Numele său înseamnă „Liban”. La propriu! Dar și „Inima lui Dumnezeu”. Lubnan Baalbaki este un dirijor tânăr și talentat, care a venit în România din dragoste de muzică și pentru copilul său. Are în privire culoarea Mării Mediterane și în amintiri imagini ale Războliului din Liban. Articole din presa internațională l-au numit „cel mai tânăr dirijor talentat al Orientului Mijociu”, iar el vede ca pe o misiune puterea de decizie pe care o are la Filarmonica din Beirut, poate cea mai importantă orchestră a Libanului. 

 

 

 

„EU ȘI TOATĂ GENERAȚIA MEA AM CRESCUT ÎN RĂZBOI”

 

• Te-ai format într-o familie de artiști: tatăl tău a fost artist plastic, a fost și profesor la Universitatea de Arte din Beirut. Unul dintre frații tăi este, de asemenea, pictor, altul este actor și muzician… Sora ta cea mare a optat pentru muzică… Tu ai avut posibilitatea de a alege și altceva sau, pur și simplu, arta a fost singura cale?

Mediul în care am crescut a fost optim pentru orice artist sau om cu talent. Am avut posibilitatea să aleg altceva, chiar aveam vise de adolescent să am diverse meserii, dar n-am încercat vreodată să fac altceva decât muzică. Adică n-am făcut vreun pas spre altceva, spre alt domeniu.    

 

• Te-ar fi lăsat familia?

Da, sigur, n-am avut rigori din acest punct de vedere. Nu am fost împins să fac muzică. Toți frații am fost lăsați să alegem ce ne-a plăcut. Însă mediul și-a pus amprenta. Când trăiești între artiști înțelegi lucrurile altfel. Tata venea acasă cu prietenii lui, iar noi, de când eram mici, tot ce știam era despre artă și cultură.

 

• Primul pas spre muzică l-ai făcut către vioară. Aveai 14 ani. Este destul de târziu pentru vârsta obișnuită la care se începe studiul acestui instrument…

Da, cam pe la 13 ani am început să mă îndrept către vioară. Până atunci eram foarte pasionat de muzică, dar nu o studiasem. Era târziu, dar pentru mine nu era nici foarte posibil să urmez cursuri mai repede de atât, pentru că noi trăiam o situație dificilă în Liban.

 

• Războiul din Liban…

Războiul mare din Liban s-a terminat în ’90. Până când s-a refăcut un oarecare sistem de învățământ…

 

• În ce fel te-a marcat situația politică de atunci?

Eu și toată generația mea am crescut în Război. Toate conflictele au început în ’75.

 

• Tu te-ai născut în 1981.

În miezul războiului. Toată copilăria mea s-a derulat în perioada aceea. Am foarte multe amintiri de acasă. E vorba de amintiri, nu de traume. Când crești într-o astfel de atmosferă – cu sunete de alarme de război, când pleci de acasă peste noapte și fugi dintr-o zonă în alta… Nu am avut stabilitate într-o singură casă, am schimbat câteva școli.

 

• Ți-a fost frică, în vreun moment? Te-ai temut pentru viața ta?

Nu, nu am avut vrodată gânduri de genul acesta. Nu știu de ce, cred că pentru că era natural să fie așa. Eu m-am născut în astfel de condiții, nu știam cum este altfel. Pentru mine era normal să aud avioanele survolând zi și noapte. Jucăriile și jocurile noastre erau despre război, despre lupte și despre strategii de luptă.

 

• Te gândeai atunci să pleci să-ți trăiești viața într-o altă țară, o țară care să nu fie în război?

Nu. Crescând într-o țară precum Libanul, n-am avut timp să am traume psihice. Eu normalul l-am văzut după ce am plecat de acolo. Nu știam cum e altfel… În plus, cei ca mine am fost învățați să fim puternici și responsabili. Nu era timp să te gândești că nu îți place acolo și că vrei să pleci. Nu erau variante. Apoi am plecat. Dar când am plecat eu, în Liban era bine.

 

• Când ai renunțat la vioară pentru dirijat?

De fapt, nu cred că am renunțat vreodată de tot la vioară. A fost o bifurcație de dumuri în viața mea. În Liban am făcut Muzicologie, la facultate. Cântând în cor și în diverse orchestre mici, am început să mă gândesc că eu n-aș vrea să fiu doar un violonist în orchestră. Voiam să am o părere despre ce cânt. Voiam să zic și eu cum se face. Îmi plăcea foarte mult ideea de „interpretare”, era foarte atrăgătoare pentru mine. Nu mai era vorba doar să cânt muzică, ci cum să cânt muzică. În Conservator, în Liban, aveam tot timpul discuții cu profesorul meu, pentru că el voia să fac exerciții tehnice și eu voiam să vorbim despre interpretare.

 

• Dar s-a pus vreodată problema să mergi în armată, să te implici în conflictele acelor vremuri?

Până în 2005 – cred – serviciul militar era obligatoriu în Liban. Dar eu, fiind student, am tot amânat…

 

• La un moment dat, ai vrut să pleci în Germania. Doar că, într-un turneu, ai întâlnit Orchestra Operei din Timișoara. Și te-ai îndrăgostit. De o violonista! Ai venit în România din dragoste de muzică și pentru… ea. Dacă n-ar fi fost acel moment ai fi plecat în Germania?

Da. Aș fi plecat în Germania. Actele mele pentru Germania erau aproape gata. Începusem și cursurile de limba germană la Institutul Goethe din Beirut.

 

 

„COPILUL TĂU ÎȚI DĂ STABILITATE ÎN IUBIREA NECONDIȚIONATĂ”

 

 

• Sincer vorbind, ți-a plăcut mai mult orchestra sau mai mult fata? De ce ai ales România?

Nici nu știu ce m-a marcat atunci mai mult. Lucrurile s-au întâmplat de parcă așa era firesc să fie. Am venit în România, am avut o relație de câțiva ani. Cred că Ea a fost trimisă de Undeva, să mă aducă aici.

 

• Mai cu seamă că aveți și o fetiță care îți seamănă. Și ea a ales tot muzica, face vioară și pian.

Da, e violonistă. Împlinește opt ani în octombrie. E foarte interesant să ai un copil. E frumos, te încearcă toate sentimentele. Dar faptul în sine de a avea un copil e uriaș! Adică, într-o zi, ai un… om, care îți seamănă, face foarte multe lucruri la fel ca tine, dar este… atcineva. Faptul că sunt tată m-a schimbat. M-a maturizat. Mi-a dat un alt fel de iubire – o iubire constantă, care nu se pierde. În relații, iubirea se transformă, se pierde, se termină. De la un fleac, te poți despărți definitiv de cineva. Dar un copil, copilul tău, îți dă stabilitate în iubirea necondiționată. Un copil îți aduce iubirea cu adevărat necondiționată, iubirea care nu are nevoie de declarații sau multe cuvinte, esența acestui sentiment.

 

• În România ți-ai perfecționat și profesia. Cine te-a șlefuit în România?

Eu, când am ajuns în România, am ajuns direct la Cluj. Acolo am învățat cu maestrul Petre Zbârcea, care a fost și este profesor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj. Zbârcea a fost studentul lui Celibidache și al lui Antonin Ciolan. Are un caracter deosebit și mă onorează faptul că am putut fi și prieteni.

 

• Nu cunoșteai limba română. Cum v-ați înțeles?

În limba engleză, pe care o stăpânea cât de cât. Atâta cât să se descurce cu mine. Dar eu am învățat destul de repede limba română. Pe maestru l-am întâlnit la Cluj, după cum spuneam, și l-am întrebat dacă mă primește să-mi fie profesor. M-a testat, m-a pus să-l dirijez. A fost bine. Și de atunci a început transformarea mea.

 

• Ce știai despre România?

Absolut nimic.

 

• Măcar… geografic, știai câte ceva?

Da, geografic da. Știam unde este pe hartă. M-am documentat apoi.

 

• Cât timp ți-a luat să te hotărăști să-ți muți viața aici?

M-am hotărât foarte repede. Ca să mă mut cu totul am avut nevoie de câteva luni. Dar decizia de a veni aici… am luat-o foarte repede. N-a fost o decizie foarte grea, nu m-am gândit mult atunci. Iar acest lucru a fost foarte bun. Acum avem cu toții tendința să ne gândim mult la orice detaliu. Pierdem o grămadă de timp. Cred că a fost un lucru bun că am decis așa.

 

• Se întâmpla când aveai 23 de ani. Poate tocmai din acest motiv, al tinereții, ai decis atât de repede…

În plus, îmi doream să învăț muzică. Când l-am întâlnit pe maestrul Zbârcea, am simțit, o data în plus, că aici este locul meu. M-am bazat foarte mult pe intuiție, în perioada aceea. Și a fost foarte bine.

 

• Profesional ai fi fost acum mai bine dacă ai fi plecat în Germania?

Nu știu.

 

• Ce te-a făcut să rămâi în România, la ani distanță după întâlnirea cu maestrul Zbârcea?

M-am integrat foarte repede, în toate aspectele. În societate, în tradiții, am învățat limba foarte repede. Pentru o perioadă am avut familie, apoi m-am mutat în București, am făcut masteratul cu maestrul Horia Andreescu, mi-am făcut prieteni aici, apoi am urmat doctoratul cu maestrul Dan Dediu… Deci am avut activitate continuă. Am început să am concerte peste tot în România.

 

• Ce a spus familia ta din Liban când ai decis să trăiești în România? Și că ai o relație cu o femeie care nu e musulmană?

Aspectul religiei nu a fost niciodată o problemă. Nu a fost o piedică, mai ales pentru că în Liban sunt foarte multe relații mixte – sunt și creștini și musulmani. Faptul că am plecat din țară într-un loc necunoscut pentru ei i-a făcut să aibă grija pe care o are orice părinte în această situație.

 

• La cât timp de la plecarea ta din Liban i-ai adus în România pe părinții tăi, să vadă realizările tale de aici?

Nu au venit niciodată, din păcate. La un moment dat, mi-am pierdut ambii părinți. N-au avut ocazia să vină. A venit, în schimb, fratele meu. A avut două concerte în București – unul al lui și celălalt cu mine, la Sala Radio.

 

• Ce-ai vrea să fi știut ai tăi despre tine, despre ce ai făcut în muzică?

Cred că știu și cred că mă ajută.

 

• De Liban te leagă acum faptul că ești dirijor permanent la Filarmonica din Beirut dar și Orchestra Națională de Tineret din Beirut, pe care ai înființat-o tu. Ce te-a făcut să înfăptuiești acest proiect?

Cred foarte mult în tineri și am văzut că sunt foarte multe talente care nu au mediul potrivit să crească. Am insistat să se înființeze acest proiect care are foarte multe rezultate bune. Este un proiect în creștere.

 

• Ai adus în România pe cineva de acolo?

Nu. Încă nu. Dar formăm legături cu diferite instituții de tineret din lume.

 

 

„AM O VIZIUNE NOUĂ DESPRE CUM AR TREBUI SĂ FIE ORCHESTRA REPREZENTATIVĂ A LIBANULUI”

 

 

• Profesional, ți-a mulțumit cineva până acum?

E destul să mă uit la tinerii aceștia, atunci când cântă într-un concert, și să le văd satisfacția pe față. Au început să aibă concerte importante, adevărate, cu public. Emoția lor și bucuria de după concert sunt cele mai mari satisfacții pentru mine. Mai ales pentru că eu nu i-am dirijat niciodată în concert. Tot timpul las pe altcineva să dirijeze. Ultima data au cântat Vivaldi – „Anotimpurile” și dirijor a fost un violonist, din orchestră.

 

• Este acesta cel mai important proiect pe care îl lași acasă, în Liban?

Poate va fi, peste câțiva ani. Dar și la Filarmonica din Beirut am foarte multe proiecte și idei noi. Și la Filarmonică simt că am o misiune. Am adus cu mine acolo o gândire diferită și o altă abordare. Nu este vorba doar despre cum dirijez eu în concerte, e vorba și despre faptul că am putere decizională. Cred că a fost un lucru bun pentru această orchestră să primească în board un membru de vârsta mea, care are o viziune nouă despre cum ar trebui să fie Orchestra reprezentativă a Libanului.

 

• Citeam despre tine niște articole care te numeau „cel mai talentat dirijor tânăr din Orientul Mijlociu”. E o etichetă importantă…

Este. Mai ales că, eu când am început să dirijez în Liban Orchestra Filarmonică, aveam 30 de ani.

 

• Cine era în sală să asculte, din partea ta?

Toți frații mei. Și tata. Și rude… Noi suntem o familie destul de numeroasă, o familie mare. Cred că atunci am avut vreo 30-40 de oameni din partea mea, în sală.

 

• Ce ai simțit când ai ridicat bagheta dirijorală, la începutul concertului? Momentul acela în care parcă te joci cu respirația celor din sală, totul e în mâna ta și depinde de un gest…

Din momentul în care fac primul gest dirijoral, nu mai am nicio emoție. Mă deconectez de la absolut tot și intru în muzică.

 

• Ca nivel al profesionalismului, faci comparații între Filarmonica din Beirut și orchestrele pe care le-ai diriajt în București? Libanul și România sunt țări cu tradiție muzicală diferită, cu situații diferite…

Orchestra de acolo este multinațională. Sunt muzicieni din Liban dar sunt și din România, și din Ungaria, din Polonia, din Ucraina…

 

• Câți români sunt?

Românii sunt cei mai mulți, în afară de libanezi, în Filarmonica din Beirut. Sunt vreo 20.

 

• Tu i-ai adus?

Nu, nu i-am adus eu. Erau de dinainte. Dar eu am invitat foarte mulți soliști din România la concerte de acolo. Eu nu compar orchestrele, dar și în Liban vorbim despre un standard profesionist înalt. E o orchestra foarte bună. Ca și tradiție, „vârsta” este mult mai mică…  A fost înființată în anul 1999 – 2000. Dar e formată din muzicieni cu foarte multă experiență. Are toate datele să fie o orchestra foarte bună – muzicienii sunt foarte buni, vin soliști foarte buni, vin dirijori foarte buni și vine și un public extrem de educat și care știe muzică.

 

• Unde te vezi mai mult în perioada următoare? În România, cu provocările de aici, în Liban, prin Europa sau mai departe?

Eu, ca orice dirijor, aș vrea să am o carieră cât mai extinsă în lume. Nu de dragul de a colecționa orchestre, ci pentru experiențe. De fiecare dată când dirijezi o orchestră nouă ai oaltă trăire, de parcă te naști din nou.

 

• Contează și publicul care, de fiecare dată, așteaptă altceva.

Sigur. Iar aceasta este o senzație care dă dependență. Tot timpul vrei o orchestra nouă ca să trăiești iar sentimentul acesta. Aș vrea, cu siguranță, să dirijez în Europa, America, unde, de altfel, am mai fost.

 

• Care este, pentru tine, cea mai importantă orchestră pe care ai dirijat-o până acum?

Am dirijat în Mexic, în Egipt, în România, în Quatar. E greu de spus…

 

• Publicul care te-a primit cel mai bine?

În Liban deja publicul mă cunoaște. Și e o familiaritate între noi. Nu pot să zic că a fost vreodată un concert cu un public rece. De exemplu, într-un concert din Mexic, niște personae din public au venit la mine, la final, m-au salutat, am băut un shot de tequila – așa este tradiția la ei – apoi m-au invitat la o petrecere unde erau toate rudele lor. Iar rudele au venit cu cadouri si suveniruri. A fost wow! Ceva foarte neobișnuit pentru mine – să mă sărbătorească niște oameni străini, ca pe un prieten.

 

• Se spune despre artă că este un mediu dur, în care trebuie să te descurci singur, de fapt, desi aparent lucrurile nu par așa. Așa este? E o lume grea?

E o lume grea și sunt foarte mulți artiști care nu cred în prietenie. Eu cred că poți avea prieteni. Ca să fii un artist adevărat, trebuie să fii Om. Și un om fără prieteni nu există. Dar arta este un mediu foarte dificil, pentru că întâlnești tot felul de suflete, de oameni. Fiecare cu altă educație. Din păcate, te întâlnești des cu oameni care sunt dispuși să facă orice și pentru cel mai mic câștig profesional. Dar nu este important ce ai în jur, ci ceea ce vezi tu și cum înțelegi să fii. Eu nu mă uit la lucrurile rele.

 

• Există un musician pe care îl admiri?

Sunt foarte mulți muzicieni pe care îi admir. Uite, de exemplu vreau să zic de Remus Azoiței. L-am invitat anul trecut în Liban. Și a cântat Concertul de Vioară de Brahms. Eu nu îl știam dinainte pe Remus. L-am cunoscut pe Facebook, i-am scris, l-am invitat, am aranjat tot și a venit. În câteva zile în care a stat acolo și am făcut repetițiile, am devenit super buni prieteni! Și acesta este un exemplu. Am mai multe. Când un artist îmbină și combină arta, talentul și umanul, devine un om deosebit. Deci se poate! Am legat o prietenie în câteva zile. Și o păstrăm!

 

• Dacă s-ar închide granițele, la un moment dat – imposibil – și ar trebui să alegi între România și Liban, știind că nu vei mai putea vedea vreodată cealaltă țară, ce ai alege?

Păi… aș alege o a treia țară.

 

• Germaia? Refuzată demult? I-ai da șansă acum?

Nu cred. Nu cred că aș mai face acest pas. M-aș duce în extrema Pământului – ori în Japonia, ori în America.

 

• Cât te ține legat de România copilul? Fetița e aici…

Foarte mult. Vin în România în fiecare lună, pentru ea. Eu sunt dirijor invitat, am câteva concerte pe stagiune, dar pentru ea vin în fiecare lună.

 

• Fetița ta a fost în Liban?

Da, o duc în fiecare an. O dată pe an.

 

• Care sunt proiectele tale pentru România, în perioada următoare?

O să am concerte în Bacău, Iași, Sibiu, București.

 

• Ce le spui celor care nu tecunosc, dar care te-au văzut dirijând?

Dacă știu arta mea, îmi știu partea bună.