Demult, o fată de 16 ani, cu o valiză în mână, dădea sărăcia din România pentru visul american. Când s-a trezit, avea o afacere de milioane de dolari şi clienţi precum Lady Di, familia preşedintelui Reagan, Madonna, Sarah Jessica Parker, Demi Moore… Despre cum este să fii arhicunoscută peste hotare şi anonimă la tine în ţară, cu… Jessica Vartoughian
EVELINE PĂUNA: Povestea dumneavoastră începe în România şi se continuă în America, ţară care v-a adoptat de la 16 ani. Era anul 1962. De ce-aţi plecat?
JESSICA VARTOUGHIAN: M-am născut în România din părinţi care, la vremea respectivă, aveau o afacere de succes. Tatăl meu era creator de pantofi… Ca pentru mulţi dintre români, şi nouă ne era greu. Ţara noastră începuse să se confrunte cu dificultăţi şi, astfel, mulţi au fost forţaţi de împrejurări să plece. Eram o puştoaică atunci când familia mea a decis să părăsească ţara. O vreme, m-am simţit lăsată în urmă… La început au emigrat fără mine, iar eu am fost nevoită să încerc să supravieţuiesc pe puterile mele. Şi astăzi mă minunez cum am reuşit să mă întreţin singură aici, până să mă duc la familia mea. Câţiva ani mai târziu, am plecat şi eu în California. Erau nişte vremuri foarte dificile pentru noi toţi. Ca mulţi emigranţi, am fost nevoiţi să o luăm de la început, într-o ţară în care nu cunoşteam nici măcar limba.
E.P.: În America v-aţi refăcut viaţa, pornind de la zero. Ce a însemnat acest început pentru nişte emigranţi români?
J.V.: Părinţii mei au muncit din greu pentru a susţine familia. Mama muncea peste program la un restaurant armenesc faimos (părinţii mei fiind armeni), care se numea Hagi Baba. Devenise cunoscută pentru un fel de mâncare la care excela. Tata muncea zi şi noapte, îşi luase două slujbe. Ziua lucra la o cizmărie, iar seara debarasa mese la un restaurant local. Venind dintr-o viaţă cât de cât confortabilă în România, îmi venea foarte greu să îmi privesc părinţii acceptând slujbe sub pregătirea lor şi muncind din greu pentru a-şi reclădi viaţa şi a ţine unită familia. Nu se plângeau niciodată. În câţiva ani, tata şi-a deschis un magazin de pantofi în Beverly Hills, magazin care există şi astăzi. Eu ştiam că trebuie să îmi ajut familia şi, în acelaşi timp, voiam să fac ceva cu viaţa mea. Nu voiam să mai trec prin anii de lipsuri pe care abia începusem să-i depăşesc. M-am înscris la Beauty School, fiindcă era cel mai lesne de absolvit pentru cineva care nu vorbea engleză. Acesta a fost momentul decisiv din viaţa mea, cel care m-a ambiţionat. Nu am vrut să devin manichiuristă. Pentru mine, cel mai degradant lucru era să fii manichiuristă, fie în România, fie în America. Eram tratate foarte prost, aşa cum sunt tratate, încă, manichiuristele din România. Aşa era şi pe timpul meu, şi mi-am zis că eu nu pot să fac asta. La început era foarte dificil la cursuri, pentru că nu înţelegeam ce vorbesc profesorii, iar colegii mei refuzau să mă ajute cu traducerea. Nici până acum n-am înţeles de ce aveau această atitudine, de vreme ce mulţi erau în situaţia mea – aceea de emigrant. Situaţia asta m-a forţat să muncesc şi mai mult! După o lună, timp în care mi-am perfecţionat modul de a comunica, mi-am dat seama că am chemare pentru acest domeniu. Progresasem atât de mult, încât devenisem ajutorul profesorului.
E.P.: Care a fost primul job şi ce tarif aveaţi?
J.V.: După absolvire, primul job a fost la un salon dintr-un mall, în Beverly Hills. Toate celelalte manichiuriste aveau un tarif de doi dolari pe servicii. În acel moment, mi-am dat seama că nu voi reuşi să devin un ajutor real pentru familia mea. Era imposibil cu un asemenea venit, de doi dolari pe manichiură. Credeam în abilităţile mele, aşa că mi-am pus pe măsuţa de lucru un afiş în care scria că tariful pentru serviciile oferite de mine e de opt dolari pe manichiură. Ştiam că celalalte colege râd de mine, dar am fost îndeajuns de încrezătoare în forţele mele, încât să pun acel anunţ şi să sper că viaţa mea avea să se schimbe în bine la un moment dat. Mă duceam în fiecare zi îmbrăcată elegant la serviciu, de parcă viaţa mea avea să se schimbe chiar în ziua respectivă. Mereu elegantă şi coafată. Eram gata să-mi schimb viaţa în orice moment. Nu am avut niciun client în prima zi, nici în a doua, nici în a treia, pentru că tariful meu era de opt dolari, nu de doi, cum era la colegele mele. În cea de-a patra zi, a venit la salon o tânără stilată, care cred că a vrut să vadă ce primeşte în plus la o manichiură de opt dolari, faţă de cea de doi. Cu toată priceperea de care eram în stare, i-am făcut cea mai bună manichiură pe care a avut-o până atunci. Acum, tânăra de atunci are 85 de ani şi mi-e clientă – vine cu regularitate la unul dintre saloanele mele, mereu la două săptămâni.
E.P.: Care a fost momentul care i-a schimbat viaţa Cenuşăresei de atunci?
J.V.: A doua zi, această doamnă a venit cu o prietenă. Era faimosul star de televiziune Lucille Ball. Aşa a început cariera mea. Lucille m-a prezentat prietenilor ei – Mr. Bob Hope, Eva Marie Saint şi soţiei lui Gregory Peck. Încet – încet, s-a dus vorba despre mine, iar tot mai multe vedete de la Hollywood m-au solicitat.
E.P.: Ştiu că revista Time v-a numit „Prima Doamnă a unghiilor”. Când recunoaşterea vine din partea acestui etalon, atunci succesul chiar există…
J.V.: Da, încurajată de clienţii mei, în 1969 am deschis Nail Clinic – era primul salon dedicat exclusiv manichiurii şi pedichiurii, şi asta a atras atenţia presei. Atunci, revista Time m-a numit „Prima Doamnă a unghiilor”. Atunci am început să concep produse şi tehnici care să se impună sub numele meu. Afacerea cu acest salon s-a dezvoltat şi m-am mutat într-un spaţiu mai mare şi, în doar câteva luni, angajasem deja 28 de manichiuriste care lucrau la cerinţele impuse de mine. Mă căsătorisem, şi acum mă ocupam şi de carieră, şi de familie. Succesul salonului meu a făcut ca cei de la Max Factor să mă angajeze să le lansez noua linie de cosmetice în New York. Am colaborat foarte bine cu ei şi mi-au oferit oportunitatea să mă mut în NY, împreună cu soţul meu. Din păcate, faimosul Adrian Arpel nu voia competiţie şi nu mi-a mai oferit ce îmi spusese în promisiunile cu care plecasem la drum. Am pierdut totul, toate economiile, şi m-am întors, împreună cu soţul meu, în California. A trebuit să o iau iarăşi de la capăt.
„NU AVEAM TIMP SĂ-MI PLÂNG DE MILĂ”
E.P.: Era a doua oară în viaţă când o luaţi de la capăt…
J.V.: Cât timp am stat în New York, l-am întâlnit pe Alan Kurtzman, mentorul meu, care m-a încurajat să lansez linia de cosmetice. Pentru că piaţa nu avea aşa ceva, mi-am dedicat timpul studiului pentru aceste produse. Am început greu, dar în câţiva ani aveam propria linie de produse profesionale. Soţul meu şi cu mine aveam prima companie de pe piaţă care livra produse profesionale prin comandă telefonică. Soţul meu se ocupa de problemele administrative, în imp ce eu perfecţionam produsele. Aşa am impus brandul „Jessica”.
Îmi petreceam fiecare weekend călătorind în ţară şi promovând produsele, învăţându-i pe cei interesaţi cum să le folosească. Apoi am atins punctul culminant în carieră, atunci când produsele Jessica au devenit cele mai apreciate de pe piaţă. Când totul mergea bine, am trecut printr-un divorţ devastator. M-am trezit o femeie singură cu o companie în pragul falimentului. Nu aveam timp să-mi plâng de milă, trebuia să-mi întreţin familia şi să-mi salvez afacerea. Îmi reconstruiam viaţa. Era pentru a treia oară când luam totul de la capăt.
E.P.: Eraţi o femeie singură, cu o companie în pragul falimentului şi fără nicio idee despre cum se manageriază o afacere. Ce-aţi făcut?
J.V.: Pas cu pas, am înţeles diferite aspecte ale mediului de afaceri. Aveam nevoie să înţeleg cum se manageriază o afacere. De această dată m-am aventurat în Europa. Piaţa americană era foarte riscantă – erau la modă unghiile de acril, iar eu eram interesată să promovez o manichiură naturală… Produsele „Jessica” treceau Oceanul. Am fost prima companie americană care a adus un sistem de îngrijire a unghiilor în Marea Britanie. În câţiva ani, aveam să ne impunem şi pe pieţele din Germania, Spania, Japonia, Dubai şi Africa de Sud.
E.P.: Haideţi să vorbim despre clienţii importanţi. Familia Reagan?
J.V.: Doamna Reagan a fost clienta mea dintotdeauna. Venea la salonul din Beverly Hills, primul pe care l-am deschis, în 1969. Au câştigat alegerile în anul 1981 şi s-au mutat la Washington. La ceva timp distanţă, am primit un telefon de la Casa Albă, iar vocea de la capătul firului îmi spunea că doamna Nancy Reagan vrea să-mi vorbească. Voia să vin să-i fac manichiura. Am acceptat, bineînţeles. Cât au durat cele două mandate ale preşedintelui Reagan, opt ani deci, m-am dus la Casa Albă. La fiecare două săptămâni zburam cu avionul de la Los Angeles la Washington DC pentru a face manichiura cuplului prezidenţial. O întâmplare frumoasă a fost atunci când m-am dus prima dată şi portarul mi-a spus: „M’am, nu ştiu precis cine sunteţi, dar cred că sunteţi persoană importantă, pentru că mi s-a spus să vă duc cu liftul preşedintelui”. Apoi, împreună cu Clairol Hair, am făcut un beauty salon în reşedinţa preşedinţilor. Cred că aceasta a fost una dintre cele mai importante etape din viaţa mea. Cunoşteam familia încă de când Reagan era guvernator al statului California şi a fost o onoare să fiu şi eu parte din istoria lor. Reagan m-a şi inspirat să aplic pentru cetăţenia americană, insuflându-mi valorile pe care le au ei. Am fost acolo şi în ziua în care preşedintele Reagan a fost împuşcat. Îi făcusem manichiura chiar în acea dimineaţă, iar în momentul fatal eram cu doamna Reagan. Această amintire o să mă urmărească pentru totdeauna.
E.P.: Pe Lady Di aţi dezobişnuit-o să-şi roadă unghiile…
J.V.: Da, într-adevăr. Ea i-a cerut manichiuristei personale să-i recomande pe cineva care o poate ajuta să scape de acest prost obicei. Aşa a ajuns la mine. Mi s-a dat telefon de la Palat. Am mers de câteva ori la Londra şi i-am făcut unghiile şi i-am dat sfaturi manichiuristei personale pe care o avea.
„MADONNA NU VINE LA SALON. JULIA ROBERTS ȘI JODIE FOSTER VIN SĂPTĂMÂNAL”
E.P.: Vedetele pe care noi le vedem în filme vin la salonul dumneavoastră Trebuie să ne povestiţi!
J.V.: Barbra Streisand are cele mai frumoase unghii. De altfel, ea a şi promovat în revista Time manichiura franţuzească, pe care am inventat-o în anii „70. Şi acum îmi e clientă, dar nu vine la salon, se duc fetele mele la ea. Madonna nu vine la salon. În rest, Julia Roberts şi Jodie Foster vin săptămânal. Demi Moore vine pe Sunset Boulevard, Beverly Hills. Acum merg şi eu la salon. Şi eu sunt clientă la salonul meu. Nu mai fac manichiura de ani buni. Da, îi ştiu cam pe toţi cei care contează – Sarah Jessica Parker, Nelly Furtado…
E.P.: Când aţi început să lucraţi în acest domeniu, mi-aţi spus că o manichiură costa, în medie, trei dolari. Cât costă acum să-ţi faci unghiile la Jessica Vartoughian? Este românca Jessica cea mai scumpă de pe piaţă?
J.V.: Astăzi avem un tratament care costă 30.000 $. Este, cu siguranţă, cel mai scump în domeniu.
A INVENTAT MANICHIURA FRENCH
E.P.: Produsele dumneavoastră sunt pe piaţă în peste 40 de ţări. Manageriaţi singură afacerea?
J.V.: Sunt foarte implicată în toate aspectele acestei afaceri şi foarte atentă la partea de management. Bineînţeles că, în timp, mi-am format oameni care acum îmi sunt parteneri în toată lumea şi care mă ajută cu afacerea.
E.P.: Se spune că în viaţă nu poţi să le ai pe toate. În afaceri sunteţi excepţională. Cum este însă Jessica Vartoughian în viaţa privată? Există echilibru?
J.V.: De vreme ce lucrez şi călătoresc atât de mult timp, simt nevoia să preţuiesc fiecare clipă pe care o petrec alături de familie. Cea mai mare bucurie a mea sunt nepoţii, pe care îi privesc cum cresc, în fiecare zi. Sunt uimită de cât de inteligenţi sunt copiii din ziua de astăzi. Îmi iubesc căminul şi îmi place să-mi petrec vremea cu oameni care te fac să preţuieşti ce îţi oferă viaţa. Mă emoţionează copiii amărâţi şi femeile nevoiaşe. De aceea, am decis să mă dedic şi acţiunilor de caritate.
E.P.: E adevărat că dumneavoastră aţi inventat manichiura french, poate cea mai solicitată astăzi?
J.V.: Da, este adevărat, iar ideea mi-a venit chiar într-o vizită în România, în 1975. Venisem să lucrez cu un dermatolog faimos, pentru că eram în experimente cu produsele mele. Vedeam cum femeile folosesc creion alb ca să facă vârful unghiei mai luminos. Mi s-a părut foarte sofisticat şi am încercat să recreez imaginea cu ojă. Revista People mi-a făcut atunci un articol despre cum dna Johnny Carson, una dintre clientele mele, s-a făcut remarcată cu manichiura respectivă la un eveniment din Beverly Hills.
E.P.: Cât de greu e să rămâi în top atâţia ani?
J.V.: Cred că succesul meu se datorează faptului că am avut întotdeauna în prim-plan brandul „Jessica” şi perfecţionarea produselor noastre. Şi încă ceva foarte important – întotdeauna am gândit că singura competiţie e cu mine însămi. Niciodată nu m-am raportat la concurenţă.
E.P.: Facem acest interviu în limba engleză. Vorbiţi şi româneşte?
J.V.: Da, şi am decis să păstrez tradiţia asta şi în familia mea. Şi nepoţii mei vorbesc limba română.
JESSICA, ÎN CIFRE:
Primul salon care îi poartă numele a fost lansat în anul 1969.
Jessica este prima companie care a lansat pe piaţă produsele necesare pentru realizarea manichiurii french.
Revista New York Times a numit-o „Prima Doamnă a unghiilor”, iar prestigioasa Vogue o consideră „manichiurista stelelor”.
Produsele ei sunt distribuite în 45 de ţări din lume.
JESSICA este recunoscută internaţional ca inventatoarea Natural Nail Transplant (transplantului de unghii naturale), o metodă prin care unghiile rupte pot fi reparate prin intermediul băncii de unghii a clinicii, în mod natural şi fără urme vizibile. Acest transplant de unghie nu mai are nevoie de îngrijiri speciale, odată ce a început să crească.
În carieră a pornit de la a face manichiura pentru un tarif de 8 dolari, iar acum saloanele ei au în lista de servicii un tratament care costa 30.000$. Este, cu siguranţă, cel mai scump în domeniu.
Interviu publicat în Revista Q Magazine – Ianuarie 2011 / foto: arhiva personală
