
„La orice oră”, cel care împarte iubirea „numai la doi”, e gata să spună că nu mai vrea „iubire cu împrumut”. A plâns cu „lacrimi de coniac”, cântând „pleacă, mâine o să-mi treacă”, și s-a întrebat de „1.000” de ori „câte suflete nu-și găsesc perechi și trupurile lor devin vechi”. Și-a dorit o „ţară ca afară”, dar şi „artificii pe tavan”, gândindu-se că e „pierderea lor”, a celor care nu știu cum sunt „sărutările lungi și cele mai moi”. E de vină că „noi o scoatem la capăt când se stinge lumina”… El, Cornel Ilie!
EVELINE PĂUNA: Știu că te-ai născut în București și că mai ai un frate. Pari genul de bărbat frumos dintotdeauna și conștient de asta. La grădiniță aveai rol de prinț?
CORNEL ILIE: Am un frate mai mare cu patru ani decât mine. Eu am fost cel mai mic din familie și răsfățatul. Nu mai țin minte rolurile… La grădiniță eram tăcut, plângeam foarte mult. De fapt, și la școală eram tăcut…
E.P.: Ce lucrau părinții tăi?
C.I.: Au fost ingineri. Tata – inginer electronist, a lucrat mai întâi în TVR și mai apoi în Radiodifuziunea Română. Mama a lucrat tot timpul în TVR. Nu au avut nicio legătură cu partea artistică, doar le plăcea foarte mult acest domeniu. Nu am fost influențat prin ceea ce au făcut ei, ci prin ceea ce ascultau în casă, prin felul în care ne-au educat.
E.P.: Atât de mult încât la trei ani, în somn, fredonai ABBA?
C.I.: Îmi plăcea foarte mult muzica. Nu știam de ce, nu știam ce. Știam că ai mei ascultă Boney M și ABBA pentru că auzeam numele acestea în casă. Tata asculta și multă muzica country, jazz și muzică simfonică. Atunci, în copilărie, am vrut să-mi fac un set de tobe. Nu aveam nicio legătură cu alte instrumente. Prima dată am vrut tobe și asta cred că este povestea oricui – știu și fete care, atunci când au început să facă muzică, au vrut să cânte la tobe. Eu am făcut niște tobe din oale. Eram foarte mic, nu eram la școală. Am lipit scotch întins foarte bine, în multe straturi. Îmi închipuiam… și unde ar fi trebuit să fie toba mare, puneam o pernă mare de la canapea, în loc de cinel aveam o rolă goală de magnetofon… Și băteam în ele, făceam o gălăgie!
E.P.: Fratele tău avea vreun gând cu muzica?
C.I.: Nu, dar îi plăcea muzica. Fratele meu a adus în casă Beatles. El, fiind cu patru ani mai mare, deja mergea la petreceri, eu mă jucam în spatele blocului. La un moment dat, a venit cu o casetă audio cu John Lennon și cu Beatles. Am tot ascultat. Nu înțelegeam textele foarte bine, doar intuiam despre ce este vorba, dar ne plăceau foarte mult. Copilărind într-o perioadă în care nu prea aveai acces la informații, la niciun artist, când nu aveam nimic altceva decât program de două ore la televizor, cred că am găsit în această muzică nevoia de a avea idoli. Am început să devenim fanatici și am strâns foarte mult material cu Beatles, ani la rând. Avem o colecție impresionantă. Toate vinilurile apărute în perioada aceea! Și acum, când mai găsesc ceva rar cu ei, printr-o țară străină, cumpăr ca să adaug la colecție.
E.P.: Cea mai puternică amintire a ta, însă, nu e muzica din anii copilăriei, ci este tapetul pe care îl aveai în cameră, un tapet imprimat cu imaginea unei păduri. Iar patul era roșu…
C.I.: Exact. Aveam un pat roșu de lemn, lângă un perete, iar patul fratelui meu era lângă celălalt perete. Mobila era de un roșu foarte aprins, spre vișiniu, gen western, cu niște ușițe ca la un bar din western… și toți pereții erau tapetați cu pădure. Era un contrast… Ne imaginam mereu că acolo era o cameră de cowboy.
E.P.: Mai există casa aceasta așa?
C.I.: Nu mai există așa. Este casa în care am copilărit. Am scos tapetul… A mai fost și un cutremur în 1986, și cu igrasia de la vecini…
E.P.: În casa aceasta locuiesc părinții tăi?
C.I.: Nu, încă locuiește fratele meu și am locuit și eu până de curând. Era un apartament. Mama a murit în 1996, iar tata s-a mutat de curând.
E.P.: Aceasta e amintirea frumoasă din copilăria ta și știu că spui că te-ai simțit pentru prima dată bărbat atunci când ai fost singur să cumperi pâine și lapte. Și ți-ai luat și tu un ecler!
C.I.: Da, de la magazinul Gospodina, unde aveau niște eclere senzaționale. Sâmbăta dimineața mergeam la ora șase să iau lapte și pâine, câteodată mergeam cu fratele meu, altădată singur.
E.P.: Și atunci te-ai simțit tu independent? Eu credeam că la… „prăjitura cu jeleu”, nu la ecler…
C.I.: (Râde!) Da, era o formă de independență. Magazinul Gospodina era vizavi de Liceul Caragiale, pe care l-am și făcut apoi, așa că, undeva acolo, în subconștient, poate s-a construit ceva… Mergeam la șase dimineața și nu doar să iau lapte sau pâine. Ca să iau lapte lăsam rând cu sticlele… Sâmbăta apărea și un supliment al ziarului Sportul. Așteptam la coadă pentru că veneau doar vreo zece exemplare… aia citeam în perioada aceea, mai erau Informația și Scânteia. Era o chestiune de responsabilitate pentru noi.
E.P.: Erai foarte timid. Părinții tăi aveau o problemă cu timiditatea ta… La grădiniță nu spuneai poezia la repetiție, ci doar la serbare.
C.I.: Era o stare care funcționează și acum. Dau randament în momentul în care sunt pus în fața faptului împlinit.
E.P.: Dar de timiditate te-ai vindecat?
C.I.: În mare parte… Mai sunt niște rămășițe, dar nu-mi fac rău. În general, timiditatea nu face rău decât dacă te blochează să arăți cine ești tu, altfel mi se pare o calitate, pentru că te ajută să fii mai modest și să-ți controlezi foarte bine simțul ridicolului.
E.P.: Cum a fost prima declarație de dragoste, dacă spui că erai timid și la liceu?
C.I.: Declarația în cuvinte a fost foarte târziu, declarația din priviri a fost de foarte devreme, din clasa a doua. Aveam o colegă în banca a doua de la geam, care locuia și la câteva străzi de mine și de care îmi plăcea foarte mult. Și ea se uita peste umăr la mine, dar nu știam niciunul ce și cum să vorbim. Pe atunci desenam foarte mult, copiam personaje de desene animate pe care le aveam în față și le redam perfect. Copiii din clasă erau fascinați de mine – tipul acela tăcut, care desenează frumos. Se strângeau toți în jurul meu când desenam. Acum nu mai desenez. Am simțul proporțiilor, al culorilor, dar nu mai am antrenamentul liniilor. Când colega mea îmi cerea să-i fac și ei un desen, mi se părea ceva extraordinar, trăiam din chestia asta câteva zile, aveam la ce să mă gândesc.
E.P.: Deci aceasta a fost prima declarație de dragoste, indirectă. Dar declarația în cuvinte?
C.I.: Cred că a fost undeva la granița cu liceul. Eu am început liceul când s-a terminat cu Revoluția, adică atunci când a început așa-zisa democrație și parcă a apărut o schimbare la toată lumea, la toate generațiile, inclusiv la mine. Și pentru că trecusem de la școală la liceu trebuia să fac pasul acesta, să scap de timiditatea mea exagerată. Am început să mă reinventez, să mă descopăr și asta a urmat mult timp și după aceea. Mă cunoșteam și mai bine și puteam să cer și mai mult de la mine.
E.P.: Fratele tău te-a ajutat prin diferența de ani dintre voi?
C.I.: M-a ajutat, dar pe moment nu-mi dădeam seama. M-a ajutat faptul că am avut aceeași învățătoare, când a terminat el ciclul primar și am intrat eu. Dirigintele lui de la gimnaziu… l-am avut și eu.
E.P.: Și prietenele? Schimbați și fetele?
C.I.: Nu, nu, nu. Asta nu! El a avut ghinionul să prindă și examenul de treapta a doua, între clasa a X-a și a XI-a. Eu am fost prima generație care nu a dat acest examen. În schimb, am fost prima generație care a dat Bacul la cinci materii. Indirect, m-a ajutat fratele meu, mi-a dat niște informații pentru a trece mai ușor prin pașii aceia, chiar și la facultate. El era pasionat de fotografie și a și făcut Facultatea de Imagine și Film. Acum lucrează cu mine, facem echipă la studio. Mult timp a lucrat și el în TVR. Mi-a transmis și mie pasiunea aceasta pentru imagine și am dat și eu la aceeași Facultate de Imagine și Film. Sincer, eu nu aș fi dat la nicio facultate.
E.P.: Până la facultate… rămăsesem la puștiul timid care îi desena fetei din banca a doua…
C.I.: Eu aveam un avantaj, faptul că, la vârsta aceea începusem să cânt în corul școlii. Am început cu muzica pe undeva prin clasa a III-a, când părinții mi-au cumpărat o chitară pe care o cerusem. Ei voiau să mă trimită într-o tabără și eu nu voiam să merg. Am pus condiția că merg doar dacă îmi cumpără o chitară. Am mers la Bușteni, mi-au cumpărat chitară, ceea ce înseamnă că și-au dorit foarte mult să plec.
E.P.: Ca să socializezi, bănuiesc…
C.I.: Da. Sau ca să rămână și ei singuri o săptămână, fără mine pe cap. Era prin august. În septembrie am început școala și mama m-a dus la profesoara de muzică să vadă dacă am ureche muzicală. Toată ziua cântam prin casă, pasionat de Beatles. Până să am chitara, împreună cu niște vecini, ne făceam că avem formație, luam niște crengi de copaci și cântam la ele, reproduceam sunetele de chitară, de tobe din piesele de Beatles. Așa ne plimbam pe Dorobanți – acolo am copilărit. Intram prin toate magazinele și cântam și toți se uitau ciudat la noi. Practic, cântam la niște crengi. Profesoarei la care m-a dus mama i-a plăcut de mine și m-a băgat în grupul muzical al școlii, să învăț. Acolo l-am întâlnit și pe bateristul cu care noi cântăm și acum și care atunci venise și el să învețe să cânte la tobe. Suntem din aceeași generație, e diferență de trei săptămâni între noi. Fiind în acest grup muzical aveam șansa să cunoaștem altfel fetele, deveniserăm un fel de vedete ale școlii. Puteam să mai plecăm de la ore când aveam repetiții pentru Cântarea României, unde reprezentam școala. Începusem să primesc foarte multe bilețele de la fete din școală. Erau adevărate circuite, câteodată nu mai știai de la cine vine bilețelul. Eram copleșit și nu știam cum să mă port, cum să reacționez. Chestia asta… că nu a trebuit să inițiez eu niciodată vreun dialog, vreo conexiune, m-a ajutat foarte mult. Eu cântam și ele erau atrase de chestia asta. Este o magie acest lucru, când ai pus un băiat cu o chitară în mână, este mult mai interesant. Nu am profitat de lucrul acesta, dar m-a ajutat.
E.P.: Cum a fost povestea muzicii până la Vank?
C.I.: Cântam în grupul școlii și știam că o să terminăm clasa a VIII-a și terminam și cu locul în care repetam. Noi voiam să cântăm în continuare și am hotărât să facem trupa noastră. Am mai învățat eu un vecin să cânte la chitară bas și așa ne-am făcut o trupă de trei băieți, care se numea Kronoss, pe vremea aceea. Am făcut niște piese instrumentale, nu prea știam să cântăm, să facem versuri… voiam să cântăm, nu știam de ce, nu știam cum… Noi voiam doar să cântăm, continuu. Ulterior am aflat că mai era o trupă care se numea tot Kronoss și nu am putut să trecem peste asta. A trebuit să ne schimbăm numele și, prin 1991, ne-am gândit ce nume să punem. Știam cum trupa ABBA își alesese numele, era cel mai simplu. Ok: Victor, Alex, Nicu și Cornel, eram patru în grup și asta a fost – VANK. Era singura potrivire care să sune, cât de cât, fonetic bine. Am tot cântat noi singuri cu niște instrumente proaste, românești, repetam în subsolul casei unuia dintre băieții din trupă. Nu aveam stative pentru microfon, aveam niște căști de aviator de prin 1940, găsite în pivniță, și am legat o cracă de copac cu scotch, cu un microfon prost… Pentru noi era distracție și atât. Eu nu aveam cu ce să mă amplific și băgam cablul direct într-un casetofon ca să sune cât mai rock. Încă mai am casetofonul acela… Am tot cântat, am tot cântat și a început să-mi placă tot mai mult.
E.P.: Când a venit succesul oficial?
C.I.: Primul moment important a fost în 1993, când cântam pe la baluri de boboci, la licee. Atunci erau niște premii, Galele Metal Fan. Erau multe trupe rock. Ne-am înscris și noi și am câștigat premiul de debut cântând o piesă-protest față de profesori, un protest foarte vulgar, înjuram, îi făceam rău de tot. Eram încă la liceu, în clasa a XI-a. Evident că toată lumea a sărit în aer când am cântat noi piesa aceasta. Cântam un rock din acela spre trash, foarte supărat. Ne-am prins după aceea, târziu, că îl cântam foarte prost, habar nu aveam să facem chestia asta. Doar că făceam gălăgie și textul era foarte protestatar. Era un spirit. Ne-am dat seama că nu aveam nicio șansă, niciun viitor, nu ne reprezenta foarte bine. Doar că se apropia de muzica pe care știam noi să o ascultăm în perioada aceea. Era foarte mult rock. În 1994 am avut acces la foarte multă muzică din America și din Anglia, am fost cumva loviți de curentul acela, de Britpop-ul acela Suede, Blur, Manic Street Preachers, multe trupe care aduceau mult, ca armonie, cu Beatles. Cumva, a fost un ciclu care s-a încheiat și trebuia să înceapă altul. Ne-am dat seama că este stilul care ni s-ar potrivi cel mai bine. Dar și pentru că în România nu se cânta așa. La vremea aceea erau vreo patru sau cinci trupe de rock: Compact, Holograf, Iris, Timpuri Noi și altele care nu prea mai cântau: Roșu și Negru, Celelalte Cuvinte… Nu cânta, de fapt, nimeni cum auziserăm noi că se cântă în străinătate.. Ok, se poate face și altfel de muzică, se poate cânta rock și să fie și altfel. Am început să ne apropiem foarte mult de stilul acela și am scris piese așa. În 1994 am avut primul concert sub forma ceasta, un concert făcut de noi și de cei din trupa Zob. Vlase, solistul trupei, a stat cu mine în bloc, am copilărit împreună, mi-a rupt mâna (fără să vrea) l-am și învățat uneori să cânte la chitară, ne cunoșteam foarte bine. A propus să facem un concert împreună. Cu ajutorul unui vecin de stradă, care avea ceva bani, am închiriat sala Teatrului Ion Creangă, am închiriat și niște boxe, am scos și niște afișe la xerox, pe care le-am lipit noi cu o seară înainte, în Piața Romană. Era suficient pe atunci să lipești afișe la coloane, în Piața Romană, pentru că acolo se adunau rockerii și punkerii, care se băteau nonstop. Ne-am trezit că la concert sala era arhiplină, era lume și afară deși nu știa nimeni nici de noi, nici de ăia. Dar faptul că era un concert acolo… Era plin la modul că afară era lume care voia să intre și nu mai putea. Era foarte multă puștime, 16-18 ani și pentru că erau mulți afară s-au luat la bătaie. Bătaia a ajuns până în sală, între timp noi aproape că terminaserăm de cântat. Ăia din bătaia lor au dat foc la sală, au luat foc scaunele, s-a oprit concertul și aia a fost. A apărut așa ca un succes extraordinar. În Teatrul Creangă nu s-au mai ținut concerte vreo patru ani după. Și au început apoi cu cele folk, cuminți. Noi am continuat să cântăm, aveam piese și în română și în engleză. În 1996, când ceilalți colegi terminau liceul, trebuiau să facă ceva cu facultatea și să nu-i ia în armată, a fost o perioadă de pauză că trebuia să învățăm, să strângem bani să luăm scule, că nu mai aveam. La mine în familie a fost și o perioadă cam ciudată, mama a fost bolnavă, a murit, a murit bunica și a fost o perioadă de transformare cu totul, pentru toată lumea. Ne-am regrupat greu și am reluat prin 1997. Am stat în subsolul blocului, de data asta, am scris cântece. Veneam de la serviciu la 12 noaptea și mergeam acolo și cântam.
„AM LUCRAT ÎN PRO TV, CA INGINER DE SUNET”
E.P.: Ce serviciu aveai?
C.I.: Am lucrat în Pro TV, ca inginer de sunet, încă de pe vremea când nu era Pro TV, când era Canal 31. Am prins toată perioada aceea boemă și frumoasă
E.P.: Te-ai gândit vreo clipă să te duci la Conservator?
C.I.: Nu, niciodată și nu sfătuiesc pe nimeni să se ducă la Conservator. Pentru cineva căruia îi place muzica și vrea să cânte și nu are spiritul acela creator în el, este ok să se ducă acolo, ca să devină un interpret într-o orchestră, un solist foarte bun la un instrument. Dacă vrei să creezi și să ai tu o personalitate artistică, Conservatorul mi se pare că este opusul oricărui spirit viu. Mi se pare, exact cum spune și numele, că doar conservă și atât.
E.P.: Ce te-ai fi făcut dacă rămâneai inginer de sunet în Pro TV?
C.I.: Era imposibil să se întâmple asta. Știam că este doar o etapă. Mă simțeam bine acolo, aveam colegi buni, era un spirit foarte ok, era un fenomen care creștea. Dar și acolo am încercat să fac ceva creativ. Când am început matinalul „Ora 7, bună dimineața” cu Andi Moisescu nu voiam să fiu doar un tip care să dea din butoane, să cablez, să pun microfoane… și am făcut o chestie foarte interactivă atunci. Am adus multă muzică de acasă și multe semnale și efecte sonore și la tot ce comenta Andi, la tot ce se întâmpla, comentam și eu pe sunet, cu muzică. Asta era ceva foarte nou pentru atunci, nimeni nu făcea acest lucru. Era și Andi foarte mișto, ne înțelegeam. Eram plătit, cum s-ar părea, să mă distrez foarte mult. Aveam și program foarte bun, de la 6 dimineața la 11, la prânz. Apoi aveam toată ziua înainte.
E.P.: Ca să-ți vezi de trupă?
C.I.: Nu neapărat. Așa s-a întâmplat. Andi era foarte bine văzut acolo și nu voia să fac schimb de ture. Voia să lucreze doar cu mine. Așa încât eu am lucrat numai dimineața, vreo doi, trei ani. Însă știam că nu e ceea ce îmi doresc.
E.P.: Îți doreai glorie?
C.I.: Simțeam o ușoară frustrare că stăteam și în spatele camerelor și în spatele microfoanelor, dar fără să fiu conștient de asta. Simțeam că nu sunt în largul meu pentru că alții… luau fața. Când mi-am dat demisia, după o ceartă cu șeful direct și am plecat cu un protest, mi-am dat seama că nu mă prea împac cu autoritățile, cu modul de a mi se impune ce să fac. Cunoscând mentalitatea și orgoliile de acolo m-am gândit că trebuie să mă întorc în PRO altfel, fiind un post atât de important. Prima dată când m-am întors, ca invitat, pentru mine a fost o mare victorie. Apoi, ușor-ușor lucrurile au intrat în normal.
E.P.: Trupa s-a dezvoltat foarte frumos. Spuneai cândva „Nu știu dacă am fost creierul, dar inima sigur am fost în Vank”.
C.I.: Da…
E.P.: Ce s-a întâmplat cu A-ul?
C.I.: Alex a plecat de tot în 2008 în Germania, ăsta era visul lui, să trăiască în Germania, să lucreze acolo.
E.P:: V-ați certat?
C.I.: Ne-am și certat, dar nu din acest motiv s-a rupt trupa. S-a rupt pentru că, la un moment dat, ne-am rupt noi uman și, ulterior, a intervenit și o rupere artistică. Doar intram în concerte, ăsta era singurul lucru comun. Și când am ajuns în acest punct, nu mai aveam cum să continuăm, fiecare vedea altceva, fiecare credea că trebuie altfel făcut… Alex se mutase deja în Germania și trebuia să facă naveta. Și așa nu a mai funcționat…
E.P.: Păstrați o legătură… civilizată?
C.I.: Nu ne-am vorbit vreo trei ani. Ne-am revăzut de curând la un eveniment trist, a avut el un necaz în familie și, fără să spunem prea multe, am înțeles că am fost orgolioși, și unul și altul. În nici un caz nu am mai putea colabora, pentru că avem fiecare alte viziuni. Dar ceea ce a fost a fost o perioadă foarte intensă, o prietenie foarte frumoasă, am învățat unul de la altul foarte multe lucruri, fără să ne dăm seama.
E.P.: Ați și cam împărțit succesul.
C.I.: Da, da am împărțit foarte multe…
E.P.: Acum ești singur, ca imagine.
C.I.: Cumva, da… Atunci Eram patru băieți, asta era toată echipa, nu aveam pe nimeni în spate, nici manageri, nici tehnician, nici stilist… Noi căram sculele, noi le urcam pe scenă, noi le strângeam, eu conduceam mașina. Acum suntem vreo 15 oameni. Cu cât sunt mai mulți oameni în jurul meu și știu că depind și de ceea ce fac eu acolo e mai greu, dar îmi dă și mai multă putere. Când îi văd că sunt foarte bucuroși de cum iese ceva, o piesă, un concert, orice facem noi, mă bucură mult. E important să vezi că oamenii de lângă tine cred în tine și sunt mulțumiți de ceea ce faci tu. Sunt lucruri aparent minore, dar care contează foarte mult. Când cineva din echipă lucrează cu tine doar de o lună și vorbește despre trupă folosind „noi”… îmi place foarte mult pentru că se simte implicarea și nu e un job și atât. Aparent nu contează nuanța asta, dar e importantă pentru mine.
„DACĂ AR EXISTA NUMAI FEMEIA PERFECTĂ, CU CE S-AR ALEGE EA? AR FI PLINĂ DE FRUSTRĂRI CĂ NU SE RIDICĂ NIMENI LA NIVELUL EI”
E.P.: Spui că erai în căutarea femeii-copil, cea care să pară a fi din oțel și să aibă suflet de mătase.
C.I.: Da, asta este cea mai frumoasă femeie.
E.P.: Ai găsit-o!
C.I.: Da. Există. Totdeauna mi-au plăcut astfel de femei. Fie și doar să le văd, fără a fi nevoie să le cunosc… Femeile care știu să se joace, care încă mai au… fetița în ele. Asta spune mult despre ele, chiar despre orice om. Un om cu chef de joacă, cu poftă de râs, care se bucură de niște lucruri mici, nu poate fi un om rău. Nu prea vezi oameni răi care să râdă sincer. Mă apropii mai mult de astfel de oameni decât de cei care fac pe importanții.
E.P.: În aceeași măsură, vrei ca tu să fii cel care desăvârșește această femeie pentru că spui că femeia perfectă există doar în filmele proaste.
C.I.: Păi, da. De ce ar exista femeia perfectă dacă nu există bărbatul perfect? Dacă ar exista numai femeia perfectă, nu și bărbatul perfect, cu ce s-ar alege ea? Ar fi plină de frustrări că nu se ridică nimeni la nivelul ei. Întotdeauna m-a atras o fată care are un defect decât una care vrea să arate perfect.
E.P.: Cum e cea care-ți stă acum la braț?
C.I.: …Așa cu mici imperfecțiuni, dar mai mici decât ale mele.
E.P.: E dragostea definitivă?
C.I.: Aș vrea. Dar cine își face planuri cu așa ceva?! Cine își face planuri riscă să rămână în relație doar de teama unui eșec în fața a ceea ce și-a propus la un moment dat. Înseamnă să pun presiune și pe mine și pe ea și pe noi și nu vreau să intru în starea asta. Atâta timp cât suntem împreună, vreau să fie cea mai frumoasă perioadă și pentru mine și pentru ea.
E.P.: O… perioadă?
C.I.: Dacă e să fie doar o perioadă, 10…40 de ani, aceea să fie cea mai frumoasă din viața noastră.
„PÂNĂ ÎN 2000 CRED CĂ MI-AM PUS EU UN FEL DE SCUT. PRIN 1996, CÂND MAMA S-A DUS, AM INTRAT CA ÎNTR-O PROTECȚIE, CA SĂ NU SIMT FOARTE MULT GOLUL ACELA”
E.P.: Când te-ai simțit cel mai iubit?
C.I.: Tind să spun că acum. Cu asta trăiesc, cu prezentul și din punct de vedere al sufletului, al dragostei și chiar și profesional. Simt că am trăit mai multe vieți într-una singură. Simt că am renăscut de multe ori. Dacă îmi aduc aminte acum de niște momente din viața mea, habar nu am că le-am trăit, știu că s-au întâmplat dar nu mai știu ce simțeam atunci. E ca și cum nu mi s-au întâmplat mie.
E.P.: Care ar fi momentele acestea?
C.I.: Până în 2000 cred că mi-am pus eu un fel de scut. Prin 1996, când mama s-a dus, am intrat ca într-o protecție, ca să nu simt foarte mult golul acela. Dacă mă întreabă cineva ce a fost prin 1996, nu mai țin minte.
E.P.: Aceea a fost prima mare problemă din viața ta?
C.I.: Da. Atunci a fost. Mă prindea undeva la 20 de ani și cumva nepregătit, nu aveam ce să pun în schimb, era foarte delicat. Cum este pentru toată lumea. Nici atunci nu am simțit foarte conștient ce se întâmplă. Tot timpul credeam că o să treacă… e o perioadă pe care nu o țin minte foarte bine.
E.P.: Cum trece dorul?
C.I.: Cu multă muncă, ocupându-ți timpul cu altceva.
E.P.: Nu, așa se uită, dar nu se vindecă.
C.I.: De vindecat nu ai cum să-l vindeci. Doar să înlocuiești, să ți se pară că ai pus altceva în loc, dar nu prea ai cum…
E.P.: Care a fost cel mai frumos gest de dragoste pe care l-ai făcut?
C.I.: Au fost foarte multe, serios am făcut foarte multe, din ambiția, chiar dacă nu sună bine, de a face altfel decât credeau fetele că se va întâmpla. Gesturile… să nu fie cele clasice, nici vorbă. Mie mi se păreau foarte simple, dar după reacția fetelor respective îmi dădeam seama că asta conta foarte mult pentru ele.
E.P.: Te sperie faptul că te apropii de 40 de ani?
C.I.: Nu. Îmi place. Cu cât „cresc” mai mult, cu atât îmi place cum „cresc”. Nu am nicio problemă cu ridurile, cu părul alb… îmi place, îmi place că simt că trăiesc din ce în ce mai mult. Cu cât trec zilele, cu atât învăț să trăiesc și mai frumos.
E.P.: Se spune că viața până la 40 de ani e o… repetiție generală.
C.I.: Sper să fie așa. Am înțeles că numai la bărbați e valabil, femeile au alte prejudecăți.
E.P.: Ce ai vrea să spună copilul tău despre tine, când o să aibă el 18 ani?
C.I.: În primul rând să fie mândru de mine. Lumea care îi vorbește despre mine să îi vorbească frumos. Părinții prietenilor lui să-i vorbească frumos despre mine, ca despre un tată de încredere, să-și lase copiii să se joace cu copiii mei.
E.P.: Ai spus odată că dacă L-ai întâlni pe Dumnezeu I-ai spune așa: „Cam scump la vedere”…
C.I.: Da, păi nu e așa?! Dar doar la vedere. Eu sunt o persoană credincioasă și cred în această prezență, oricum s-ar numi ea, și o simt. Nu spun cuvinte mari. Pe mine mă liniștește să mă duc la biserică și nu duminica neapărat, când se merge de obicei, sau de Sărbători, ci și luni, marți… să stau liniștit.
E.P.: Și ce Îl rogi?
C.I.: Îți spun sincer, să aibă grijă de cei de lângă mine pentru că asta mă bucură cel mai tare și așa am mai multă liniște. De multe ori mă duc la biserică nu ca să cer ceva, ci ca să mulțumesc, ca să mă adun. Cu cerutul, rar! Cerința cea mai puternică a fost să ajung mai sus decât mi-am imaginat eu vreodată, pe orice plan. S-a tot întâmplat. De fiecare dată am văzut că se poate și mai sus!
E.P.: Scrii foarte frumos.
C.I.: Da? Mulțumesc. Îmi place să scriu.
E.P.: E calitatea băieților timizi?
C.I.: Nu știu. S-ar putea spune, de când cu blogurile astea, că este proprietatea celor frustrați. Mie îmi place să scriu pentru că am foarte multe idei, imagini, povești despre cuvinte, îmi place să folosesc cuvintele altfel decât au făcut-o alții până acum… Scriu și pentru că un cântec este mult prea scurt ca să pot să spun tot ce vreau. Știu exact când am scris prima pagină, în 2003. Mi se părea cel mai greu lucru pe lumea asta să scrii o carte. Să ai logica respectivă, să pui cuvintele în ordine, atâtea cuvinte și atâtea sensuri… mi se părea imposibil. Băgându-mi asta în cap, am hotărât să văd cum e să scrii. Am scris o pagină și a început să-mi placă. Mi-am dat seama că am scris-o instant, deși aveam atât de multe în cap.
E.P.: Și cartea?
C.I.: Cartea încă nu e. Nu e gata pentru că am ideea, știu despre ce o să fie, am început așa schematic cu niște idei… dar…
E.P.: Va fi un best-seller…la cât succes are Vunk!
C.I.: Știu eu?! E cu totul altă piață. Aș vrea…
E.P.: Spuneai că nu vrei să o dai în concerte ca să nu arunce lumea cu cartea după tine, pe scenă.
C.I.: Mă gândeam să o public sub un pseudonim pentru a vedea reacția lumii, sinceră – dacă place sau nu. Să nu placă doar pentru că place muzica noastră. Dar nu, o să-mi asum asta. Sigur nu o să fie cea mai bună carte, dar sigur va fi o viziune interesantă asupra unor lucruri simple. Nu am scris-o încă pentru că, neavând tehnica asta a scrisului, scriu din instinct. Am înțeles că trebuie să scrii în fiecare zi și eu încă nu am timp pentru lucrul acesta. Este un an în care noi avem concerte foarte importante.
E.P.: Industria muzicală este o competiție continuă. Nu ți-e teamă că, în fiecare sezon, trebuie să te reinventezi? Poate la un moment dat nu o să mai știi ce să mai spui…
C.I.: Singura teamă este să nu-și piardă lumea interesul față de modul în care noi spunem ceea ce spunem. Făcând totul foarte sincer, așa cum simțim noi să spunem și să cântăm, nu există pericolul să uităm ceea ce vrem să transmitem, de fapt. Tot ceea ce transmitem este foarte autentic. Și chiar dacă ceea ce spun acum peste un an o să mi se pară o tâmpenie, asta nu înseamnă că nu a fost real sau că nu a fost sincer. Dimpotrivă!
E.P.: Dacă oamenii, la un moment dat, se vor plictisi de asta, ce ai știi să faci, în afară de muzică?
C.I.: O să scriu.
E.P.: Dar din asta se poate trăi? O să fii sărac.
C.I.: Depinde. Probabil. O să fiu sărac ca bani, dar nu am emoții pentru asta. Ce aș vrea să fac la bătrânețe este să predau tenis copiilor. Asta aș face.
E.P.: Joci bine tenis?
C.I.: Da. Să fiu antrenor de tenis pentru copii, asta mi-ar plăcea.
E.P.: Ce spune tata despre tine? E mândru?
C.I.: E foarte mândru. I-am dat motive să fie mândru. E mândru și pentru că, în 1998, când lucram în Pro TV și aveam un salariu foarte bun, am renunțat la tot pentru a face muzică. Am vrut să încerc să trăiesc numai din asta, deși la ora aia nu aveam nimic, nu știa nimeni de noi. L-am chemat să bem o bere, el credea că o să-i spun că mă însor și a venit și cu un prieten foarte bun pe care îl dorea ca naș pentru că i-am spus că îi comunic ceva foarte important. I-am spus că renunț la tot și fac muzică și că o perioadă îl rog să mă ajute pentru că nu o să mai am de unde să am bani. Evident că a rămas blocat că nu mă însor și, mai rău, că trebuie să aibă grijă de mine o vreme. A spus „ok, dacă tu crezi că asta este bine pentru tine”…
E.P.: După momentul din 1996, când s-a stins mama ta, tatăl a putut să meargă mai departe cu altcineva?
C.I.: A încercat, deși mi-a spus de la început că nu o să se mai recăsătorească vreodată. Nici nu a mai avut copii cu altcineva. A încercat să trăiască, pur și simplu. Nu a mai făcut alți pași…
E.P.: Iată o mare dovadă de iubire!
C.I.: Exact. Asta, într-adevăr, e o dovadă de iubire.
E.P.: Va exista momentul când, la finalul unui concert, se va cânta piesa „Noi o scoatem la capăt”, o să cadă lumina, o să plecați de pe scenă și nu o să vă mai vedeți niciodată? Așa cum spuneai cândva că vezi sfârșitul acestei trupe?
C.I.: Acum nu știu dacă finalul va fi declarat sau nu. Nici nu știu cum aș vrea, de fapt, să se întâmple.
E.P.. Vă vedeți la 60 de ani cântând în Vunk? Cu „U” de la „ultimul”?
C.I.: Acum câțiva ani mă uitam la trupele care sunt mult mai în vârstă decât noi, unele s-au pierdut, și-au cam călcat numele în picioare… Doamne ferește să ajungem și noi în momentul acela! Doamne ferește să nu avem discernământul momentului când trebuie să ne retragem. Nu ne vedem cântând ca trupă, la 60 de ani… Deși nu mai e foarte mult. Eu mă văd compunând…
E.P.: Important este că voi „o scoateți la capăt”.
C.I.: Da. Nu-mi este teamă, pentru că am luat-o de atâtea ori de la capăt. De fiecare dată am început-o dintr-un subsol… laboratorul de muzica era la subsolul clădirii, primul loc în care am repetat veodată a fost în subsolul unei case, după ce am renunțat la serviciu și am zis să facem trupa să meargă eram în subsolul blocului… Apoi m-am mutat în subsolul altei case, unde am ținut studioul până acum doi ani. Nu am emoția începutului.
E.P.: Care este mesajul tău, al celui care ești acum, pentru băiețelul timid, căruia îi plăcea de fata din banca a doua, care desena frumos și avea un pat roșu în camera cu tapet cu pădure și… habar nu avea ce tip special o să devină?
C.I.: I-aș spune să se bucure de timiditatea lui, că o să-l ajute foarte mult și să nu-i fie teamă de ceea ce simte. Atunci eram privit ca un ciudat!
E.P.: Iar celui care vei fi peste ani, ce-i spui?
C.I.: Vine băiatu’! Cel din viitor… să fie un tată înțelegător. Atât!
Interviu publicat în Revista Tango / Marea Dragoste – Septembrie 2014
Foto: Arhiva personală Cornel Ilie