Dan Negru e ca argintul viu! Nu poți să-l prinzi, o clipă! Când crezi că-l atingi cu o întrebare, îți dă un răspuns-bombă-știre-exclusivitate și-ajungi să te întrebi dacă poți să-l publici. El n-are nimic împotrivă! E autentic și sincer. Și știe că, în media, nu se vorbește în șoaptă! M-am strecurat printre întâlnirile lui din agenda arhiplină și-am stat de vorbă la un ceai despre televiziune, amintiri, Timișoara, imobiliare și chiar despre familie. L-am întrebat cât o să-i mai meargă povestea asta cu televiziunea și… încotro, după!? L-am întrebat de ce țipă la televizor, de ce poartă șapcă pe stradă și de ce zice lumea că-i zgârcit. Mi-a răspuns la toate, pe îndelete, deși un interviu cu el e greu de obținut. Apare rar în afara emisiunilor pe care le prezintă. (Mulțumesc, Dan!). Aaaa, și ca să se consemneze, ceaiul l-a plătit el! 

 

 

 

 

• Am în față, până la urmă – dincolo de orice etichete – un om simplu, cu un nume simplu…
  A, e mișto asta!

 

• Ești Dan Negru din Timișoara. Dar ai fost numit în fel și chip, ți s-au adus tot felul de nume și supranume drept răspuns-compliment la întrebarea „cine ești?”. Cine ești tu, Dan?
  Acum sunt un om care bea o cafea cu tine. În general, sunt un om care se ascunde sub o șapcă și care vrea să se întoarcă acasă, la Timișoara. Să-ți zic o chestie… cred că cel mai important lucru, într-o caracterizare, e să-i lași pe ceilalți să o facă – nu să te caracterizezi tu. Când te caracterizezi tu însuți, caracterizarea nu mai e obiectivă. Cel care se caracterizează singur, spune lucrurile pe care vrea el să le audă, în primul rând.

 

•  Alții au tot spus atâtea lucruri despre tine! Eram curioasă ce ai spune tu…
  Alea sunt reale!

 

• Oare?
  Ascultă-mă… spitalele de nebuni sunt ticsite de Ștefan cel Mare, de Vlad Țepeș, de tot felul de oameni care se cred altcineva… Or, noi știm că ei nu sunt cine – sau ce – spun că sunt! Să știi că nu e neapărat o diferență între noi, ăștia de dincoace de vitrine, și ăia de dincolo!

 

• Dar să știi că ei, acolo, sunt fericiți în mintea, în închipuirea și în lumea lor!
  Știu, dar cum ar fi ca toți să ne luăm după ei, să îi credem și să îi punem pe piedestal, ca și când ar fi Ștefan cel Mare.    

 

• Apropo de „mă ascund sub o șapcă” – erai cumva un băiat timid care a trăit o schimbare, la un moment dat? Pare că tot ambalajul tău zgomotos se asortează cu ceea ce spui despre tine – „când scriu, nu țip!”. „Ambalajul” ăsta este ca un staniol care foșnește atunci când deschizi un cadou pe care-l aștepți…
  Nu din cauza asta mă ascund sub o șapcă. Nu din timiditate, ci din protecție! Sunt tot felul de oameni care zic: „Băăăăăăi, ce face ăla?! Unde merge, cum e?”. O șapcă îți conferă așa… o oarecare discreție și intimidate – poți să te plimbi fără ca lumea să fie agresivă. Bucureștiul este mai agresiv decât Timișoara. În Timișoara nu port șapcă. Nici în Sibiu. Bucureștenii sunt nițel mai dilimandii, mai agresivi.

 

• Totuși îți place aici, în București.
  Nu-mi place deloc aici, Eveline. Da’ deloc! Și aștept cu mare interes și cu drag momentul când mă întorc. O să mă întorc în Timișoara!

 

• Când? Când n-o să mai ai ceva de spus aici?
  Nu am o dată precisă. Și nu înseamnă că o să mă întorc definitiv, dar vreau să merg acolo cu familia, cu tot. În București am o grămadă de lucruri, sunt ancore care nu țin neapărat de televiziune – sunt afaceri colaterale, care nu au legătură cu televiziunea și pe care nu o să le pot părăsi vreodată pentru că nu sunt mobile, sunt imobile. N-am cum să le las! O să mă întorc și pe aici, dar vreau să mut acolo „headquarter-ul”. Pentru copiii mei, mai ales. Pentru ai mici ai mei, pentru familie…

 

• Și atunci, „acasă” va fi Timișoara, întotdeauna?
  Acasă e Timișoara, și acum! Am venit în treacăt – am ajuns ieri, peste câteva zile mă duc înapoi. Stau încă mult în București, deoarece copiii mei sunt la școală aici. Dar, încet-încet, vrem să ne mutăm acasă. Știi… am soarta lui D’Artagnan. Ăla, când a vrut să devină muschetar, a plecat la Paris. Eu am vrut să fac televiziune și a trebuit să plec la București, din nefericire. Europa e un spațiu în care media se concentrează în capitale. Nu se întâmplă ca în Statele Unite, unde media se concentrează altfel. Washington e egal cu zero în cinematografie și în toată media… Showbiz-ul, tot, funcționează în LA. În Europa, totul se întâmplă în capitale: Londra, Paris, Praga, Sofia,  București…

 

• Dacă n-ai mai avea emisiune, n-ar mai trebui să porți șapcă nici în București. Oamenii uită repede.
  Nu cred că uită atât de repede! Zilele trecute am ieșit în oraș cu niște prieteni foarte cunoscuți într-o anumită perioadă. Cum a foooost!…. Nu, oamenii nu uită repede, să știi! L-am văzut pe Virgil Ianțu într-un mall – n-a mai apărut la televizor de câțiva ani. L-am observat, de sub șapca mea: toată lumea era după el.

 

• De ce crezi că oamenii îi admiră pe cei de la televizor? Până acum ceva ani, știam că, dacă se spune ceva la televizor… așa e! Acum, aproape că… dimpotrivă!
  Dar nu cred că-i admiră. Eu nu cred că-i admiră.

 

• Ce crezi despre magia asta?
  Nu cred că-i admiră. Predau în școli de jurnalism și întâlnesc studenți care sunt fascinați de magia asta. Eu n-aș mai lua-o de la capăt. Nu m-aș mai apuca de treaba asta! Am prins alte vremuri.

 

• N-ai mai face televiziune?
  N-aș mai face televizune. Eu am prins vremurile în care s-au putut clădi branduri în televiziune. Mi se întâmplă să mă întâlnesc prin oraș cu oameni care-mi zic „Salut! Eu prezint la Realitatea… sau la România TV”. Nu-i cunosc… Din politețe le spun „Da, te știu, te cunosc!”. Dar nu îi știu, nu îi cunosc… Și văd că nu-i știe lumea. Brandurile sunt alea construite… tot Răduleasca a rămas… Tot Andreea Marin a rămas!

 

• Uite că s-au întâlnit în aceeași emisiune de televiziune a unui post care, probabil, și le-a dorit multă vreme!
  Nu știu dacă și le-a dorit. N-am idee, nu cunosc. Acum, în ziua de azi, e complicat să mai construiești branduri.

 

• Încă de la început, mi-ai dat peste cap gândurile pentru acest interviu: ai achitat tu ceaiul. Deci nu ești zgârcit, așa cum spune lumea. De fapt, tu însuți ai declarat asta, de multe ori… Ai spus chiar că ai intrat în media din zgârcenie – împrumutai stației locale de radio discurile din colecția ta. Și, ca să nu se sgârie sau să se rătăcească, mergeai la studio și le… păzeai. Așa ai descoperit radio-ul.
  Dă bine, ca poveste.

 

• E o poveste de marketing?
  Zgârcenia dă bine la marketing. Trăim într-o societate în care sunt oameni care aruncă cu mulți bani și oameni care nu-i fac deloc. Cunosc oameni care au mașini BMW seria 7 și stau într-o garsonieră în Rahova și am un amic care are prea mult și conduce o Skoda Octavia.

 

• Dar asta e o poveste inventată? Ne-ai mințit pe toți, până acum, cu ea?
  Habar n-am… Nu-mi dau seama… Nu știu! Dar dă bine, e o poveste frumoasă, e haioasă.

 

• După radio, ai făcut pasul spre televiziune pentru că, atunci exista Societatea Română de Radio-Televizune…
  Da, erau laolaltă.

 

• Cât ai decis tu, atunci, și cât a decis destinul pentru tine?
  Eu n-am avut nicio treabă! Nici n-am vrut să fac televiziune, la vremea aceea, că nu-mi plăcea! Făceam radio. În zona aceasta, de televizune, m-a dus fratele lui Titus Munteanu – Dodo Munteanu. Și Titus trăgea de mine să fac televiziune… M-a luat să prezint Festivalul Mamaia. Era prin ’90 și ceva, o perioadă în care exista un miraj al televiziunii.

 

• Șansa ta cea mai mare a fost timpul?
  Da! Au fost anii ăia!… Dar n-au fost doar șansa mea, ci și a lui Brenciu, a lu’ Răduleasca. Nu știu ce soartă aveam noi, ăștia, acum… dacă începeam să facem televiziune acum! Habar n-am ce soartă aveam! Lumea ne reperează din gloria vremurilor de atunci!

 

• Cât va mai dura gloria aceasta, pentru tine? Toți colegii tăi de generație pe care i-ai amintit – și mai sunt și alții – încearcă să se reinventeze. Unii au reușit. Alții… mai bine se opreau la timp. Cum o să știi că tu ai mereu barometrul racordat bine?
  În funcție de audiențe. Cred că audiența este cel mai bun indiciu, cel mai bun barometru. Eu cred în cifrele de audiență. Sunt singurul lucru care contează.

 

• Cifrele de audiență?
  Da. Poți să crezi sau poți să nu crezi în audiență. Eu cred.

 

• Ce ai face pentru ele, pentru cifrele de audiență? Ai face totul?
  Lumea te prinde când ești disperat după ele. Lumea se prinde și schimbă canalul. Cifre mari de audiență fac ăia care nu-s disperați după ele! Crede-mă! Oamenii din televiziune nu s-au prins, dar vezi la televizor oameni disperați după cifre!

 

• Dar și tu ai adus, în emisiunile tale, invitați de toate felurile, culorile (politice, uneori), ritmurile… Unii te-au acuzat pentru acest lucru. Spuneai odată că aceia care cântă manele, de exemplu, sunt foarte punctuali și ordonați la filmări, că ți-au lăsat o impresie bună. Invitații atât de diferiți nu sunt, la un moment dat, un semn că ai fi în stare să faci orice pentru cifre mari de audiență?
  Da, normal că am adus!…

 

• Spun asta pentru că Dan Negru – cel pe care-l găsesc atunci când pornesc televizorul, diferă mult de Dan Negru – cel care este pe blog sau pe Facebook. Acolo parcă sunt altele valorile pe care le promovezi.
  Da. Chestia asta cu manelele… e un subiect perimat. Nu mai există ca subiect, în 2017. Disputa „manele versus restul lumii” e o dispută de anii 2000. Nu mai e o dispută pentru acum. Acum nu mai are nimeni vreo repulsie față de manele.

 

• S-au… normalizat?
  Nu mai e interesată lumea… Așa cum nu este interesată de gimnastică. Sunt adevăruri care… vin. Lucrurile trec, cu vremea.

 

• Ce e acum la modă? Dacă manelele erau șocante în anul 2000…
  În muzică… nu-mi dau seama.

 

• Nu în muzică, ci în televiziune. Un criteriu care contează atunci când alegi invitații, ca să faci o emisiune cu audiență. Poate o audiență mai… „de plastic”, cum făceau manelele. Eu ți-am urmarit, în timp, cam toate formatele. Am apreciat că ai găsit, deseori, echilibrul între decență și audiență… Găseai și găsești acel „altceva” la oameni pe care, recunosc, nu-i apreciam și mi-au fost simpatici doar în emisiunile tale…
  Dacă vorbim de televiziune, în general – în televiziunea modernă, omul nu mai contează, contează formatul de televiziune. S-a terminat! Nu mai există genul de format la care ne uităm pentru un om. Lumea se uită pentru formatul în sine, pentru concept. Vedeta aduce plus-valoare unui format, dar nu atât de multă încât formatul să moară fără ea. E ca în cazul filmului „Avatar”. Lumea s-a dus la „Avatar” ca să vadă filmul în sine, chiar dacă n-a avut vedete de prima linie. În „Avatar” n-a jucat nici Tom Cruise, nici… nimeni. Cam așa e televiziunea modernă. În clipa asta, formatul face totul! Dacă formatul e bun, o vedetă poate să aducă plus-valoare sau minus-valoare, dar nu e indispensabilă.

 

• Cum faci să fii mereu în cărți pentru formatele bune?   
  Cred că trebuie să te potrivești pentru ele.

 

• Nu, nu în general. Cum faci tu, Dan Negru?
  Refuzând. Eu am refuzat foarte multe formate. Foarte multe! Am supraviețuit, în anii ăștia, spunând „nu”. Am primit tot felul de propuneri de emisiuni. Formatele s-au făcut și fără mine. Unele s-au prăbușit. S-au prăbușit instant. Vreo două au supraviețuit. Dar am avut fler, refuzând. Refuzând posturi de televiziune…

 

• Și asta ține tot de un… noroc? Sau ține de imaginea ta atent construită?
  Nu, ține de experiență, după o vreme! Trebuie să fii foarte atent în ce te bagi. Am colegi de breaslă care s-au băgat în nenorociri și care s-au prăbușit. Lunile astea se întâmplă lucrurile despre care vorbesc! Sunt colegi care, lunile astea, acum, au intrat, s-au prăbușit. Am privit totul cu foarte mare grijă și am preferat să stau. Când nu am avut, am stat.

 

• Prin 2015? Sau când a fost grila aceea a Antenei care, parcă, nu te-a cuprins?     
  Nu-mi amintesc. Dar au fost perioade în care n-am apărut…

 

• Știi, mulți oameni te aud și puțini te ascultă. Cee ace faci tu ar putea fi materie obligatorie în programele facultăților de jurnalism. Spun asta pentru că deciziile tale – de la atitudini până la strategii – sunt o consecință a faptului că tu cunoști și observi atent piețele media din lume.
  Mă întâlnesc des cu studenții facultăților de jurnalism din țară. Mă cheamă! Să știi că puștii ăștia de la Jurnalism mă cheamă! Am fost la Iași, la Cluj, la Timișoara. O să-ți spun un lucru pe care mi-a spus-o un om important. Eu cred că, în România, au fost doi oameni mari de televiziune. N-o să le zic numele acum…

 

• Lazarov și Titus Munteanu?
  Nu… Lazarov e unul din ei… da… Al doilea nu e Titus. Au fost doi… mari… Doi giganți.

 

• Vornicu?
  Nu, măi… Vornicu a fost demult… Te duci în TVR… TVR-ul n-a prea avut nimic, după Revoluție.

 

• Sârbu?
  Mă rog, nu zic numele. Dar unul dintre ei m-a nimerit cel mai bine. A zis „Negru nu e un prezentator bun”. Așa și e – eu nu sunt un prezentator bun, dar sunt un foarte bun meșteșugar de televiziune și îmi aleg formatul. Îl aleg, îl transfer și îl transform după chipul meu. Îl schimb după chipul meu, în așa fel încât formatul acela să nu existe fără mine.

 

• Așa e!
  Dar asta o face un meșteșugar de televiziune. Eu fac asta în spatele ecranului.

 

• Asta face, în primul rând, un om inteligent!
  Nu știu! Dar eu fac treaba asta în spatele ecranului. Eu nu sunt Vârciu, nu sunt… exuberant, nu sunt „la, la, la”. Crede-mă, ascultă-mă, uită-te la mine!

 

• Tocmai pentru că mă uit la tine. Frumos ești… și-ai cam fost, tot timpul ăsta. Nu te-ai schimbat prea mult! Te-ai păstrat bine!
  Eu nu sunt un prezentator cu sclipici. Nici cu lipici. Și-asta a zis-o unul dintre ăștia doi grei, de care-ți spuneam. „Bă, Negru e varză ca prezentator, dar meșteșugarul din el, frate!”… Pe mine m-a salvat meșteșugarul Negru în tot! Să știi că am avut și mize în care nimeni nu credea. Emisiunea cu copii, de exemplu. Acum patru ani am început un show cu copii. Toată breasla zicea „Negru e tâmpit! Cine se uită la emisiuni cu copii?”.

 

• Și când ai făcut quiz, la fel. „Cine mai face quiz în România?”.
  Aia e altceva. Dar la emisiunea cu copii, toată lumea îmi zicea „Băi, ești nebun?”. Next Star e un format pe care l-am inventat eu, sută la sută. E inventat. Emisiunile cu copii erau exilate. Până am reinventat eu, rpin formatul ăsta, erau exilate.

 

• Te copiază PRO Tv? Are acum Vocea României – Junior.
  Nu. Ăla e un format american, e un format internațional. Dar emisiunile cu copii, până la Next Star, erau exilate sâmbăta sau duminica dimineață. Și nimeni nu-mi dădea vreo șansă. Dar meșteșugarul Negru a făcut lucrurile să funcționeze. Nu cred în prezentatorul Negru.

 

• Cine te-a învățat să-ți sufleci mânecile de la cămașă atunci când simți că emisiunea face „burtă”, ca să parcă că pregătești ceva fabulos, deși poate doar introduci în scenă ceva… obișnuit?
  E, asta e o chestie a unui tip – Carlo Conti îl cheamă. De la italieni. Sunt trucurile lor. Am avut șansa să îi cunosc pe niște grei din televiziunea lumii și să mai stau cu ei așa… la vorbe…

 

• Ți-au urmărit vreodată emisiunile?
  Când m-am văzut cu Bonolis, prima dată… Bonolis e cel mai megafiță prezentator din Italia! Lucrează la Mediaset, are 1.8 milioane de dolari pe an! El are bani două milioane de dolari pe an – cât toți prezentatorii din România la un loc, zece ani! Când m-am văzut prima dată cu el, prin 2005-2006, primul lucru mi-a zis: „Băi, ce dracu’ mă imiți atât de tare?!”.

 

• Wow! Te văzuse! Te analizase!
  Da, foarte tare! A fost un format pe care el îl făcea în Italia și eu în România – „Ciao, Darwin”.

 

• Hai să-ți spun și ceva nepotrivit, acum: am crescut cu emisiunile tale! Ți-ai imaginat vreodată că, într-o zi – mâine, de exemplu – nu va mai fi televiziunea? Și te-ai gândit ce-ai face în dimineața în care te-ai trezi fără ea?
  Pentru mine… Ei bine, chestia asta o am de mult în cap. Exit-ul ăsta – îl am de mult în cap! De ani de zile! Mi-l și doream, la un moment dat. Financiar, m-a ajutat Dumnezeu și e ok!

 

• E ok pentru că faci afaceri cu imobiliare.
  Le-am început tot datorită televiziunii și datorită faptului că nu am avut încredere că televiziunea are cale lungă.

 

• Și atunci, la început de drum (și) în televiziune, în loc să-ți cumperi o mașină de firmă, ți-ai cumpărat un teren. Adică n-ai băgat banii în ceva ce se strică, cu timpul, ci în ceva ce rămâne.
  Da, de exemplu!

 

• Tot meșteșugarul Negru, cel gospodar, te-a ajutat!
  Frica. Acolo m-a ajutat frica. Frica de ziua de mâine. Îmi ziceam: „Bine, mă, merge un an, o să mai meargă doi ani… dar cât poate să meargă treaba asta cu televiziunea?!”. Dar eu nu cred că televiziunea mai are cale lungă în zona de divertisment mare! Cred că marile formate s-au dus dracului! S-au terminat! Dovadă că PRO TV a copiat o emisiune cu dans pe care a făcut-o Antena acum doi ani. Dovadă că Antena a copiat o altă emisiune de la PRO… Cred că marile formate s-au dus naibii! Pe plan mondial vorbesc – ele nu mai există, nu s-au mai inventat! Ultimele mari formate sunt Got Talent și The Voice.

 

• Cât timp îți mai dai?
  Nu mie… Mie?! În televiziune?

 

• Ba ție! Eu de tine te întreb, în contextul României – care are, oricum, un mic decalaj față de ceea ce se întâmplă în zona de divertisment a unor televiziuni din străinătate.
  N-am idee cât. Să știi că nu e o forțare de a ieși. Televiziune poți să faci până la pensie.

 

• Domnul Valeriu Lazarov mi-a spus, într-un interviu, cu certitudine, că te așteaptă mulți ani înainte în meseria aceasta. Privind acum, la ani distanță de la acel gând, iată că a avut dreptate!
  Trebuie să știi și când să apari… Uite, Andreea Marin își gestionează bine imaginea! Nu e disperată să apară cu orice preț! Apare în anumite momente! Răduleasca, la fel…

 

• Care a fost cel mai prost lucru pe care l-ai decis în ceea ce privește cariera ta?
  Să vin în București.  Acum așa… privind obiectiv. Mă întreb dacă a meritat sacrificiul. Nu-mi dau seama…

 

• Spui asta după ce ți s-au întâmplat toate lucrurile acestea din televiziune?
  Nu știu dacă sacrificiul a meritat sau nu. Habar n-am dacă era mai bine în Timișoara… Nu era! La TVR nu era bine! TVR-ul e o epavă. Nu era ok… Nu știu… probabil doar mutarea în sine în București… Cred că puteam să fac televiziune și făcând naveta! Lucrez la Chișinău, de opt ani. Și fac naveta!

 

• La Chișinău este un public diferit – un public care-și împarte cel puțin limba vorbită, dacă nu și mentalitatea…
  Un public mai greu decât publicul din România. Oamenii de acolo se uită la ruși, la ucrainieni, înțeleg programele lor. Se uită și la români. Și la moldoveni!

 

• Piața de acolo ai câștigat-o tot datorită meșteșugarului?
  Sută la sută! Da, absolut!

 

• Ai făcut pasul către Republica Moldova când nimeni altcineva din România nu era foarte atent la televiziunea de acolo, n-ar fi plecat… După tine, s-au mai dus câțiva… Faci mai mulți bani din televiziune acolo, decât în România? Publicul de acolo ar trebui să te dorească mai mult – în România ești deja o vedetă…
  Nu sunt o vedetă pentru ei. Nu mă cunoștea nimeni când m-am dus acolo.

 

• Dar faci mai mulți bani acolo decât în România?
  Uneori da, alteori nu. Depinde de proiecte. Diferă, de la proiect la proiect. Dar să știi că m-am dus anonim acolo! Antena 1 nu se vede în Republica Moldova. Nu mă cunoștea nimeni. M-am dus… anonim! Asta a fost cea mai mare miză pe care am avut-o!  Cea mai puternică! Show-ul meu, acum, e cel mai urmărit show din Republica Moldova, din toate timpurile! Ever!

 

• Și nu te simți așa…  un pic de Dumnezu al televiziunii?
  Nu e așa… ce să te simți Dumnezeu?! Din televiziune? Nu te simți Dumnezeu nici când ești prim-ministru, darămite din televiziune.  Uită-te la ăștia, că-s prin pușcării, toți ăia de s-au crezut dumnezei.  Aiurea… Nici Messi nu e…

 

• Oameni atât de diferiți, atât de mulți, își rup – toți odată – din timpul lor, ca să fie atenți la ce faci tu. Asta e mare lucru!
  Da, dar fac asta o oră și jumătate, cât ține emisiunea. După aceea se uită la fotbal…

 

• O oră și jumătate acum înseamnă enorm pentru conținut video. Vorbesc de consumul de media, în 2017… 
  Da, posibil. Pentru video de TV nu, pentru video de online da, înseamnă fabulos de mult. Dar în ceea ce privește conținutul video pentru TV… publicul încă e statornic, e ăla… oldies.

 

• „Când scriu, nu țip” – așa spui. Crezi că, în general, țipi? Exuberanța ta asta este? Țipat?
  Și cu țipatul ăsta e o treabă! Uneori e bine ca lumea să te repereze de undeva. Iată: zgârcenie, țipături… E mai bine ca lumea să zică  „Uite-l pe ăla! A început emisiunea, ia să mă uit că iarăși urlă ăla! Hai să mă uit la Negru, să vedem ce face!”. E mai bine așa decât să nu știe lumea de unde să te apuce, cum ți-am povestit că mi se întâmplă mie când mă întâlnesc cu alți  oameni care lucrează în televiziune. Rămâi reper! Iar asta nu ține strict de„acum”. Pe Ianțu, dacă îl vezi pe stradă, îl știi. Îl reperezi. Chiar dacă el nu a mai apărut la televizor de câțiva ani!

 

• Pe unii oameni îi iubește „sticla”. Nu? Sau știu s-o facă să-i iubească…
  E complicat. Și sticla asta diferă de la an la an…

 

• Cel mai emoționant lucru pe care l-a spus un telespectator despre emisiunile tale, despre felul tău de a face televiziune, cred că a fost atunci când un domn ți-a spus că îți urmărește emisiunile, deși nu-i place neapărat de tine ca prezență pe ecran, doar pentru că îi amintesc de momentele în care se uita la televizor cu soția. Soția murise…
  Da, un domn din Cluj mi-a spus lucrul acesta! Era un domn profesor! Dragul de el!

 

• Părinții tăi îți spuneau că te urmăresc? Acum… mama. Știu că pe tata l-ai pierdut….
  Tata s-a prăpădit. Se uitau…

 

• Ți-a spus vreodată drept în față că e mândru de tine? 
  Mi-a arătat acest lucru, de multe ori. Mi-a și spus! Da, era fericit. Se uitau, părinții mei. Dar nu erau foarte… Adică nici mama nu e așa… dependentă de televiziune. Dar e mândră. Normal că e mândră! Să știi că tot tata și mama… mama încă are chestia aia că n-am făcut Dreptul:„Da, mămică, dar dacă profesai și tu”… Eu am terminat facultatea de Drept. Îmi mai spune: „Uită-te la Mircea!” – am colegi de facultate, de grupă din facultate, care acum au burtică, au geantă diplomat, se dau jos din Q7…

 

• Și se uită la emisiunile tale.
  Da, normal! Mă sună:„Băi, Dane, băi ce gagici ai acolo!”… Și mama îmi zice: „Bine măi, mămico, m-am întâlnit astăzi cu un domn, Mircea. Vai, ce domn! E avocat la…” nu știu care firmă mare.

 

• Dan Negru e un „domn”?
  Da’ de unde! Pe dracu’! Du-te, mă, de-aici!… Mi se întâmplă așa, uneori, să îmi mai zică lumea „Domnul Negru”. Mă uit la ei ciudat…

 

• Tu unde-ți faci Revelioanele, de atâția ani încoace? Revelioanele tale, acelea adevărate, din realitate…
  Știi ce mă fascinează pe mine cel mai mult la Revelion?! Ziua de întâi ianuarie! Atunci e hit-ul revelionului meu. Revelionul meu se dă în reluare pe întâi ianuarie, de la ora unu la cinci-șase după-amiaza. Ei bine, atunci… toată țara e acasă! Abia te trezești… dai drumul la televizor… Și, de multe ori, mă duc ziua… seara… pe întâi ianuarie prin oraș, cu mașina. Orașul – tot, gol! Și vezi televizoare pornite, pe la oameni prin case, pe la firme, pe la magazine… Mă văd prin geamuri.

• Ce senzație ai?
  De împlinire, de bucurie! 17 Revelioane… – e o chestie, e o treabă!

 

• O viață de om!
  Da, e o treabă! Pe primul l-am făcut la TVR. Primul Revelion. Cu Titus Munteanu l-am făcut. Megarupere, megahit! După care m-am dus la ăia la TVR și-am întrebat: „Auzi, bre, facem și noi ceva? Vreo emisiune, ceva?”. Erau niște cercuri de interes pe acolo, prin TVR. Nu-și împărțeau emisiunile în funcție de audiență. Le-am zis: „Facem și noi ceva? Formate?” Erau niște prezentatori care toooot timpul primeau formate, dar nu performau cu ele. Erau niște doamne care primeau formate, ca producător, dar nu se uita nici dracu’ la ele… Și m-am dus la Președintele ăla General care era acolo și i-am zis: „Auzi, prietene…”

 

• Mai ții minte cine era?
  Dă-l dracu’, nu mai știu… I-am spus: „Prietene, ceva.. pe-aici, pe colo?!” A venit la mine domnul Voiculescu și mi-a spus: „Auzi, vrei să facem televiziune?”. TVR-ul nu mi-a dat nimic. Știi? Am vorbit cu unii de pe la ăia – erau câteva televiziuni la vremea aia… două televiziuni atunci, în total. Trei, cu TVR-ul. Am zis: „Facem așa? Divertisment? Mare show frumos?” și-au spus „da”. Și-am zis: „Da’ facem pe audiență sau e tot ca la TVR?” Și mi s-a spus: „Îți promit că, dacă faci performanță, te țin. Dacă nu faci, te zbor!”. Mi-a zis-o în față, așa! Și mi-a plăcut chestia asta! Cu ăialalți… la TVR nu mi-a zis niciodată vreunul că mă zboară dacă nu fac performanță! Acolo stăteai, îți luai leafa… Și-am plecat. De-atunci – au trecut 17 ani – îi bat de-i usuc de Revelioane.

 

• Oricum, la Revelioane bați pe toată lumea din piață! Unii grei s-au lăsat deja bătuți, de la început – n-au mai investit în programe care să concureze cu tine.
  Da… Pro-ul s-a lăsat… Da’ beleaua știi care e? A mea? Că mă uit de fiecare dată, de Revelion, și-i văd pe-ăia… – că primul Revelion la ei l-am făcut, la TVR – și îi văd așa… bolnavi… pe locul ‘unșpe, doișpe…  Și mă gândesc: „Băi, prietene, da’ nu v-am zis eu?! V-am zis să ne apucăm, să facem… Nu v-au zis toți ăia? Și Marin… Andreea Marin – au plecat pe la particulare”.

 

• Te vezi revenind vreodată la TVR?
  Cred că TVR are o forță foarte puternică – dacă ei știu să se întoarcă… Eu cred că singura lor șansă e divertismentul. Divertismentul e șansa TVR-ului. Mi se pare absolut hilar să fie o televiziune care are studiouri numite „Tudor Vornicu”…. da’ tu să nu ai nicio emisiune de divertisment. Cum mama dracului?! E ca și cum un stadion s-ar numi „Gică Hagi” dar nu s-ar juca fotbal în el, niciodată, ci s-ar juca numai rugby și tenis. Păi Vornicu, ăla… și Bocăneț au făcut divertisment!

 

• Da, dar vezi… cel mai nou studio al lor e poreclit „Carrefour”… Adică e hypermarket… de cumpărături de pe-o zi pe alta…
  Dar nici măcar nu cumpără… TVR era renumit prin formate de divertisment, prin programe pe care lumea și le dorea. Te uitai la „Cerbul de Aur”, te uitai la „Surprize Surprize”… Acum… depinde de ce vor ei să facă. În viața mea… adică pentru generația mea, nu cred că sunt interese ca TVR să ajungă mare. Poate o să se întâmple pentru generația celor mici, generația copiilor mei. Eu știu?! Dar în timpul generației mele nu cred că cineva își dorește ca TVR să fie o forță. El e lovit de stat, e lovit de interesele particularilor. Cred că am făcut cea mai bună mișcare că am plecat atunci. Ce să fi făcut acum?! Cred că la TVR ajungeam un nene cu burtică. Asta deveneam – n-aveam niciun format, dar eram un nene cu burtică, cu niște hăinuțe prăfuite. Că eu mă mai uit așa pe la ei… îi văd așa…

 

• Ba poate că nu ajungeai așa! Poate că firea ta te-ar fi făcut să pleci, să cauți altceva de făcut.
  Da. Probabil nu mai făceam media. Nu mai făceam televiziune, e clar. Mie îmi pare rău de situația de acolo. Chiar îmi pare rău!

 

• Eu cred că ți-e frică de mediocritate.
  Cui nu îi e frică?!

 

• Dacă la Revelionul următor ai fi pe locul al doilea? Ar fi o tragedie?
  Am o prietenă la ziarul Click. Întotdeauna îmi zice: „Nu dau știrea că ai fost lider”. N-o dau.

 

• Nu mai e o știre.
  Așa mi-a zis, că nu-i o știre. Fiind a șaptesprezecea oară… „Dar fii atent – mi-a spus – am prima pagină pregătită pentru tine, cu titlul «Negru, bătut de Revelion!»”.

 

• Crezi că se va întâmpla?
  Da, categoric că da! La un moment dat…. clar!

 

• Cum e cu „minutul de aur”? Spuneai că, atunci când se trece în noul an, imediat după numărătoare, lumea ciocnește paharele și nu mai e atenta la televizor, iar tu poți să spui orice. Ce difuzezi atunci? 
  Atunci poți să înjuri, că nimeni nu te ascultă. Pe asta o știu de la Dan Mihăescu. Am făcut două Revelioane cu Mihăescu. Mihăescu îmi zicea: „Băi, Dane, fii atent! Îți propun ceva!” Aveam o iubită, nu eram căsătorit atunci. Mi-a spus că dacă vreau s-o f… pe aia, s-o fac la doișpe și-un minut, că nu mă vede nimeni, că lumea nu e atentă. Deși merge televizorul, nimeni nu ar observa – toată lumea e afară sau cu șampania în mână. Avea dreptate. Până pe la doișpe și zece… așa… lumea nu e atentă. Mihăescu era mișto! Era haios. El a lucrat mult în TVR. Apoi a plecat și el la particulară.

 

• Ba parcă nu a plecat…
  L-au dat afară, da. Să știi că eu am avut șansa să-l cunosc pe Iosif Sava. Și pe Sava TVR-ul l-a forțat să plece. În condițiile în care am înșeles că acum acolo, la TVR, există Studioul „Iosif Sava”… Îmi amintesc că am trecut prin TVR acum ceva vreme și i-am văzut chipul. Era pe un panou mare. Mi s-a părut o mojicie fără margini! Eu știu clipa în care l-au dat afară! L-au dat afară! Și Adrian Sârbu i-a întins o mână și l-a luat la Acasă TV. Și a făcut o emisiune la Acasă TV, emisiune care se numea „Lista lui Sava”. Fără nicio audiență pe Acasă… Dar Sârbu i-a spus „Vino!”. Sârbu i-a dat… ultimele lui luni de viață, Sava a făcut emisiuni acolo. Și acum TVR îi pune panouri. Păi, bre, l-ați dat afară ca pe un gunoi! Deci l-ați dat afară ca pe ultimul om.  Îmi amintesc că Paul Grigoriu avea o emisiune, „Matinal”. Paul Grigoriu chiar a fost un mare om de radio! Și, în ziua în care l-au dat afară pe Sava, a început emisiunea spunând: „Sava n-a plecat Acasă, Sava a plecat de acasă”.

 

• Crezi că TVR-ul de acum e vinovat și pentru greșelile trecutului? În mare, ei sunt cam aceiași oameni… Dar pe Iosif Sava nu l-or fi dat afară chiar aceștia de acum.         
  Pe Sava l-a dat afară un sistem. Un sistem îngăduit acolo, în Dorobanți. Sistemul ăla e îngăduit. Totuși, când tu dai afară brandul numărul unu în cultură, ar fi putut să întrebe cineva, măcar din zona politică sau dintre cei care dau banii – „Cum să-l dai pe ăla afară, când ăla e brandul tău pe zona de cultură, dobitocule!? Noi te plătim!”.

 

• Dacă ai resuscitat ideea de emisiune de copii și ai făcut-o să performeze, ai putea lua cultura să o îmbraci cum știi tu, ca să fie în atenție?
  Eu nu, pentru că eu nu sunt credibil în zona asta. Eu, Dan Negru, nu! Negru nu e credibil pentru publicul mainstream din cultură. Eu mi-am creat un brand. E bine să rămâi pe brand. Ești idiot dacă-ți schimbi brandul. Ai fi dobitoc! E ca și cum te-ai duce la AC/DC și îi vezi făcând balet. „Cum, frate, eu am venit să aud «Highway to Hell», nu să ascult Vivaldi”. Cultura poate fi resuscitată cu oameni care au capacitatea de a o vinde, de a o face vandabilă. Ea nu e vandabilă acum, dar asta e treaba TVR-ului, sută la sută. Dar TVR nu este o televiziune de cifre, de notorietate, e o televiziune de interese, de cercuri de interese. Dacă cineva are puterea, TVR poate fi, ca televiziune, resuscitată foarte bine. Dar, o televiziune, ca să trăiască, are nevoie de staruri.

 

• Te-ai duce consultant al TVR? Desigur, într-un proces de eficientizare a lucrurilor de acolo…
  Am primit propuneri de consultanță din partea unor televiziuni private. Am ascultat propunerea – suna bine ca bani. Mi-au spus că ședința începe la opt jumate. Hai, să trăiești! Lasă-mă încolo cu consultanța voastră! Să mă duc să stau într-un birou?!  Cu geanta diplomat după mine… e treaba cu burtica! Nu, nu mă pasionează. Asta cu consultanța, cu burtica… nu!

 

• Porți verighetă. Ideea de a purta verighetă se asortează cu gândul acela de burtică.
  Da, dar în televiziune să știi că cel mai bine e să ai soarta avioanelor: ori zbori, ori stai. Nu există să mergi! Avioanele nu merg! Nu cred în varianta cu burtica și cu geanta, la consultanță prin birouri. Ăsta e „mers”. În televiziune „zbori” sau stai.

 

• Faci ce vrei în emisiunile tale?
  Eu, da!

 

• Ți s-a întâmplat vreodată să fii confuz pe platourile de filmare, în legătură cu abordarea atitudinii? Faci mai multe emisiuni, în aceeași perioadă…
  Recunosc că tai și spânzur în programele mele. N-am o problemă cu asta. Și nu intervine nimeni. Atâta vreme cât le dai performanță, oamenii nu se agită. Fac multe. Da. De multe ori, fac peste capetele șefilor mei. „Te pui cu blondele?” e cel mai bun exemplu. Am întâlnit, de multe ori, opoziție în a aduce tot felul de invitați. Și i-am adus.

 

• Le dai invitaților întreările de dinainte?
  Unora da, unora nu.

 

• Putem să spunem asta în interviu?
  Da. Dar în proporție de 97 la sută nu le dau. Le dau unele întrebări în prima rundă, ca să le explic un anumit mecanism.

 

• Nu ți-a condiționat niciun invitat prezența la emisiune de acest lucru – de întrebările date înainte, de teama că un răspuns greșit la o întrebare ușoară le-ar prejudicia imaginea?
  Ei, cum să nu!? Ba da! Sunt oameni care au pus astfel de condiții și de-asta n-am putut să-i chem. N-au venit. Nu ne-am înțeles.

 

• Spuneai cândva că trimiți mesaje invitaților și la ora două noaptea. Cum sunt invitațile la emisiune, de la Negru, la două noaptea?
  N-au o problemă oamenii. S-au obișnuit!

 

• Ți-e dor de vreo emisiune care s-a încheiat? De vreun format?
  Nu. Am avut o mulțime de oferte să refac emisiuni.

 

• „Academia Vedetelor” – ce nebunie a fost cu formatul ăsta, cu emisiunea!
  Am văzut-o la televizor! Zilele trecute am văzut faza cu acvariile.

 

• Și eu, tot în trustul vostru.
  Da… Academia… Dar nu mă mai întorc la formate. Au fost o grămadă de oferte să mă întorc, să refac momentele alea. Să refacem „succesul” ăla. E mort! E ca și cum te reîntâlnești cu o gagică pe care ai iubit-o. S-a rupt, s-a rupt!

 

• Da, dar uite că unii o mai… iubesc…
  Lasă s-o iubească alții!

 

• Ce zic ai tăi? „Ai mici”, cum le spui, când îl văd pe tati la televizor?
  Îi țin departe de televiziune. Se uită, dar nu în disperare.

 

• Au și ei telecomandă și colegi de școală…
  Da, colegii le mai zic „l-am văzut pe tati tău la televizor”.

 

• Ce-ai vrea să-ți zică la 18 ani ai lor, privindu-te în ochi?
  Eveline, e fum ce fac eu! E abur. E un job care nu lasă nimic. Nu lasă nicio urmă. Așa… o plăcuță cum are Vornicu. Și la ce nivel era Vornicu!

 

• O să fie vreun studio „Dan Negru?
  Du-te, mă, de-aici! Crede-mă, e fum! Noi am prins acum o perioadă de anti-televiziune, nu de televiziune. De hăituială după bani… Televiziunea înseamnă imagine, nu doar profit. Noi prindem acum canale, stații de televiziune ahtiate după profit, uitând imaginea. Și trăim și finalul televiziunii, în general… În lume. Ea, încet, încet, e în declin. Ca imagine, ca business…

 

• Ești pregătit pentru online?
  Nu! N-am nicio treabă! Nici nu vreau! E altceva, e un alt business online-ul. Se scrie altfel, se vorbește altfel! E alt dinamism. Sunt o grămadă de redacții de cretini, de ziare care au murit în print și au trecut în online, cu aceiași ziariști. Păi ce treabă are mă, el, ăla săracu’ obișnuit să scrie cu pixul?! S-a trezit că făcea tot frazele alea lungi în online… de nici n-ai timp să le citești.

 

• Cel mai… mișto titlu despre tine?
  Cred că l-a dat Academia Cațavencu. Mi-au făcut unii o fotografie în aeroport. Trăgeam o geantă după mine și, din greșeală, am dat peste unu’. Ăla s-a dezechilibrat și era să cadă. Dar în poză părea ca și cum eu l-aș fi îmbrâncit. Și scria „Negru s-a purtat ca pe pista lu’ mă-sa!”.

 

• Îți place ciocolata?
  Da. Enorm.

 

•  Când ai mâncat ultima dată două ciocolate odată?
  Ciocolată am mâncat alaltăieri.

 

• Încerc să-ți amintesc de lecția pe care ți-a dat-o domnul Lazarov, în biroul său din Madrid. Erai fericit că apăruseși, în același timp, pe prima pagină a mai multor ziare din România. Atunci, domnia sa ți-a spus că celebritatea e ca ciocolata. Dacă mănânci prea multă odată, te saturi. Publicul se satură…
  Era mișto Lazarov! Venea dintr-o altă lume! Avea un alt parfum. Venea dintr-o televiziune în care conta performanța, conta imaginea. Era mirat de televiziunea din România. Mi-l amintesc! Dar nici n-a mai prins foarte mult din ea…

 

• Spuneai, la un moment dat, că știi că voia să-și facă un canal de televiziune și că ceva l-a împiedicat…
  A fost… fraier. Avea foarte mulți bani și nu am înțeles niciodată de ce nu îi investea în imobiliare. A stat într-o chirie undeva pe Bulevardul Caramfil. Acolo avea el sediul. El stătea în chirie și eu îl întrebam „Domnu’ Lazarov, da’ de ce nu vă cumpărați clădirea asta?”. „Mi-e frică”. Îi era frică cu România. N-o pricepea, n-o înțelegea. Noi nu realizăm acum, dar erau ani de hăituială maximă. Era un tip pasionat de televiziune. Ca și Adrian Sârbu.

 

• Ți-e dor de o ședință cu Lazarov?
  Să știi că îi am mesajele prin telefon!

 

• Recitindu-le, ți-au mai dat vreo idee pentru formatele astea noi?
  Să-ți spun ceva: e un format pe care încă îl am pe post – „Te pui cu blondele?” – pe care l-am discutat mult cu el. Am stat mult de vorbă cu el. Era un tip care știa televiziune pentru că știa să acopere toată zona de televiziune: de la regie la producție, la prezentare. Cunoștea tot. Găsești greu oameni din ăștia, buni. Să știi că el a at ultimul imbold și ultimul impuls TVR-ului. El a resuscitat TVR-ul. După aia… s-a prăpădit tot!

 

• Vreau să-mi spui ceva și despre soția ta. Nu e blondă… Te pui cu brunetele?
  Da, e brunetă. Dar să știi că noi suntem așa… mai discreți.

 

• Tocmai de-asta am și vrut să-mi spui ceva… Vorbești public atât de rar despre voi… Spune-mi doar cuvintele potivite…
  Pentru soția mea? Discreție. Și mi-a dat putere! Are o discreție a ei, mi-a dat putere! Sper ca ai mici ai mei – fetița, cel puțin, să aleagă zona aceasta profesională, de stomatologie. Cam asta ar fi. Soția mea e o femeie discretă. Liniștită. Încercăm să ne păstrăm asta. Mă uit cu amuzament în jur. Toți oamenii vor să apară. Cred că tot showbizz-ul românesc – 98,98% – e format din măgarul „pick me, pick me!”.  98,98% din showbizz e măgarul ăla din Shrek, cu replica „Pick me, pick me!” („Alege-mă pe mine!”). Orice, numai pick me! „Să mă văd! Ia-mă!”. Am stat departe. S-ar putea ca asta să mă fi și salvat, în toți anii ăștia. Șapca! Șapca, știi!? Dar nu neapărat șapca… fizică. „Șapca” despre care vorbeam mai devreme. Și acum mă sună unii și alții. Oamenii au și obosit să mă mai sune  – cei de la televiziuni mondene, ziare mondene. Coperți.

 

• Dar ai fi subiect de tabloide? Am găsi ceva de speculat prin… bagajele tale?
  Probabil că da. Mai mult ca sigur că da, din tinerețile mele. Da! Dar să știi că la noi nu există răscolitorii ăia buni de monden. Mondenul e sărac în România. N-are forță.

 

• Simți vreun pericol suflându-ți în ceafă? Te uiți la multe emisiuni, te uiți și la talent show-uri. Simți că e cineva pe acelați target cu tine?
  Nu. Eu îmi păstrez linia de prezentator de Conti, de Bonolis. S-ar putea să fie spre dispariție zona asta. Eu rămân acolo. Adică nu mă interesează… nu vreau să fiu stand uper sau altceva. Nu, nu simt. N-am văzut. Nici nu sunt interesate televiziunile să mai crească genul acesta de prezentatori. Lor le e mai ușor să ia in showbizz, din muzică, de peste tot. Din păcare – sau din fericire, pentru televiziuni – sunt ieftini oamenii ăia. Eu am o mare problemă, mare, mare, mare, pe care o recunosc.

 

• Ești scump?
  Da. Asta e o belea. Și asta o știu. Nu vorbesc despre bani. „Ofertanții” aud și… „Vă sun eu!”. Și să știi că e o problemă asta. Piața de publicitate din România e foarte mică. Foarte mică: două sute de milioane de tot. Ea se împarte la multe televiziuni, la mii de angajați. Și atunci, o televiziune zice: „Ok, bine măi, frate, îl luăm pe Negru. Cât face?” Atâta. „Băi, ești nebun?! Hai, mai bine să-l luăm pe unul care cântă”.

 

• Dar nu cumva pentru o televiziune tu ai fi o… investiție, nu o cumpărătură?
  Nu gândesc așa. Au fost formate care îmi plăceau, formate care s-au prăbușit. Nu cred că eu le-aș fi salvat, dar, din cauză că au intrat niște prezentatori foarte slabi și ieftini, s-au prăbușit. Au fost niște formate pe care eu am negociat și n-am vrut să las la preț.

 

• Cine te-a învățat să fii scump?
  Nimeni. Nu te învață cineva asta. Dar, în fond, ce-ai de pierdut?! Ăștia-s banii. Nu înțeleg de ce aș accepta sume mai mici decât acum trei ani sau decât acum cinci ani. Poate dimpotrivă! Eu cred că am evoluat în ce am, în brand, în tot.

 

• De ce ai acceptat să-mi dai gratis interviul acesta? E un interviu amplu, iar timpul tău în media înseamnă bani. 
  Aleg. Mă duc gratis și la discuțiile cu studenții. Mă sună din toată țara și-mi spun că nu au bani și se miră că vin. Dar, în egală măsură, mă duc la evenimente pe bani tare mulți. Da, recunosc.

 

• Dacă Dan, cel cu discurile din Timișoara, care le ferea e zgârieturi, l-ar fi întâlnit pe Dan Negru de acum… Dacă ar fi stat față în față… ce și-ar fi spus?
  „Frate, ce-ai fost, ce-ai ajuns! Prietene, ce cauți aici?…”

 

• Crezi că vreunul dintre „ei” l-a dezamăgit pe celălalt?
  Nu m-am gândit vreodată. S-ar putea ca „ăsta” de acum… adică s-ar putea ca visele „ăluia” de atunci să nu coincidă întru totul cu visele „ăstuia” de acum.  Sunt zone în viața mea în care totul e ok, sunt zone în care ar putea fi mai bine. N-am niște regrete profunde. Nu sunt subiect bun de roman. Văd oameni care spun „am avut o copilărie grea”…

 

• Tu ești un eseu, nu un roman?
  Nici măcar. Să știi că și un eseu, ca și un roman, are un final pe care poți sau nu să-l ții minte.

 

• Dar ești un motto, o propoziție, ce ești?
  Un punct. Din creion: Paaac!, și gata. Atât de neinteresant…

 

• Negru. Cu cerneală neagră.
  Da. N-am o viață spectaculoasă, n-am trăit greu în copilărie. E o modă să zici „Mamă, ce greu am dus-o și ce bine am ajuns!”. Eu am avut de toate în copilărie. Până și Coca Cola am avut. Mă uit în jur mirat, la oameni. Eu n-am dus-o greu, ai mei nu m-au trimis la serviciu, am fost singur la părinți, am fost cel mai răsfățat de pe pământul ăsta, nu mi-a lipsit niciodată nimic, prietenii mei din copilărie aveau de toate.  Am făcut acum întâlnirea de mulți ani de când am terminat liceul și ne gândeam: „Băi, frate, dar noi n-am trăit sărăcia aia despre care tot citești!”. Și suntem noi, ăștia de 40 și ceva de ani.

 

• Ție își vine să crezi când te uiți în buletin?
  Dar nu mă uit niciodată… Tu zici la nume?

 

• Nu, eu zic de data nașterii. La nume… oricum te cheamă și „Cristian”, dar nu folosești numele acela.
  Nimeni nu-mi spune Cristian. Asta cu buletinul, cu vârsta… n-am nicio chestie. Tot Lazarov îmi spunea – că mă întorc la el întotdeauna – era un mare iubitor de femei. Mare. Era un bun degustător de femei. Întotdeauna zicea că, la el, caroseria e cu probleme, motorul funcționează impecabil.

 

• Apropo e televiziune… Dacă ar veni la tine un bogătaș și-ar vrea să-și facă o televiziune, de la zero. Te-ai duce, pentru bani. Te întreb apropo de miză și apropo de destinul ca de avion al televiziunii. Un „moment mort” la o televiziune cu… portanță are audiență mai mare decât un moment muncit la o televiziune necunoscută, fie ea și cu bune intenții… 
  Am pățit asta. A vrut unul să mă ia asociat la o televiziune locală, acum vreun an. Am avut și o ofertă foarte interesantă acum câțiva ani – nu foarte mulți – de la cineva. Mi-a făcut o ofertă… haioasă. Mi-a zis: „Eu nu pot să-ți dau statutul de lider. Nu poți să ți-l dau – trustul meu nu… Eu nu pot să-ți dau nici măcar Revelioane sau formate mari. Pot să-ți dau suma de bani” – și mi-a arătat o sumă. Eu eram, pentru el, un trofeu. M-am prins că nu eram un trofeu pe care îl voia pentru el, ci pentru ca să nu-l mai aibă Antena. Omul mi-a și confirmat, printre rânduri. Dar nici Antena, nici PRO, nu mai pun baza pe branduri. În televiziune, România nu mai pune baza pe branduri, cum se pune în Italia, Spania sau în Franța. Suntem la periferia televiziunii civilizate. Televiziunea, în România, trăiește din interese politice și din interese financiare. Îți dai seama după  știri. Te uiți la noi și te uiți la străini. Acolo se vorbește de colaps european. La noi, la televiziunile de știri vezi total altceva.

 

•  Spune-le ceva în șoaptă celor care ne vor citi. Dacă tu țipi mereu, măcar acum vorbește cu ei în șoaptă.
  E atât de complicat să mai vorbești în șoaptă în ziua de azi! Eu am prevăzut lucrul ăsta acum douăzeci de ani, de-aia am început să țip! Am știut că vor veni vremurile în care toți vom țipa. Și-am zis: „Ia stai, mă, să fiu eu primul urlător al națiunii!”.  E atât de greu! Vorbind în șoaptă, în România nu te mai aude nimeni. Nimeni!În media, e gata! Șoapta egal familent, în media! Media, în clipa de față, e construită mult din butoaie goale. Fac astea o gălăgie! Alea pline – dai în ele și nu se aude nimic, în schimb astea goale! Șoapta egal faliment în media. Net-ul e mai groaznic decât televiziunea, pentru că nu e ordonat, e fără norme.  Netul e o groapă de gunoi, televiziunea e înaintea gropii de gunoi, adică înaintea net-ului, radioul e faliment și ziarele sunt trecut. În clipa asta, media e complicată. Dacă cineva ar vrea să înceapă să construiască media de astăzi… e ca și la fotbal. Pentru mine fotbal înseamnă Hagi, Steaua de atunci, Duckadam. Eu nu mai știu niciun jucător de la Steaua de acum. Nu-i mai cunosc. Așa a devenit media. Dacă ești întrebat de televiziune, parcă tot de ăștia zici: Marin, Răduleasca, Brenciu, Teo… Negru. Funcționează acum Bartoș, Bobonete, Cabral e tot mai dedemult. Acum, în România, nu mai există prezentatorul 100%. Meseria de prezentator a dispărut!