Radu Beligan este o Mare Întâlnire, pentru fiecare dintre noi – pentru actori, o rampă de lansare, pentru jurnaliști – un Everest al carierei, iar pentru public – o lecție de viață. Aproape un secol de viață, în care, după cum spune, s-a născut ca „o dublură”, a fost „un părinte demisionar”, dar s-a bucurat din plin de aplauze, aceste „ambrozii ale zeilor”.
EVELINE PĂUNA: V-ați născut pe 14 decembrie 1918 în Halta Galbeni din județul Bacău. În magazia de mărfuri! A fost acest început modest din viață motivul care v-a urmărit existența și care v-a impulsionat să dovediți „legea recompensei” bucurându-vă acum de aprecierea a milioane de oameni? Mai mult decât atât, în calendarul bisericesc, 14 decembrie este Ziua Sfântului Filimon – protectorul artiștilor…
RADU BELIGAN: Lunga mea viață m-a învățat că nimic nu e întâmplător, că orice om vine pe acestă lume cu un rost al lui. M-am născut de ziua Sfântului Filimon, odată cu România Mare și cred cu tărie că nu a fost o coincidență poetică ci o predestinare. Tatăl meu a fost, la rândul lui, actor. Din păcate, în ciuda un real talent și mai mult ca sigur din pricina unei sensibilități foarte mari, a abandonat de tânăr această meserie care cere, înainte de toate, un stomac de fier și multă anduranță și s-a făcut ceferist. Nu mi-a ascuns că m-a făcut ca să răzbune destinul lui frânt.
E.P.: În prima zi a existenței dumneavoastră ați fost pierdut. La propriu! Pentru că ați căzut din sania în care părinții v-au urcat ca să vă aducă în sat. Și ați stat în zăpadă până când și-au dat seama că v-au… pierdut.
R.B.: Cu mulți ani în urmă, a trebuit să mă întorc în ținuturile natale, nu atât împins de dor, cât de nevoia de a face rost de un duplicat al certificatului meu de naștere. Atunci am aflat de la unul din bătrânii satului că, imediat după naștere, am fost dus, ca orice pui de creștin, la biserică și botezat precum se cuvine. Cum de la noi de acasă până la biserică era ceva drum și afară zăpada ajungea până la brâu, tatăl meu a folosit drept mijloc de locomoție o sanie trasă de cai. Pe drumul de întoarcere, beți de bucurie și nu numai, însoțitorii mei nu au observat că, la un hop, micul creștinat a zburat efectiv în omăt. Au realizat asta abia trei kilometri mai încolo și, bineînțeles, s-au întors să mă caute. „Îți dai seama mata”, mi-a zis plin de seriozitate bătrânul, „că puteau să te mănânce lupchii?”
E.P.: A fost acela primul moment în care viața dumneavoastră. a atârnat de… destin? În care putea să se sfârșească?
R.B.: Au fost multe momentele în care viața mea putea să se sfârșească. Deși am scăpat de lupi, am pășit de multe ori pe limita fină dintre viață și moarte. Numai în ultimii zece ani m-am pricopsit cu două pneumonii care puteau să pună punct existenței mele fizice. Dar, Dumnezeu a vrut, acum, ca și atunci, să scap. Probabil că am rolul meu în planurile Lui. De altfel, de foarte mulți ani sunt agresat de această întrebare stereotipă: „Care este secretul longevității dumneavoastră?” Este unul din motivele pentru care am ajuns să detest interviurile. Eu însumi am încercat, ani la rând, să înțeleg care este secretul, dar adevărul este că nu există niciun secret. Există marea fericire că, în ciuda trecerii anilor și în ciuda problemelor direct proporționale cu numărul lor, încă mai pot să îmi fac meseria cu dragoste și respect față de public, că încă mai pot să aduc bucurie în sufletele oamenilor, că încă mai am locul meu în planurile Divinității.
E.P.: I-ați povestit lui Marius Tucă, într-un interviu anterior, că, din primul moment al existenței dumneavoastră, fratele v-a devenit înger. Fratele mai mare, care a murit la câteva luni de viață. Spuneați atunci că v-ați născut „o dublură”. Părinții… „m-au botezat tot Radu, sunt, de fapt, o dublură a lui. L-au iubit atât de mult, încât au zis că, dacă vine tot un băiat, să-l cheme tot Radu… Sunt o dublură, dar o dublură fericită, după cum s-a arătat”…
R.B.: Este o teorie la care am ajuns cu ajutorul unui om pe care l-am respectat și pe care continui să-l respect, chiar dacă părerile noastre legate de anumite aspecte ale vieții nu coincid întotdeauna. E vorba de domnul Andrei Pleșu.
E.P.: Apoi ați spus chiar că, uneori, simțiți că ați trăit mult, chiar și anii lui de viață. În afară de acel moment din copilărie, în care moment al vieții ați simțit că acest înger are o aripă pe umărul dumneavoastră?
R.B.: Da. Este o prezență pe care o simt și acum.
E.P.: Tatăl dumneavoastră a fost impiegat la Halta Gălbeni. Își încheiase devreme cariera de actor, în urma unui diferend pe care l-a avut cu Mihail Sadoveanu. Cu toate acestea, spuneți că nimeni nu recită „Sara pe deal” mai bine decât Sadoveanu, iar un disc cu această înregistrare v-a adus mai devreme în țară, dintr-un turneu, de dor. Ați avut vreodată o tresărire a inimii în legătură cu Sadoveanu, știind că, dacă n-ar fi fost el, poate tatăl dumneavoastră nu s-ar fi despărțit de scenă?
R.B.: E o greșală să confunzi un om cu opera lui. Sadoveanu a pus punct, cu un gest, carierei tatălui meu. Probabil că nu asta a fost intenția lui, dar răul cel mai mare pe care îl putem produce celor din jur e, de obicei, neintenționat. Dacă mi-aș fi consumat timpul și energia purtând ranchiună tuturor celor care, intenționat sau nu, mi-au pricinuit neplăceri de-a lungul anilor, n-aș mai fi avut timp să trăiesc.
E.P.: Ați declarat că ați devenit actor nu din vocație, ci din intoxicație. Ați văzut prima piesă la șase ani. Învățătorul și preotul făceau spectacole de teatru… Spuneți că, la acel spectacol, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, când ați văzut o lampă pâlpâind în decor, ați ȘTIUT că trebuie să deveniți actor. Se poate spune că vă datorăm istoria acelor oameni – preotul și învățătorul – uitați în anonimat de istorie?
R.B.: Da. Se poate spune că datorăm și acestor oameni actorul pe care îl vedeți azi. Am avut norocul să mă nasc într-o epocă în care dascălii și învățătura erau la mare cinste. De la cel mai umil învățător de provincie până la profesorul universitar, nu exista cadru didactic care să nu își facă meseria cu pasiune și cu seriozitate. Școala era un fel de a doua familie în care copilul era inițiat nu doar în tainele științelor, ci deprindea, de mic, iubirea de viață și respectul datorat semenilor. Mă îngrozește, când mă uit astăzi la televizor și văd statistici care ne clasează în fruntea Europei în ceea ce privește lipsa de alfabetizare. Mă îngrozește când văd în ce condiții dascălii din ziua de azi sunt nevoiți să își facă meseria.
E.P.: Ați studiat Dreptul și Filosofia la București, iar bursa primită ați folosit-o pentru a vă plăti studiile de la Conservator, sau cum se numea pe atunci, Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, unde ați devenit studentul Luciei Sturdza Bulandra. Deja Halta Galbeni rămăsese mult în urmă… Începeați să deveniți „Cineva”. Ce spuneau părinții despre Radu al lor, supraviețuitor și binecuvântat de destin?
R.B.: Mama a murit când aveam 16 ani. Eram la Liceul Internat din Iași când, într-o noapte, am fost sculat din somn și mi s-a înmânat următoarea telegramă: „Mămica ta moartă.” A fost cel mai cumplit șoc din viața mea. Tata, în schimb, a avut o viață îndelungată. Era foarte mândru de mine. Dacă într-o gazetă sau într-o revistă apărea fie și un rând despre mine, el îl decupa și îl lipea într-un album.
E.P.: Ați debutat la 20 de ani, în „Crimă și pedeapsă”… În primii ani ai carierei de actor ați jucat la Teatrul „Regina Maria” (1937-1938), la „Uranus” (1938-1939), la Teatrul din Sărindar, la Grădina „C.A. Rosetti”, la Teatrul „Tudor Mușatescu”, la Majestic, la Savoy, la Teatrul „Comedia”, la Municipal. La sfârșitul anilor ’40, a existat chiar și Compania „Radu Beligan”. La Teatrul Național din București ați venit pentru prima dată în 1945. Cum vă amintiți de acel moment?
R.B.: Sincer, nu a fost un moment fericit. Dusesem o viață foarte bună ca actor independent și, într-un timp relativ scurt, ajunsesem să am propria mea trupă de teatru, când un ucaz al noii stăpâniri a interzis orice urmă de activitate în afara instituțiilor statului. Actorii au fost practic obligați să se angajeze la stat. Disconfortul inițial, pricinuit de aducerea mea „cu arcanul” la Național, a fost destul de repede ostoit de oamenii minunați pe care i-am întâlnit acolo, de spectacolele extraordinare în care am avut fericirea să joc și de bucuria pe care simțeam că o aducem oamenilor, care, în acele vremi de restriște găseau în teatru alinare și confort.
E.P. : În 1961 ați înființat Teatrul de Comedie al cărui director ați fost timp de opt ani. Vi s-a spus vreodată un „mulțumesc” sincer pentru acest gest?
R.B.: Cred că da. Înseși devotamentul și grija arătate de unii dintre directorii care au venit după mine, printre care fie-mi permis să-l amintesc pe George Mihăiță, sunt o formă supremă de mulțumire.
E.P.: Enumerate, rolurile dumneavoastră și distincțiile pe care le-ați primit, alcătuiesc kilometri de cuvinte. Totuși, care roluri sunt mai importante, într-o carieră de succes? Cele dintâi sau cele de la maturitatea artistică?
R.B.: Cele mai importante roluri sunt rolurile bine făcute.
E.P.: Peste 75 de ani pe scenă! Considerați că, în lupta cu Timpul, ați ieșit învingător?
R.B.: Timpul e o glumă proastă a unui calendar pe care eu nu-l recunosc. Eu sunt actor. În artă, timpul se măsoară cu altfel de ceasornice. Eu nu am adunat ani, ci mai multe tinereţi succesive.
E.P.: Maestre, ce e viața?
R.B.: Acel lucru minunat pe care îl descoperim prea târziu.
E.P.: Cum e să fii nemuritor?
R.B.: Aș vrea să îți pot răspunde la această întrebare.
E.P.: De la Oamenii Mari așteptăm definiții și lămuriri despre viață… Ce este iubirea? Ce este Credința? Ce este nădejdea? Ce este imaginația?
R.B.: Așteptăm în mod greșit de la alți oameni soluții care există, de fapt, în sufletul oricui. Fiecare om are propria noțiune despre ce înseamnă iubirea, credința, viața…
E.P.: Ce sunt aplauzele?
R.B.: Pentru actor, ambrozia zeilor.
E.P.: Care este cel mai scump preț pe care l-ați plătit vieții?
R.B.: Am fost un soț și un tată demisionar care a pus cariera înaintea vieții de familie.
E.P.: Vă uitați la televizor?
R.B.: Da. Și asta mă face să mă gândesc des la anticul obicei conform căruia aducătorii de vești proaste erau aruncați la crocodili.
E.P.: Cum e România?
R.B.: Ca o iubită pe care o divinizez și căreia i-am fost fidel toată viața.
E.P.:Iubiți România. Simțiți că România vă iubește pe dumneavoastră?
R.B.: Da, simt asta după fiecare spectacol.
E.P.: Nu mai dați interviuri, de foarte mult timp. Dacă preferați tăcerea – vi se reproșează, dacă vorbiți despre prezentul socio-politic al țării noastre, sunteți atacat. Și există scrisori deschise… comentate îndelung… V-a dezamăgit, din nou, presa?
R.B.: Nu. O presă liberă, într-o țară liberă, e un semn de normalitate. Numai în dictatură putem fi obligați să urmăm un singur curent, o singură gândire. Eu nu pretind că dețin adevărul suprem.
E.P.: Unii ar putea crede că sunteți multimilionar în euro. Cu toate acestea, acum câțiva ani răspundeați unei spectatoare care se mira că încă jucați „Ce să fac, dragă, dacă am nevoie să duc și eu o viață decentă? Eu, când citesc declarațiile de avere ale ăstora, ale politicienilor, sunt încremenit. Sute de milioane de euro, case, și eu sunt uluit că trebuie să muncesc și acum ca să trăiesc decent. Și stau într-o casă cu bulină roșie”. De ce jucați?
R.B.: Elvira Popescu, ajunsă la o vârstă foarte înaintată, continua să joace într-un scaun cu rotile. Un tânăr ziarist insolent – nu o spun cu răutate, toți tinerii sunt în felul lor insolenți când vine vorba de bătrânețe pentru că au impresia că lor n-o să li se întâmple – a întrebat-o cu milă disimulată de ce se încăpățânează să joace, deși nu mai poate să meargă. Fără să-și piardă cumpătul, minunata actriță i-a aplaudat în nas și i-a spus: „Pour ça, Monsieur!”
E.P.:„Lecția de violoncel” a fost regizată de Felix Alexa, „Leul Deșertului”, de dumneavoastră. Să înțelegem că v-a plăcut mai mult, v-a inspirat mai tare?
R.B.: I-am promis cu mulți ani în urmă lui Felix că, dacă voi mai juca într-un spectacol, îl va regiza el. Personal, nu am voie să spun care dintre aceste piese pe care le joc îmi place mai tare. E ca atunci când ai mai mulți copii. Chiar dacă nu-i iubești la fel, nu trebuie să lași să se vadă asta.
E.P.: În mod direct, nu personajul dumneavoastră are rolul principal. Dar, în finalul piesei, dumneavoastră. sunteți adevăratul Leu al Deșertului. Vă rog să oferiți românilor câteva chei de descifrare a acestei piese.
R.B.: Trebuie să lăsăm publicului plăcerea descoperirii piesei. Tot ce pot să vă spun e că sunt foarte fericit că joc în acest spectacol. Era o dorință mai veche a mea să fiu pe scenă alături de Maia Morgenstern. Cu Lamia, singurul dintre copiii mei care, profesional vorbind, îmi calcă pe urme, am jucat în mai multe rânduri. E actriță foarte talentată care nu încetează să mă uimească de fiecare dată. Am avut, deasemeni, plăcerea să regăsesc vechi parteneri de scenă. Mircea Rusu e un mare actor al acestui popor și dacă aș avea să-i fac un reproș, acela ar fi că nu joacă mai mult. Tania Popa e o dulceață, o actriță fabuloasă a cărei prezență, pe scenă și în spatele scenei, electrizează atmosfera. Iar mai tinerii mei colegi, George Remeș și Mircea Constantinescu mi-au oferit surprize foarte plăcute din punct de vedere profesional. Pe scurt, suntem ca o mică familie în mijlocul căreia domnește o atmosferă de intensă creativitate și bună înțelegere. Și asta se simte pe scenă și se reflectă în succesul de care se bucură spectacolul. Am avut săli pline în toată țara. Oamenii ne așteaptă la Brăila, la Tulcea, la Timișoara, la Reșița, la Bacău… Unii ar putea crede că, la vârsta mea, aceste deplasări nu sunt tocmai ușoare. E adevărat. Dar, pe de altă parte, țara aceasta este atât de frumoasă, oamenii acestui pământ sunt atât de minunați, încât orice turneu este pentru mine o plăcere. România este o țară pe care nu mă mai satur să o descopăr.
E.P.: Pentru dumneavoastră bătrânețea este „o detașare de poveri. A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute”. Pe 14 decembrie, în fiecare an, mai aruncați peste bord o greutate. Spuneți că dintre toate piesele, cea mai frumoasă este o viață bine trăită. Ce vă doriți?
R.B.: Sper să devin străbunic. Și mai sper să împlinesc 97 de ani – dacă se poate, într-o țară lipsită de ură și dezbinare.
Interviu publicat în Jurnalul Național – Noiembrie 2014
