-a invitat şi mi-a spus să-mi aleg orice sală şi să montez orice piesă vreau. Am ales, cu puţină inconştienţă, Sala Mare şi piesa „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller, cu vreo 20 de actori, mulţi dintre ei vedete. A fost un mare pariu, foarte riscant, dar care a cimentat în timp colaborarea mea cu acest teatru unde acum am făcut cel de al 13-lea spectacol, „Revizorul”. Mie 13 îmi poartă noroc.
E.P.: Când eşti întrebat de glorie spui că pentru România ai făcut cam tot ceea ce se putea. Dar că unul dintre regretele tale este că nu ai rămas la Paris, după ce ai avut bursa din 1992.
F.A.: Am spus asta mai demult. Acum regret mai puţin. Lucrurile sunt mai amestecate pentru mine, în momentul acesta. Aveam şansa să rămân la Paris după ce am lucrat cu Peter Brook, dar nu ştiu dacă ar fi fost alegerea cea mai bună. În viaţă am avut perioade în care am regretat că n-am rămas, acum nu regret. Într-un fel ciudat, mă simt foarte legat de România. O detest şi o iubesc, în acelaşi timp. Prin spectacole încerc, la o scară mică, ce-i drept, să-mi găsesc locul într-o Românie profundă care să-mi semene măcar într-o anumită măsură. În România pe care o vedem în fiecare zi la ştiri nu mă simt bine.
E.P.: CV-ul tău este impresionant. Foarte multe spectacole în Bucureşti, în ţară dar şi peste hotare. Cu toate acestea, încă eşti văzut ca un regizor tânăr deşi spuneai că te simţeai la maturitatea artistică încă de dinainte de a ajunge la vârsta matură.
F.A.: Mă bucur că încă mai sunt văzut ca fiind un regizor tânăr, e semn de vitalitate. Acum am studenţi care sunt consideraţi „tineri regizori”, aşa că generaţia mea a trecut la „maturi”. Cred că povestea cu tinereţea în teatru e relativă. Am încercat să montez texte cât mai diferite, clasice şi contemporane, să lucrez cu actori mari, care, într-un fel, m-au format. Am avut şansa să colaborez cu unii dintre cei mai importanţi actori români, din toate generaţiile şi, recunosc, sunt fascinat de această relaţie subtilă şi specială, uneori tumultoasă, care se creează între regizor şi actori.
„TEATRUL ÎNSEAMNĂ TRADIȚIE. FIECARE GENERAȚIE SE CAȚĂRĂ PE UMERII CELEI DE DINAINTE”
E.P.: Dar tinereţea în performanţă este o problemă a României? Mă gândesc la tine, la puţin peste 20 de ani, în faţa actorilor… şi la faptul că trebuia să te impui.
F.A.: Nu m-am speriat atunci, a fost chiar un şoc şi mi-am dat seama că e o luptă mult mai grea decât credeam eu. În final, din fericire, am câştigat-o. E ceva foarte schimbat la atitudinea României faţă de tinerii de acum, în raport cu ce se întâmpla în ’90. Atunci toată lumea căuta tineri, în toate domeniile. Acum constat cu tristeţe că tinerii sunt acceptaţi, dar nu suficient ajutaţi. În ultimii ani am încercat să aduc tineri actori în spectacolele mele. De pe băncile şcolii, chiar. Sistemul nu îi mai ajută. În teatru acum e sistemul din anii ’80, un sistem care nu încurajează performanţa. Eu sunt foarte dezamăgit că nu se schimbă ceva radical în sistemul teatral.
E.P.: Şi despre actorii în vârstă se spune că pot fi înlocuiţi de cei tineri, îmbătrâniţi din machiaj… Actorul în vârstă ar trebui să iasă la pensie şi să nu mai urce pe scenă ca să-i facă loc celui tânăr?
F.A.: Sunt foarte mulţi actori în vârstă care au ieşit la pensie dar joacă în continuare. De un actor bun va fi întotdeauna nevoie, indiferent ce vârstă are. Nu cred în ruptura dintre generaţii, cred că întotdeauna există actori valoroşi, în fiecare generaţie. Eu nu sunt atât de tranşant în privinţa generaţiilor care trebuie să vină să le „omoare” pe cele dinainte. Până la urmă, teatrul înseamnă şi tradiţie. Fiecare generaţie se caţără pe umerii celei de dinainte. E păcat să ne trezim în aer sau să avem senzaţia că suntem primii…
E.P.: „Important este să îţi pui problema ratării”, spui tu. Consideri că ai greşit în vreun spectacol?
F.A.: Da, sigur că da. Evident, am mai greşit, da. Am greşit, dar involuntar. Dar întotdeauna am refuzat să fac un compromis conştient. Compromisurile se răzbună, în teatru, foarte clar.
E.P.: Regreţi acum vreun titlu? Sunt toate trecute în CV sau este vreun titlu care nu îţi mai place şi pe care îl omiţi?
F.A.: Nu. Nu regret nimic. Uneori nu trec în CV toate titlurile pentru că sunt prea multe. Sincer, nu regret nici eşecurile. Când am plecat de la Paris, Peter Brook, mi-a spus „du-te în România şi fă cât mai multe spectacole din toate genurile, pentru că nu au cum să-ţi iasă toate la fel de bine”. Meseria de regizor e fascinantă, cere toată energia, dar rezultatul nu este niciodată garantat. Sunt si lucruri care ţin de experienţă şi pot spune că, în ultimii ani, mult mai multe spectacole mi-au ieşit foarte bine.
E.P.: Cel mai bun spectacol?
F.A.: Mi-e greu să spun. În orice caz, „Revizorul” a avut un impact extraordinar şi pentru cei din teatru, şi pentru public. „Proiectul Gogol” pe care l-am făcut în anul acesta – „Însemnările unui nebun” de la ArCuB şi „Revizorul”, la Teatrul Naţional din Bucureşti – e foarte important pentru mine.
E.P.: Ai ţinut workshop-uri la Sydney, New Delhi, Beijing, Shanghai şi Seul. De ce nu mai aproape?
F.A.: Am ţinut de curând un workshop la Conservatorul din Paris, care a avut ca subiect piesa „Pescăruşul”, de Cehov. Workshop-ul a fost cu studenţii de la Master, de la Conservatorul din Paris, actori extraordinari… E fascinant să vezi cum aceleaşi scene din Cehov pot fi atât de diferite în interpretări diferite…
E.P.: Spui aşa… „Fac spectacole ca să mă salvez din lumea în care trăiesc”. Acum câţiva ani considerai că „sistemul teatral românesc e putred pe dinăuntru şi cel mai rău e că începe să miroasă a hoit”.
F.A.: Nu s-a schimbat nimic de atunci. Probabil că aceste cuvinte nu sunt prea uşor de înghiţit de toată lumea, mai ales de cei care se simt vinovaţi. Eu întotdeauna am fost adeptul atitudinii directe, tranşante. Da, fac spectacole ca să mă salvez din lumea în care trăiesc. Venind la teatru, făcând repetiţii, trăind în lumea teatrală care, de multe ori, nu e foarte… simpatică, mă izolez cumva de ce văd pe stradă, la televizor şi nu-mi place: vulgaritate, mediocritate, lipsă de politeţe, de bun gust. Sunt foarte vulnerabil la lucrurile astea şi încerc să mă izolez cât pot de ele.
„UNEORI DETEST TEATRUL PENTRU CĂ AM SENZAȚIA CĂ MI-A ACAPARAT PREA MULT VIAȚA”
E.P.: Uneori simţi nevoia să fugi de tine însuţi şi de realitate. De ce?
F.A.: Pentru că uneori nu-mi place realitatea, iar alteori nu mă suport nici pe mine însumi prea bine. Cred că toţi fugim uneori de realitate. În special artiştii.
E.P.: Şi unde te ascunzi?
F.A.: …Mă ascund greu. Mă ascund greu de mine, dar eu, ca artist, mă hrănesc din asta. Există un fel de voluptate de a te vedea, uneori, foarte „la rece”. În teatru lucrăm cu zone umane foarte sensibile şi foarte vulnerabile. De fapt, lucrăm cu vulnerabilităţile oamenilor. Iar asta cere şi o strategie logică, dar, într-o măsură, şi un fel de comportament dictat de instinct. Când te amesteci, în fiecare zi, prin zonele acestea, devine greu să ai intimidate absolută cu tine însuţi. Uneori detest teatrul pentru că am senzaţia că mi-a acaparat prea mult viaţa. Dar după ce am o perioadă în care nu repet, îmi dau seama cât de mult îmi lipseşte. În viaţă e bine să te mai detaşezi din când în când şi să îţi dai seama că lucrurile pot fi şi relative.
E.P.: Lucrurile mici îţi provoacă insomnii. Ce înseamnă „lucruri mici”? Oamenii, în general, au insomnii atunci când e vorba de probleme mari!
F.A.: Eu sunt un regizor foarte atent la detalii. Şi dincolo de scenă sunt la fel. Sunt atent la tot felul de lucruri şi încerc să construiesc tot felul de detalii care, adunate, crează atmosfera unui spectacol. Când spun că lucrurile mici îmi dau insomnii, mă gândesc la acele „lucruri mici” pentru lume, dar importante pentru mine.
E.P.: „Decât să fii mediocru, mai bine nu eşti”. E tot un principiu de-al tău. Te referi la profesie sau la viaţă, în general?
F.A.: Pentru viaţă, în general, e o frază cam dură. Mă refeream in special la profesiile artistice în care ratarea este mai evidentă, e mai greu să te păcăleşti singur. Mie mi-a fost frică multă vreme – şi, într-un fel mi-e şi-acum – şi de ratare, şi de mediocritate.
E.P.: Învingătorul e întotdeauna singur… E întotdeauna singur? Frica aceasta nu duce la oboseală în goana aceasta continuă?
F.A.: …În ceea ce mă priveşte, frica aceasta duce la o luptă continuă cu mine însumi. Îmi dă energie. Sunt un luptător şi reacţionez foarte bine în situaţii conflictuale,de criza.
E.P.: Ce înseamnă viaţa pentru tine, dincolo de repetiţii, de teatru, de spectacole?
F.A.: Îmi dau seama din ce în ce mai mult că teatrul are un loc foarte important în viaţa mea şi că fără el nu m-aş simţi întreg… Altfel, ca toată lumea, am nevoie de iubire, de relaxare.
E.P.: Ce rămâne dintr-o zi atunci când nu te gândeşti la teatru?
F.A.: Rămân bucuriile mici, simple, care, într-un fel, pot fi foarte profunde: ascult muzică, gătesc – îmi place să gătesc, mă relaxează – stau alături de persoana iubită. Dar cred că important este să pot să îmi trăiesc viaţa intens. Pentru mine, lucrurile „călduţe” sunt dezastru absolut! Şi în teatru şi în viaţa privată îmi plac lucrurile intense, chiar dacă te storc de energie. Prefer să simt că trăiesc intens!
E.P.: Într-un moment aniversar spuneai că simţi că viaţa te obligă să-ţi pui întrebări, nu întotdeauna comode… şi că, ţie însuţi, îţi pui întrebări directe şi dure. La ce nu ţi-ai răspuns până acum?
F.A.: Mai importante decât răspunsurile, sunt întrebările! Important este să îţi pui întrebări, chiar dacă nu ai un răspuns imediat. Sunt foarte mulţi oameni care nu-şi pun întrebări. Şi cred că, aparent trăiesc mai fericiţi. Dar, la un nivel superficial de existenţă. Poate punându-mi întrebări şi fiind nemulţumit uneori de mine însumi, alteori fiind fericit, am măcar senzaţia că viaţa are multe culori şi e făcută din multe nuanţe. Drumul prin viaţă este sinuos, dar cu atât mai interesant atunci când nu vezi acelaşi peisaj.
„O MARE DRAGOSTE TE POATE FACE, ÎN ACELAȘI TIMP, FOARTE PUTERNIC ȘI FOARTE VULNERABIL”
E.P.: Ştiu că te caracterizezi ca fiind sensibil, trist dar şi cinic. Uneori îţi ascunzi sensibilitatea sub cinism, de teamă de a nu deveni vulnerabil. În ce măsură te face vulnerabil o mare dragoste?
F.A.: Cred că o mare dragoste te poate face, în acelaşi timp, foarte puternic şi foarte vulnerabil! Îţi dă o forţă extraordinară şi, în acelaşi timp, te poate face vulnerabil în contextul ei, dacă începe să se distrugă. Şi mi s-a întâmplat lucrul ăsta. În timp, însă, rămăşiţele acelei experienţe pot să acţioneze pozitiv, chiar dacă abia te-ai recompus din bucăţi.
E.P.: Eşti un bărbat deştept. Poate prea deştept pentru multe femei pe care le poţi complexa cu mintea ta. Cum e femeia care reuşeşte să-ţi stea la braţ?
F.A.: În relaţii am fost întotdeauna foarte simplu şi direct. Mi-au plăcut întotdeauna femeile inteligente, dar nu am fost niciodată într-o competiţie. Într-o relaţie adevărată eşti egal cu persoana de lângă tine. Dacă nu, nu funcţionează. Deci nu cred că în relaţiile mele am complexat vreo femeie.
E.P.: Cauţi iubirea Aceea? Iubirea care să-ţi dea răspunsuri la unele întrebări, care să-ţi pună, la un moment dat verigheta pe deget?
F.A.: Da, cred că inconştient o caut. În legătură cu dragostea, sunt multe lucruri pe care, acum ceva timp, am spus că nu o să le fac vreodată! Şi viaţa mi-a demonstrat contrariul. În viaţă încerc să mă las surprins. Cu cât avansez în vârstă îmi dau seama că viaţa e mult mai surprinzătoare decât credeam eu atunci când voiam să-mi organizez totul. Surprizele pe care ţi le rezervă viaţa pot fi mult mai interesante decât căutările logice. Uneori atunci când cauţi să faci un spectacol foarte bun sau atunci când cauţi o mare dragoste, cu dorinţa intensă de a o găsi, poţi să greşeşti drumul. Nu atingerea scopului e plăcerea cea mai mare, ci intensitatea căutării. La un spectacol de teatru, majoritatea regizorilor spun că marea plăcere e dată de repetiţii, adică de „căutarea” spectacolului. Eu m-am simţit întotdeauna puţin frustrat când am văzut spectacolul pe scenă şi am avut senzaţia că nu mai pot să intervin, când spectacolul începe să-şi trăiască „viaţa”, iar regizorul e, într-un fel, exclus.
E.P.: Te-ai gândit la un moment dat să ai un copil?
F.A.: Da, m-am gândit. E un lucru pe care pot să-l trec la capitolul „neîmpliniri” până în momentul ăsta.
E.P.: Mama copilului ar putea fi ultima căutare în dragoste? Ar putea face un copil ca mama lui să fie Aceea?
F.A.: Cred că lucrurile acestea depind de un moment. În viaţă ni s-a întâmplat tuturor să avem senzaţia că o persoană e cea mai importantă şi apoi senzaţia asta… a trecut cumva. O relaţie de ani întregi, o căsnicie, trece prin suişuri şi coborâşuri. Nimic nu este în acelaşi fel continuu. Din fericire! Cred că important e cum te raportezi la celălalt, cât de adevărată, pe o distanţă lungă în timp, poate fi relaţia respectivă. Înţelegerea profundă, comunicarea, contează foarte mult. Experienţa de viaţă de până acum mi-a arătat că intensitatea contează foarte mult la început, iar comunicarea… mult mai mult după.
E.P.: Revenind la sala de spectacol, ce simţi atunci când o piesă regizată de tine e pe scenă, oamenii sunt în sală şi tu poate că eşti umăr la umăr cu ei, dar nu te recunosc.
F.A.: N-am nicio problemă că nu mă recunosc. Regizorii, în general, sunt persoane mai puţin publice decât actorii. Chiar sunt surprins că mă recunosc mai mulţi oameni decât credeam eu…
Mi s-a întâmplat de multe ori să-mi spună cineva – ca un compliment indirect – „dumneavoastră sunteţi Felix Alexa, am avut senzaţia că sunteţi mult mai în vârstă după câte spectacole aţi făcut”.
E.P.: Care a fost cel mai frumos gest pe care l-a făcut vreun spectator pentru tine, un gest, care să întoarcă practic, generozitatea actului tău artistic?
F.A.: Sunt nişte spectatori care mi-au văzut spectacolele de vreo zece ori. Şi lucrul acesta mă impresionează! Şi eu rezist greu a zecea oară la un spectacol, chiar al meu! (Râde)
„UNEORI MI-E GREU SĂ TRĂIESC CU MINE ÎNSUMI”
E.P.: Cel mai cumplit viciu?
F.A.: Nu pot să-ţi spun… Dar nu fumez, nu beau, nu pierd nopţile în cluburi.
E.P.: Atunci… femeile?
F.A.: Asta nu pot trece la „vicii”. Ar fi vulgar.
E.P.: Culisele spun că au trecut foarte multe femei prin viaţa ta. E o legendă?
F.A.: Nu ştiu ce înseamnă „foarte multe”… Eu am avut relaţii stabile în general, nu am fost afemeiat, în sensul superficial. Deloc. Am plecat, s-au rupt relaţii atunci când intensitatea nu a mai fost atât de mare. Dar mărturisesc că mă fascinează această descoperire continuă a naturii feminine, a vulnerabilităţii şi forţei unei femei.
E.P.: Cea mai frumoasă zi?
F.A.: Una în care eşti atât de fericit încât nu realizezi trecerea ei.
E.P.: De dragul cui ai opri timpul spunând „clipă, eşti atât de frumoasă, opreşte-te!”?
F.A.: Nu aş spune vreodată asta. Sunt mult mai cinic.
E.P.: E adevărată vorba că şi băieţii plâng câteodată?
F.A.: Absolut. Am plâns de multe ori în viaţă, de nervi, de emoţie, de disperare. Sunt un om emotiv.
E.P.: Şi timid?
F.A.: Acum mai puţin, dar eram foarte timid. Meseria asta m-a obligat să mă schimb, într-o măsură, lucrând cu oameni pe care, într-un fel trebuie să îi conduc. Dar, în interior, am rămas emotiv. E bine, eu mă hrănesc din emotivitatea asta. La început poate că funcţiona ca un complex, dar acum emotivitatea e un teren care mă ajută să fac spectacole.
E.P.: Cine sau ce ţi-a năruit până acum cele mai multe vise?
F.A.: Cu adevărat, în profunzime, niciodată, nimic! Au fost de multe ori momente de criză, în care am avut senzaţia că multe lucruri s-au rupt, că sunt foarte vulnerabil şi la pământ. Dar, de fiecare dată m-am reconstruit pe mine însumi. Şi după fiecare experienţă în care am avut senzaţia că sunt la pământ, am devenit mai puternic. Eu cred că sunt o combinaţie ciudată între vulnerabilitate şi forţă. Uneori mi-e greu să trăiesc cu mine însumi!
E.P.: Ţi-e frică de Timp?
F.A.: Uneori. Dar nu că trece, ci mi-e frică să nu treacă inutil!
Interviu publicat în Revista Tango / Marea Dragoste – Noiembrie 2013