Stela Enache și Florin Bogardo au trăit o poveste de dragoste care i-a unit atât în viața privată, cât și pe scenă. Dincolo de această iubire care a învins timpul au rămas șlagăre pe care le fredonează generații întregi. Am invitat-o pe Stela Enache să vorbească în numele iubirii, în numele muzicii.
Stela Enache împlinește astăzi, 24 ianuarie 2016, 66 de ani.
EVELINE PĂUNA: Apăreți foarte rar, în ultima perioadă…
STELA ENACHE: Am apărut destul, acum las tineretul să se afirme.
E.P.: Reșița, 24 ianuarie 1950… acolo a apărut… steaua dumneavoastră.
S.E.: Da, este adevărat. M-am născut la Reșița într-o zi importantă – 24 ianuarie. Acolo am început să studiez muzica, acolo am rămas până la 17 ani. La șase ani am început să cânt la pian. Veneam dintr-o familie numeroasă, care, atunci când se întâlnea, cânta. Atunci eram și eu în centrul atenției. Părinții m-au încurajat.
E.P.: Cum se face că ați ales o pasiune deosebită – muzica, și, mai ales, pianul. La șase ani aveați pian acasă? Părinții erau muzicieni?
S.E.: Nu. Părinții mei nu au fost muzicieni, dar tata cânta la vioară. Tatăl meu vine dintr-o familie cu 13 copii – toți cântau la ceva. Nu am ales eu să încep studiul pianului, am fost îndrumată. Mie îmi plăcea să cânt, de pe la trei ani eram deja pe scenă, la grădiniță, la balet. Părinții mei și-au dat seama că aș avea ceva talent, ureche muzicală… Pe lângă toate acestea, eu îmi doream să fiu pe scenă, eu îmi doream să cânt, eu ceream. Și, așa, părinții m-au dat la școala de muzică de la Reșița. Am făcut școala de muzică până la 14 ani. Când am intrat la liceu, nu mai era Școala de Muzică, era Școala Populară de Artă. Între timp, am început să fac și sport, atletism. Mergeam cu trei școli, deodată – liceul, sportul și Școala Populară de Artă – unde am continuat pianul, solfegiile, teoria – și am intrat la canto. Deci am continuat cu muzica.
E.P.: Pentru că atunci ați început să faceți și sport, nu v-a tentat să schimbați scena cu podiumul?
S.E.: Am fost pe podium, am fost și în lotul republican de atletism, am fost o alergătoare foarte bună. Și nu numai – am fost înotătoare, am făcut baschet, handbal…
E.P.: V-ați gândit cum ar fi fost să faceți sport de performanță, nu muzică?
S.E.: Nu, nu m-am gândit la asta. Gândul meu era scena. Acolo mă împlineam eu. La Casa Sindicatelor deja eram o mică vedetă. Am început să cânt cu colegii mei de la Școala Populară de Artă, iar mirajul de a sta pe scenă m-a vrăjit!
E.P.: De ce ați mers la Conservator la Cluj și nu la București?
S.E.: Pentru că părinții mei nu au vrut să mă lase la București. Înainte să termin liceul am fost întrebată serios ce am de gând să fac în viață. Și am spus că vreau să fac teatru. Părinții mei au spus, atunci, să aleg orice, în afară de teatru. Și, cum noi, pe vremea noastră, ascultam de părinți, a trebuit să aleg din ce-mi plăcea – muzica și sportul. Mi-au spus că pot să fac sport, dar nu de performanță și nu ca să fiu profesoară de sport. Și, atunci, mi-a rămas muzica. Și așa am ajuns la Conservator. Dar, la București, aveam rude. Și părinții au spus că nu la București, ci la Cluj.
E.P.: Undeva unde să fiți singură?
S.E.: Da. Undeva unde să nu am rude, să nu am niciun ajutor.
E.P.: De ce nu v-au lăsat la Teatru?
S.E.: N-au vrut.
E.P.: Le-ați reproșat, peste timp?
S.E.: Nu, pentru că muzica mi-a adus atâtea satisfacții… Și, oricum, nu am putut să le reproșez vreodată ceva părinților mei. Eu mi-am iubit foarte tare părinții și părinții mei mi-au dat noțiunea de libertate. Dar aparent, pentru că, de fapt, erau foarte atenți la ce se întâmplă cu mine. Nu am știut că voi face meserie din muzică. Mie mi-a plăcut să cânt. Am intrat la Conservator, m-am perfecționat în ceea ce privește muzica, dar nu știam că-mi va fi meserie.
„A FOST DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE”
E.P.: Să ne oprim la momentul 1971 – Festivalul de la Mamaia, când compozitorul George Grigoriu avea să vă pună mână în mână cu Florin Bogardo – un compozitor pe care îl admirați de foarte mult timp….
S.E.: E adevărat. Mi-a plăcut foarte mult, în primul rând, în calitatea lui de compozitor. Apoi, pentru că era un bărbat foarte frumos – nu îl cunoșteam decât de la televizor – mi-a plăcut…
E.P.: Cum a fost atunci? Cum a fost când v-ați întâlnit, când l-ați avut în fața ochilor…
S.E.: Culmea este că l-aș fi avut în fața ochilor de mai multe ori, înainte… El lucra la Radio, ca maestru de sunet, dar noi nu apucasem să lucrăm împreună vreodată. Eu lucram cu alți ingineri de sunet. Ne-am intersectat pe culoarele Radioului, dar el nici nu se uita la mine. Eram în anul patru de Conservator când George Grigoriu mă tot întreba dacă am vreun prieten. Adevărul e că mie nici nu îmi ardea… Eu aveam scena, muzica, aveam concerte pe unde se putea, făceam turnee cu cei de la Cluj, în vacanțe cântam pe litoral cu colegii mei… Nu-mi ardea de iubit. Sigur că-mi plăcea de el… Ei bine, la Festivalul de la Mamaia, în 1971, fiind o vară foarte rece, a trebuit să ne mutăm la Constanța. Cum eu eram subțirică, firavă și răceam foarte ușor, după repetiție m-a luat maestrul George Grigoriu cu soția dumnealui și mi-au dat – nici acum nu știu – un Martini sau un Cinzano. Și mi s-a dezlegat limba. M-a pus să îi povestesc. După ce am epuizat subiectele de muzică, a revenit la întrebarea despre vreo posibilă dragoste din viața mea. Și eu, în starea aceea puțin euforică, i-am spus de cine îmi plăcea, o persoană despre care îi mai vorbisem altă dată, ce-i drept, puțin. S-a terminat episodul, am plecat de la restaurant și, mergând spre hotel, apare în fața noastră Florin Bogardo. Maestrul Grigoriu ne-a pus mână în mână, invitându-l să îi prezinte… o viitoare stea. Dar câte nu i-a spus despre mine! Și, cum este când trebuie să fie, în seara respectivă era petrecerea pentru ziua de naștere a poetei Ioana Diaconescu, cea cu care el lucra. M-a invitat la petrecere. Eu, a doua zi la ora șase, aveam repetiție cu maestrul Sile Dinicu. M-am dus la petrecere, dar eram mereu cu ochii pe ceas. Trăiam o stare confuză – îmi venea să și rămân, dar știam că trebuie să fiu pregătită pentru repetiția de a doua zi.
E.P.: A fost dragoste la prima vedere?
S.E.: Absolut! La trei zile după ce ne-am cunoscut m-a cerut de nevastă. Și, în două luni, am fost măritată.
E.P.: Ce diferență de vârstă era între dumneavoastră?
S.E.: Opt ani.
E.P.: Și ce diferențe de orizonturi erau între o cântăreață care promitea să ajungă vedetă și un bărbat de succes cu o grămadă de admiratoare, probabil. Și o grămadă de bani.
S.E.: Cu admiratoarele e adevărat. Banii… nu erau.
E.P.: V-ați gândit, la un moment dat, că puteți fi un trofeu?
S.E.: Nu m-am gândit vreodată la treaba asta! Mie mi-a plăcut de el, îmi plăcea cum compunea. Eu eram altă fire – expansivă, optimistă, dar îmi plăcea să interpretez muzica lui de suflet. Ne-a ajutat și faptul că el era un tip mai liniștit și mai introvertit.
E.P.: Totuși, în trei zile v-a cerut de soție!
S.E.: E adevărat… Încă un an eu am fost la Cluj. Și făceam naveta…
E.P.: Cum a fost cererea în căsătorie?
S.E.: Foarte originală. Nu m-a cerut în modul convențional, în genunchi. Am luat premiu la Mamaia… Eu stăteam la hotel, iar șederea acolo urma să se încheie. El a găsit o cameră la o gazdă, unde să mă mut. Eu, după ce am luat premiul, îl așteptam foarte fericită, să vină să sărbătorim. Și n-a mai venit.
E.P.: A dispărut!
S.E.: A dispărut. Deci el era detașat de la Televiziune ca inginer de sunet la Festivalul de la Mamaia și, în seara respectivă, a plecat la București ca să-și ia concediu. Mi-a lăsat pe valize, care erau în mijlocul camerei unde mă mutasem, o scrisoare. Aceea a fost cererea în căsătorie.
E.P.: O păstrați?
S.E.: Sigur. Sunt câteva rânduri care se terminau cu „dacă Dumnezeu vrea și tu vrei, iubirea noastră aș dori-o fără sfârșit”. Și așa a și fost!
E.P.: În trei luni v-ați căsătorit! Ce au spus părinții, ce au spus colegii?
S.E.: Au, lăsați-mă! Plecasem de acasă spre Festivalul Mamaia fără niciun gând. Ei erau la Reșița. Le-am scris o scrisoare de vreo 16 pagini în care le-am povestit tot. Am așteptat câteva zile, cât am considerat că face scrisoarea pe drum, de la Constanța la Reșița. Dar am calculat prost. Și le-am dat telefon – fericire mare pentru că luasem premiu. Mi-am dat seama că nu primiseră scrisoarea. Așa că le-am spus la telefon. Eu vorbeam mai mult cu fetele de la cămin despre cine îmi place, nu cu părinții. Aveam un difuzor mic și, de câte ori se auzea piesa lui la radio făceam liniște în camera noastră de cămin. Săracii de ei! S-au suit în tren și au venit la Mamaia. Atunci am făcut un fel de logodnă. Pe 21 iunie ne-am cunoscut, pe 17 august ne-am logodit și pe 8 septembrie ne-am căsătorit. Și pe 1 octombrie am fost la Cluj, începea facultatea.
E.P.: Părinții soțului v-au acceptat cu ușurință? Au înțeles?
S.E.: Trăia numai tatăl lui. El mă văzuse la televizor pentru că apărusem înainte de acel Festival Mamaia. Lui i-a plăcut, n-a avut nimic de comentat, dimpotrivă. M-a iubit foarte tare și mi-a spus că are impresia că mama lui Florin, care nu mai era în viață, m-a trimis în destinul lor. M-a iubit foarte tare și ne-am înțeles foarte bine. Am rămas lângă el până la sfârșit.
E.P.: Ați avut o căsnicie model. Cum era viața între doi artiști? Amândoi cu faimă, aplauze, admiratori… Au fost gelozii? Au fost sincope?
S.E.: Nu. Din punctul acesta de vedere nu au existat neînțelegeri. În primul rând, nu ne suprapuneam – eu eram interpretă, el era compozitor. De când m-a… descoperit pe mine, el nu a mai colaborat cu prea multă lume.
E.P.: Și nu ați fost acuzată? Că investește prea mult și că sunteți produsul lui?
S.E.: Produsul lui nu eram sută la sută… Da… au fost și astfel de momente. Culmea este că numai eu știu cât am tras de el ca să mai dea piese și altora. Margareta Pâslaru cântase înainte, Mihaela Mihai, Olimpia Panciu… și au mai fost și alți artiști care au cântat piesele lui. Dar eu l-am implorat să mai dea și altora să cânte. Pentru el, ca interpret, trebuia să fii perfect din punct de vedere vocal. Pentru că nu erau condițiile de astăzi. Adică ori cântai curat, ori nu. Era foarte pretențios.
E.P.: Nu se putea repara nimic din computer…
S.E.: Nu. Cântai până ieșea perfect. N-a prea vrut să dea piesele.
E.P.: V-a compus 60 de melodii. Așa este?
S.E.: Nu le-am numărat. Dar da, mi-a compus foarte multe… Am făcut și piese împreună. În 1972 am terminat Conservatorul. În 1973 am fost bună de… export. N-am cerut eu să plec în străinătate, am fost trimisă.
E.P.: N-ați cerut, dar nici n-ați refuzat…
S.E.: Nu am refuzat. Păi cum să refuzi?! Cine pleca atunci?! Doar artiștii și sportivii. Mi s-a propus să reprezint România. El a înțeles foarte bine lucrul acesta. Pe lângă toate aceste lucruri… în România, pe vremea aceea, nu se găsea nimic. Cu atât mai puțin instrumente. El, fiind maestru de sunet, voia să aibă sintetizatorul lui, am reușit să fac un fel de ministudio.
E.P.: Nu v-ați temut de distanță?
S.E.: Nu m-am temut niciodată, pentru că ne știam. Mai e ceva ce n-am spus niciodată. Noi ne-am căsătorit repede, dar doar la primărie. Căsătoria religioasă am făcut-o după cinci ani, atunci când știam exact că nu ne vom despărți niciodată. După șase ani a apărut fata, iar după nouă ani a apărut băiatul. În 1976 și 1979. Între timp am tot plecat. Nu am avut niciodată problema asta cu gelozii, cu întrebări.
E.P.: Soțul rămânea cu copiii, în România. Dumneavoastră plecați în străinătate.
S.E.: Da. Părinții mei ne-au ajutat foarte tare. Practic, s-au ocupat de copii. Nu aveam voie să plecăm împreună.
E.P.: Ați pierdut ani importanți din viața copiilor dumneavoastră.
S.E.: E adevărat. Dar nu s-a putut altfel.
E.P.: Spuneați, la un moment dat, că, după 1989, ați reușit să plecați împreună, toți patru.
S.E.: Da.
E.P.: Și atunci, unul dintre copii v-a spus „E atât de frumos aici! Tu de ce te-ai mai întors?”. Ce i-ați răspuns?
S.E.: Exact așa a fost. A rămas fără cuvinte pentru că nu mă așteptam ca un copil atât de mic să observe diferențele pe care eu le știam. Nu am avut niciodată dorința de a părăsi România, poate și pentru faptul că, înainte de 1989, cine pleca din România era o povară pentru cei care rămâneau în țară. Foarte puțină lume mă crede când spun că eu nu am vrut să plec. În România mi se îndeplinisem tot ce îmi propusesem încă din copilărie, din punct de vedere profesional. Dar, în viață, nu poți să le ai pe toate – și familie, și glorie. și bani, și case.
E.P.: Dar câștigați mult în străinătate?
S.E.: Câștigam, da. Altfel nici nu aș fi mers.
E.P.: În ce ați investit?
S.E.: În acel studio. Pe vremea noastră, lucrurile costau foarte mult. Acum este simplu – e o diferență ca de la cer la pământ. Pe vremea aceea, 80.000 de mărci erau bani mulți! M-a costat studioul ăsta. Apoi apăreau instrumente mai performante, trebuia să ținem pasul. O făceam cu drag.
„NU AM VRUT SĂ LAS MESERIA ASTA”
E.P.: Pe lângă muzică, îmi amintesc că ați spus cândva că îi lăsați pe cei mici cu cataloage de jucării, de modă, să-și aleagă ce să le aducă mama.
S.E.: Da, așa a fost.
E.P.: Spuneați „copiilor mei nu le-a lipsit nimic”.
S.E.: Așa e, nu le-a lipsit.
E.P.: V-au spus vreodată „mama, ne-ai lipsit tu!”?
S.E.: Da, mai ales fata mi-a spus asta.
E.P.: E un preț…
S.E.: Este… În viață nu poți să le faci pe toate și nu poți să te împarți în prea multe feluri. E adevărat, poate am fost și puțin egoistă pentru că nu am vrut să las meseria asta, dar prea mi-am dorit-o, prea am iubit-o.
E.P.: Profesia v-a dezamăgit vreodată?
S.E.: Nu. Niciodată.
E.P.: Oamenii au făcut-o?
S.E.: O, da! Oamenii da! Sigur, nu toți, dar unii da. Dar datorită meseriei mi-am dat seama că nu am trăit degeaba.
E.P.: Din punct de vedere muzical, care au fost cei mai frumoși ani alături de Florin Bogardo? Aș aminti doar câteva dintre piese: „Definiție”, „Apari, iubire”, „N-ai să mă poți uita”, „Balada pescărușilor albaști”, „Rugăciune”, „E o poveste de amor”, „Cum e, oare”, „Mă uit la tine, toamnă”…
S.E.: Mi-au plăcut absolut toate piesele. Fiecare spunea altceva, iar versurile erau scrise deosebit. El a făcut muzică pe poezie. Mie, care am vrut să fac teatru, m-a plăcut foarte mult poezia. Mi s-a întâmplat să renunț la alte piese, pe care mi le ofereau alți compozitori, din cauza textului care nu spunea nimic și nu mă reprezenta.
E.P.: După primele șlagăre, când trebuia, cu fiecare melodie, să reconfirmați așteptările… Aveați încredere într-o melodie frumoasă, sau era o rețetă care construia un hit?
S.E.: Niciodată nu am gândit așa, nici eu, nici el. Nu am avut rețetă de succes imediat. Nu am făcut șlagăre de moment. Niciodată! S-a nimerit să fie „Ani de liceu”.
E.P.: Chiar, cum a apărut această piesă? Șlagărul atâtor generații…
S.E.: În primul rând, a apărut filmul. Regizorul Nicolae Corjos voia neapărat o piesă de muzică ușoară, ca generic pentru început și sfârșit.
E.P.: Și de ce a venit la Florin Bogardo? Erau atâția compozitori…
S.E.: …Așa a fost să fie. El mai făcuse muzică de film. Florin a făcut muzica pentru zece filme. Nicolae Corjos a avut mare încredere în Florin, care ezita. Dar a făcut această piesă. Foarte important este și textul! Sașa Georgescu, care știa foarte bine cam cum gândesc elevii, a scris un text foarte bun, în care se regăseau tinerii de atunci – că toți aveam probleme și absențe la română. Era altă școală – mai riguroasă, mai serioasă. Textul s-a potrivit foarte bine pe melodie, au apărut Ștefan Bănică Jr. și Oana Sârbu, care erau un cuplu drăguț, atmosfera de liceu din film… Noi nu ne-am imaginat că o să prindă atât de tare. A fost pentru prima dată în România când, la lansarea unui film, s-a lansat și discul cu muzica. Apoi Bănică și Oana au cântat piesa foarte mult, în turnee. Toată lumea cerea această piesă. Mi-o cer mie, chiar și acum.
S.E.: Această piesă este și acum la balurile liceenilor. Câți bani primiți pentru că această piesă încă este difuzată?
S.E.: Nu primesc ceva. În străinătate îți trebuie un șlagăr și trăiești și tu, trăiesc și rudele tale.
E.P.: Haideți să le dăm la o parte pe celelalte ale dumneavoastră, incontestabile și multe, și să rămânem la acesta. De ce nu câștigați din acest hit?
S.E.: Pentru că România nu are legi bune. În primul rând, eu, ca interpretă, am luat o singură dată o sumă foarte mică pentru această piesă. Noi, interpreții, nu avem drepturi de autor… de interpretare. Compozitorul ia un fleac de fiecare dată când se cântă piesa respectivă.
E.P.: Bun, compozitorul… în cazul dumneavoastră – soțul.
S.E.: Dar ia ce?! O sumă derizorie, de fiecare dată când se dă această piesă. Nu este ca în străinătate. Nu există legi… Dacă ar fi fost așa, high-life scria pe mine! Dar nu e cazul.
E.P.: Vă luptați acum pentru ca piesele lui Florin Bogardo să fie în casele românilor. Ce înseamnă această luptă? Cu cine e lupta?
S.E.: Mă lupt cu toți. În primul rând, vreau să fac un concert de muzică semi-simfonică… El a făcut și muzică simfonică.
E.P.: Să reorchestrați piesele?
S.E.: Da, am două proiecte: vreau să iau toată muzica lui simfonică și să o dau la cântat, iar șlagărele lui să le fac… altfel. Am auzit Abba și Beatles, făcut cu totul altfel, instrumental. Dar pentru asta trebuie bani mulți. Trebuie un buget pe care nu-l am…
E.P.: Oameni importanți din țara noastră, când vă întâlnesc chiar și pe stradă vă spun cât de mult au ascultat piesele dumneavoastră…
S.E.: Da, este foarte adevărat, dar de aici și până să deschidă portofelul… Nici n-am încercat vreodată. Poate sunt singura solistă – sau nu, dar eu nu am cerut vreodată. Nu pot să cer.
E.P.: Revenind la dragostea pentru Florin Bogardo… Pe 15 august 2009 s-a stins din viață, în urma unui infarct. Cum a fost ziua aceea? Prevestea ceva finalul? Suferea de mult timp?
S.E.: Da…
E.P.: Erați alături de el?
S.E.: Cum altfel?! Nu uitați că eu am întrerupt contractele. Din 2002 a început să meargă totul în jos – a murit tata, atunci am luat-o pe mama de la Reșița și am adus-o la noi la București, apoi s-a îmbolnăvit Florin și boala a înaintat destul de repede.
E.P.: Exista vreo soluție medicală?
S.E.: Am făcut tot ce s-a putut… Era vorba de inimă și de complicații… Nu aș vrea să spun… S-ar putea să fi fost și un virus luat dintr-un spital…
E.P.: Vă amintiți ce v-a spus ultima dată? Când v-a spus ultima dată că vă iubește?
S.E.: Cu o zi înainte! Cu o zi înainte s-a simțit foarte bine și mi-a spus că nu îl mai doare nimic. Cam așa se întâmplă… Îmi spunea că plănuiește să ieșim la teatru, la operă… Și am stat până la sfârșit cu el. După… parcă am fost nebună.
E.P.: L-ați certat pe Dumnezeu pentru perioada grea?
S.E.: Nu. Fiecare om are un destin. Eu știu următorul lucru – venim pe lume și plecăm… singuri. Dumnezeu m-a iubit foarte tare și mi-a dat un om de calitatea lui Florin. Mi s-au îndeplinit dorințele – de familie, de copii, de cântec, de stat pe… verticală! Nu trebuie neapărat să ai un cont bogat ca să fii fericit. În viața mea am cunoscut oameni foarte bogați și foarte nefericiți. Lucrurile sunt foarte relative. Acum, din nefericire, se pune foarte mult preț pe bani. Eu am avut alte principii… Sigur că avem cu toții nevoie de bani, dar nu ca o prioritate.
E.P.: Dintre ultimele știri din presă despre dumneavoastră, sunt cele care spun că vă urmărește un blestem – decesul tatălui, decesul soțului, un incendiu care v-a distrus parte din casă. Credeți că e un blestem?
S.E.: Nu! În primul rând, nu știu cine ar fi putut să mă blesteme. Noi suntem creștini…
E.P.: Copiii ce fac, unde sunt?
S.E.: Unul este în Italia și unul este în Germania.
E.P.: Aveți nepoți?
S.E.: Da, trei. Sunt bunică.
E.P.: Când i-ați văzut ultima dată?
S.E.: Acum doi ani. N-am mai putut să plec… O am pe mama, de 90 de ani.
E.P.: Copiii cântă?
S.E.: Nu. Au făcut muzic, au făcut pian, dar nu cântă.
E.P.: I-a ajutat în viață faptul că sunt copiii lui Florin Bogardo?
S.E.: Dimpotrivă. Cât despre muzică, n-am fost de acord ca fata mea să cânte. Ea a făcut design interior, este măritată în Italia, cu un italian și au doi copii. Acum este Mamă. Nu aș fi crezut că fata mea poate fi o mamă atât de bună! La ea copiii sunt pe primul loc… Poate din cauza faptului că nu a avut parte de mine foarte mult acum toată dragostea ei s-a dus către copii. Băiatul e în Germania. El a terminat aici Management – turism și economie și acum lucrează la o firmă româno-germană. Copiii mei și-au iubit bunicii foarte tare și înțeleg că acum e nevoie de mine aici, lângă mama. Eu nu pot să cad pe capul lor… Eu, dacă știu că ei sunt bine, sunt fericită.
Interviu difuzat de postul de televiziune The Money Channel – Martie 2012
