„50 de euro pentru „su.k and fu.kˮ . Este propoziția care testează gradul de libertate (sau de libertinaj) al unei țări. În București, cuvintele acestea te fac să ridici din sprânceană și să apostrofezi rostitorul, pe timp de zi, iar pe timp de noapte se rostesc pe furiș în zone rău-famate. În Amsterdam, sunt principala atracție a turiștilor, care negociază plăceri fără jena de a fi văzuți cu o prostituată.
În Amsterdam, municipalitatea cumpără din ce în ce mai multe vitrine în care, până de curând, stătau prostituate din toate colțurile lumii… mai mult românce și bulgăroaice, ce-i drept, informație unanim confirmată de sondaje, dar chiar și de vânzătoarele de plăceri. ONG-urile care luptă pentru eradicarea prostituției și pentru salvarea victimelor traficului uman, susțin această măsură, pe care prostituatele, însă, o contestă. Argumentul suprem al celor care stau în vitrină este acela că, dacă statul ia locul de muncă al unei fete care vrea să practice prostituția, aceasta va ajunge pe stradă și va fi obligată să intre în prostituția ilegală. Deci, va fi în pericol. Așadar, spun prostituatele, măsura doar acoperă o problemă de etică a acestei societăți despre care se credea că are cea mai deschisă mentalitate europeană, trâmbițată la rang de simbol al orașului – XXX. Și asta pentru că fetele care aleg să se prostitueze în vitrină sunt un fel de… femei de afaceri, care se înregistrează și plătesc taxe la stat, putând să își managerieze singure… cariera. Din acest motiv, fetele din Districtul Roșu au declarat, în repetate rânduri, că Guvernul este cel mai mare pește. Mai mult decât atât, în Olanda sunt foarte mulți politicieni care laudă modelul nordic, o sursă a poliției dând ca exemplu faptul că Suedia, care interzice prostituția, a avut un singur caz de crimă, iar Olanda – 127. Ceea ce se omite în aceste documente este faptul că raportul din Suedia a fost întocmit în ultimii 15 ani, iar pentru Olanda, în ultimii… 127. Totuși, autoritățile Olandeze au recunoscut că traficul de persoane este în scădere în Amsterdam, numărul plângerilor scăzând de la 124 de persoane, în 2012, la 32, în 2013, deci un procent de 74%.
Însă adevărul despre prostituție este știut doar de cei care sunt dincolo de draperiile roșii ale vitrinelor, fie că sunt prostituate, fie că sunt clienți. Citiți, în exclusivitate, opiniile unei prostituate și ale unui client fidel.
Felicia Anna este o prostituată din România, care lucrează în vitrinele Amsterdamului. Are 27 de ani și se prostituează de 4 ani. Ține un blog, behindthelightdistrict.blogspot.nl, unde scrie despre fenomenul prostituției și participă la dezbaterile pe această temă. Clientul… este un blogger care semnează pe un site cu milioane de vizualizări, fiind cel mai cunoscut reper online despre viața de noapte din Amsterdam.
Prostituată: Nicio clipă nu m-am gândit să renunț la jobul ăsta. E prea bine plătit!
E.P.: În limba română, profesia ta pare mult mai curajoasă decât pronunțată în engleză… „Prostitute” – „prostituată”. Iar acest lucru este, probabil, din cauză că, în România, această meserie este tabu. Ce simți tu, când, la 27 de ani, spui răspicat despre tine că ești prostituată și, mai mult decât atât, ai un blog care își propune să schimbe mentalități despre o lume atât de controversată?
F.A.: La început m-am simțit mai stânjenită decât acum. Mi-a fost foarte greu, pentru că sunt foarte mulți cei care nu privesc cu ochi buni meseria aceasta și reacționează pe măsură. Dar, după o vreme, începi să te obișnuiești cu reacțiile oamenilor, să le accepți și, pur și simplu, să nu îți mai pese atât de tare de ce cred oamenii despre ce faci tu. Mulți au o părere proastă despre prostituție, dar acest lucru este doar din cauza faptului că au prejudecăți. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care scriu pe blog. Din cauza prejudecăților, oamenii cred că a avea această meserie este un lucru rău, că toate suntem forțate să facem asta. Nu este adevărat! Iar eu încerc să explic acest lucru, pe blog, sperând că, într-o zi, pe blogul meu, cuvântul „prostituțieˮ nu va mai fi atât de controversat pe cât este azi.
E.P.: Povestea ta începe într-o Românie în care nu ți-ai găsit locul din pricină că salariile erau foarte mici. Cum ai ajuns să iei decizia de a pleca la Amsterdam? Știu că a existat un cuplu care ți-a facilitat mutarea acolo… Cum i-ai întâlnit pe oamenii de acolo? Cum s-a întâmplat, concret?
F.A.: Am avut un prieten care cunoștea acest cuplu de ceva vreme. Într-o zi, când i-am menționat că sunt sătulă de țara mea și de situația care este în România – salarii atât de mici în comparație cu cele din alte țări, el mi-a spus despre prostituție și mi-a recomandat acel cuplu, care să mă ajute. M-am gândit la asta un an înainte să iau decizia, și, pentru că salariul meu devenea mai mic pe zi ce trecea, m-am hotărât să fac pasul. I-am contactat pe oamenii aceia și ei mi-au explicat cum avea să decurgă totul și care erau așteptările lor de la mine. După ce am căzut de acord, mi-au aranjat totul – călătoria la Amsterdam, un loc unde să stau, m-au ajutat financiar, m-au ajutat să mă înregistrez în Olanda, făcându-mi propria companie de prostituție. Au făcut tot ce le-am cerut, iar eu le-am plătit totul înapoi, întocmai cum am aranjat. Totul a mers conform planului. Practic, ei au fost agenția mea neoficială și nu m-au ajutat doar să-mi găsesc un job, ci și să reușesc să mă descurc cu tot ce aveam nevoie. În alte domenii de activitate, lucrul acesta ar fi considerat un mare serviciu, dar nu și în prostituție. De multe ori tipul acesta de ajutor este considerat trafic de carte vie de către legea olandeză.
E.P.: Odată ajunsă în Amsterdam cu intenția de a fi în spatele ferestrei, ai avut vreo clipă intenția să renunți? Te-a speriat ceva?
F.A.: Nu, nicio clipă nu m-am gândit să renunț la jobul acesta. E prea bine plătit și oferă prea multă libertate în ceea ce presupune decizia despre când să lucrezi, cât să lucrezi și cum să îți faci treaba. N-aș putea găsi genul acesta de libertate și acest salariu la niciun alt job din lume. Cât despre teamă, am avut ceva emoții la început, dar nu mi-a fost frică. A fost ca oricare altă „primă zi la serviciuˮ, la un nou serviciu – ești puțin reținut pentru că nu știi la ce să te aștepți, cum o să fie. Dar cred că asta este ceva care ni se întâmplă tuturor în prima zi la serviciu, nu este doar în cazul prostituției.
E.P.:Tu de ce ai ales acest domeniu? Banii au fost singurul motiv?
F.A.: Da, banii au fost singurul motiv. Toate fetele care se prostituează o fac doar pentru bani. Oamenii care spun că au jobul ăsta pentru că le place să facă sex, mint. Până la urmă, dacă îți place atât de mult poți să mergi la un club și să faci sex 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Nu trebuie să ai jobul ăsta ca să ai parte de mult sex. Singurul motiv pentru care oamenii care iubesc sexul intră în meseria este cel pe care îl au și cei din cealaltă categorie – se plătește extrem de bine.
E.P.: Înainte de experiența din Amsterdam, ai lucrat și în România ca prostituată?
F.A.: Nu, nu am fost prostituată în România. Am venit la Amsterdam pentru că este legal și sigur. Plătim taxe și impozite, avem protecția poliției. În România era ilegal până anul trecut și puteam fi arestată. Acum nu mai este ilegal în România, dar fetele care fac asta nu au drepturi și niciun fel de protecție. Acesta este motivul pentru care am ales să lucrez în Amsterdam.
E.P.: Poate orice fată să ajungă în faimoasele ferestre din Amsterdam? Se pune problema… compromisurilor pentru a ajunge acolo?
F.A.: Nu, teoretic orice fată cu vârsta peste 18 ani poate să lucreze ca prostituată în Olanda. Unele orașe cer limita de vârstă de 21 de ani. Este și cazul Amsterdamului. Pentru a lucra aici ai nevoie de un permis de rezidență, dar din 2014 nici acesta nu mai este necesar pentru cele care vin din România. În plus, trebuie să te înregistrezi ca „persoană autorizatăˮ, lucru ce presupune un impozit de 21%. Dar da, oricine vine aici poate lucra în prostituție, câte vreme o face legal.
E.P.: Cum a fost pregătirea înainte de „prima dată” în vitrină?
F.A.: Nici nu-mi mai amintesc atât de mult de prima dată, de vreme ce au trecut deja cinci ani de atunci. Dar nu-mi amintesc să fi fost foarte diferit de oricare altă zi la serviciu. Tot ceea ce trebuie să faci este să te machezi, să-ți aranjezi părul și să-ți iei haine de schimb. Nu e nevoie de multă pregătire în jobul ăsta.
E.P.: Primul client a bănuit că ești nouă în Amsterdam?
F.A.: Nu, pentru că cei mai mulți clienți din Amsterdam sunt turiști, deci sunt la fel de începători ca tine în domeniu…
E.P.: Faptul că prostituția este legalizată la Amsterdam face ca acest fenomen social să difere esențial de cel din România. Din punctul tău de vedere, cum arată comparația București-Amsterdam, în ceea ce privește domeniul serviciilor sexuale?
F.A.: Da, este o diferență uriașă. În primul rând pentru că aici este legală și ai ajutorul poliției. Dacă vreodată am o problemă, apăs butonul de alarmă din camera de lucru și sunt sigură că poliția va veni. Îți imaginezi poliția protejând prostituatele din București și arestând clienții pentu că sunt agresivi, nu din cauza relației prostituată-client?! În al doilea rând, a fi prostituată în România este un lucru pe care opinia publică nu îl acceptă. În România, dacă se află că ești prostituată, ai o mare problemă! În timp ce aici, e mai mult sau mai puțin o problemă, de vreme ce e o treabă legală. Deci ai mai multe drepturi și nu ești victimă a discriminării. Însă în termenii serviciilor sexuale nu am de unde să știu, de vreme ce nu am lucrat și în România, ca să pot compara.
E.P.: Am citit niște statistici care spuneau că, de fapt, un procent foarte mic al bărbaților care intră în spatele ferestrelor ajung la sex. Majoritatea caută doar o persoană care să le asculte problemele din cuplu, plătesc pentru masaj sau, pur și simplu pentru a-și impresiona prietenii. Care este adevărul, privit de dincolo de fereastră?
F.A.: E adevărat. În meseria asta nu se face atât de mult sex pe cât se crede! Mulți bărbați intră la noi pentru alte lucruri. Unii vor doar să vorbească, unii vor masaj și, da, sunt destui și cei care vor să-și impresioneze prietenii lăsați afară. Jobul ăsta este mai mult despre a avea parte de atenție din partea unei femei, decât de sex. Bineînțeles că sunt și clienți care vin cu intenția clară de avea sex, dar uneori nu reușesc din cauza stresului de a se afla pentru prima dată la o prostituată, sau din cauză că beau peste măsură sau fumează prea multă iarbă. Jobul ăsta, de departe, nu este doar despre sex. Cred că 30% dintre clienții mei au parte, de fapt, de sex.
E.P.: Plimbându-mă prin Amsterdam am putut vedea tot felul de reacții din partea oamenilor care vă privesc. Cum vedeți voi lumea, din vitrina care vă expune?
F.A.: Eu n-am nimic împotrivă dacă oamenii vor să viziteze Districtul Roșu din Amsterdam. Înțeleg că, parțial, este o atracție turistică, dar toată lumea știe ce găsești aici, deci dacă oamenilor nu le place ce văd, să nu vină aici să ne deranjeze cu privirile lor dezaprobatoare.
E.P.: Cum are loc negocierea cu un client?
F.A.: Dacă văd un client de care sunt interesată îi deschid ușa și îl las să intre. Nu este adevărat că prostituatele trebuie să facă sex cu oricine vine la ele, au dreptul să își aleagă clienții. Clienții ne întreabă care sunt tarifele pentru servicii și pentru lucrurile care îi interesează în plus, iar noi le răspundem. În general nu este nevoie de multă negociere, e pe principiul „dacă-ți convine bine, dacă nu-nuˮ.
E.P.: Pot intra mai mulți clienti odată? Sunt primiți doar bărbații sau și femeile?
F.A.: Oficial, patronii de ferestre care închiriază prostituatelor camerele de lucru nu permit decât accesul unui singur client. Este pentru siguranta prostituatei – în cazul în care ar intra mai mulți, ar putea-o imobiliza ușor și ea ar fi în pericol. Dar unele fete acceptă să primească mai mulți bărbați în același timp. Și femeile sunt binevenite, deși nu toate prostituatele le vor primi. Eu, de exemplu, nu primesc, dar sunt alte fete care o fac. Treaba asta chiar depinde de fata respectiva și de ce este dispusa să facă.
E.P.: De ce nu există și bărbați în vitrină, pentru doamne?
F.A.: Cei din Amsterdam au făcut un test, acum câțiva ani. Dar, din câte am auzit, presiunea menală pur și simplu era prea mare pentru acei bărbați. Pur și simplu nu au suportat presiunea psihică și privirile iscoditoare ale oamenilor. Cred că treaba asta le demonstrează femeilor că ele au puterea mentală de a face jobul ăsta.
E.P.: Este adevărat că fiecare fată își manageriază singură veniturile? Adică plătește o chirie studiourilor pentru fereastra pe care o ocupă?
F.A.: Da, de fapt deținătorul ferestrei pe care o închiriezi nu te lasă să aduci bărbați cu tine, la serviciu. În afară de clienți. E un loc doar al fetelor. Când mergi la muncă, întâi treci pe la biroul central, să plătești chiria pentru seara respectivă. Se acceptă doar cash, iar după ce plătești primești cheia camerei, pe care trebuie să o returnezi la sfârșitul turei.
E.P.: Ce se întâmplă dacă un client își dă seama că prostituata respectivă este victimă a traficului de persoane?
F.A.: Clienții pot face denunț la poliție, chiar în mod anonim. Iar acest lucru a fost promovat intensiv de către Guvern, prin multe campanii. Ultima dintre acestea, care a rulat timp de doi ani, a notat 392 de apeluri, dintre care doar 7% s-au concretizat în arestări. 61% dintre aceste apeluri erau făcute de către cei care lucrau în prostituția ilegală. Iar treaba asta demonstrează că, atunci când este cazul, clienții raportează mult, dar rareori se demonstrează a fi un caz de trafic uman și majoritatea sunt în cazul prostituției ilegale.
E.P.: De ce sunt acum atât de multe ferestre goale și spații închise, dezafectate?
F.A.: Ei bine, o parte dintre acele ferestre au fost cumpărate de către municipalitate, care susține că, astfel, luptă împotriva traficului uman. Eu nu văd cum fapul că le lași pe aceste femei fără loc de muncă poate să salveze victime. Dar depinde și de momentul zilei. Pe lumină multe ferestre sunt goale pentru că fetele nu fac mulți bani în timpul zilei. Seara se fac cei mai mulți bani, și de aceea fetele aleg să lucreze atunci. Camerele goale arată că acea încăpere a fost închiriată, iar fata se află în timpul ei liber sau în vacanță.
E.P.: De la ce sumă încep negocierile în Districtul Roșu?
F.A.: În Districtul Roșu prețul minim este de 50 de euro, pentru pachetul de bază, de 15 minute. Clientul poate să cumpere și alte servicii în plus, contra cost.
E.P.: Câți clienți primești, de regulă, într-o seară?
F.A.: Este greu de spus, de vreme ce totul se schimbă, de la zi la zi. În unele zile nu ai niciun client, în altele ai trei sau patru, în altele poți să ajungi la douăzeci.
E.P.: În cazul în care clientul este nemulțumit, i se restituie banii?
F.A.: Nu, în Districtul Roșu banii nu se returnează.
E.P.: Tariful se măsoară în intensitatea serviciilor prestate sau în timpul alocat?
F.A.: În amândouă. Dacă un client vrea mai mult decât pachetul de bază, trebuie să plătească mai mult, dacă vrea mai mult timp, de asemenea. Cât de mult… asta depinde de fiecare fată.
E.P.: Cum alegi clienții astfel încât să nu fie nevoie să se ajungă la butonul de alarmă? Ai trăit vreodată ceva periculos din acest punct de vedere?
F.A.: Asta înveți cu timpul. Jobul ăsta te face să poți să citești oamenii foarte bine. De îndată ce capeți experiență poți să-ți dai seama dintr-o privire pe cine poți să primești și pe cine nu trebuie să lași să intre. Dar și cine este dispus să cheltuiască o grămadă de bani! O singură dată am fost într-o situație periculoasă. Am avut un client care, la prima vedere, nu părea a avea ceva nepotrivit. Apoi, dintr-o ddată, a început să mă strângă de gât. Mi-a dat drumul după o vreme, dar, pentru o clipă, am crezul că ăla mi-e sfârșitul. S-a demonstrat că a cumpărat niștre droguri ciudate de pe stradă, care l-au făcut să-și piardă mințile. De îndată ce și-a venit în simțire, mi-a dat drumul. Și-a cerut scuze de nu știu câte ori, am simțit că îi pare cu adevărat rău, apoi s-a speriat și a fugit pe stradă în chiloți, cu hainele în mână.
E.P.: Drogurile sunt legale la Amsterdam. Le luați, pentru a avea parte de mai multă distracție?
F.A.: Nu, nu fac jobul ăsta de distracție, ci pentru bani. Mă întreb dacă o secretară e întrebată vreodată dacă e la job pentru distracție. Nu, prostituția este un serviciu, la fel ca oricare altul, iar majoritatea oamenilor lucrează pentru bani. Nu am luat niciodată droguri și, sincer, nu sunt foarte multe fetele care se droghează în timpul serviciului. Trebuie să îți asumi că, dacă ai acest job, vor fi mulți cei care te vor privi în vitrină. Dacă te prostituezi și iei și droguri, cu toți oamenii ăia holbându-se, ajungi la paranoia. Nu e un lucru înțelept!
E.P.: Se spune că, în Districtul Roșu, cele mai multe fete sunt românce. Așa este?
F.A.: Este greu de spus, de vreme ce sunt cam la fel de multe bulgăroaice și românce. Dar este cert că majoritatea fetelor care se prostituează aici sunt românce și bulgăroaice. Aș spune că procentul este cam de 65%.
„În România nu aș lucra în prostituție”
E.P.: Ai accepta să lucrezi ca prostituată și în alt oraș? Sau în altă tară? Sau în România?
F.A.: Am ales să lucrez la Amsterdam pentru că aici poți face o grămadă de bani de la turiști. Alte orașe au mai puțini turiști, iar localnicii nu sunt atât de generoși – plătesc mai puțin și cer mai mult. De asemenea, prețurile pentru serviciile sexuale sunt mai mari la Amsterdam, deci e simplu să faci mai mulți bani. M-am gândit la un moment dat să lucrez în altă țară, dar avantajul în a lucra în spatele vitrinei este ca ești propriul tău șef, nu ca atunci când lucrezi în cluburi. Și astfel poți să îți alegi singură clienții. Escortele nu pot face asta, de exemplu. În plus, aici am protecție, lucru de care nu m-aș bucura pe stradă. Totuși în România nu aș lucra niciodată. E prea periculos, oamenii văd prostituția ca pe ceva tabu, în plus s-ar afla mai repede ce fac, dacă aș munci în țara mea.
E.P.: Te deranjează comparațiile cu prostituatele care fac această meserie în România?
F.A.: Nu, de ce m-ar deranja? Este același lucru ca a fi un economist comparat cu un alt economist din România? De ce ar fi diferit? Singura diferență dintre prostituate este motivul pentru care o fac, nu meseria în sine. Dacă faci acest job dintr-un motiv greșit, cu siguranță ți-ai greșit meseria.
E.P.: Ce faci atunci când nu muncești în vitrină?
F.A.: Aceleași lucruri pe care le fac toți oamenii atunci când nu se duc la serviciu – cumpăr mâncare și haine, fac curat, gătesc… Îmi place să ies la plimbări, vara merg în concediu. Este o meserie ca oricare alta, nu ne schimbă cu nimic viața privată.
E.P.: Te vezi făcând altă meserie?
F.A.: Acum nu. Și nici în viitorul apropiat. Sunt prea bine plătită ca să renunț acum. Dacă voi face altceva vreodată… o să-mi deschid o companie proprie, dar nu sunt sigură încă.
E.P.: Te preocupă foarte mult deciziile politice în ceea ce privește prostituția. Te-ai gândit vreodată că ai putea fi un bun jurnalist?
F.A.: Nu, e prea multă muncă pentru un salariu insuficient. Nu-i pentru mine. În plus, n-aș putea suporta să am un șef care să-mi spuncă ce să scriu și ce să nu scriu.
E.P.: Ce spune iubitul tău despre meseria ta? El lucrează în același domeniu?
F.A.: Nu, iubitul meu are un job la un birou obișnuit, face ceva total diferit. Iubitul meu mi-a fost client demult, așa ne-am cunoscut. Deci știe despre meseria mea și a știut de la bun început în ce se bagă. Dacă nu ar fi acceptat asta, era liber să plece oricând. Dar nu a făcut-o, nu a plecat! Ba dimpotrivă, mă susține.
E.P.: Îți dorești copii? Le-ai menționa acest episod din viața ta?
F.A.: Da, mi-aș dori să am copii, dar nu atâta vreme cât am jobul ăsta. Vreau întâi să fac suficienți bani cât să-mi pot lua tot ce-mi doresc, înainte să încep capitolul cu copiii. Cred că o să le spun despre această perioadă din viața mea când vor fi destul de mari să înțeleagă.
E.P.: Cum te recomanzi celor care nu bănuiesc că tu ești Felicia Anna?
F.A.: Nu mă recomand, nimeni nu știe care este identitatea mea reală. Numele meu adevărat, numele de la muncă și numele de pe blog nu au absolut nicio legătură. Nu mă recomad clienților cu numele Felicia Anna. Acesta este un pseudonim cu care mă identific în dezbaterile despre prostituție. Nu le spun clienților, nici colegilor că sunt Felicia Anna, deci pot fi oricare fată care lucrează în Districtul Roșu.
E.P.: De ce „Felicia Anna”? De ce acest nume care nu pare, neapărat sexy?
F.A.: Prietenului meu i-a plăcut unul dintre nume, mie mi-a plăcut celălalt așa că le-am combinat. Am vrut să aleg un nume pe care să nu-l aibă toată lumea, ca să nu bag pe cineva în vreo belea pentru că poartă același nume. Nu are nicio legătură cu a fi sexy. De fapt, nu-i nimic sexy la numele ăsta.
„Familia este totul pentru mineˮ
E.P.: Păstrezi legătura cu familia ta din România?
F.A.: Da, familia este totul pentru mine. Merg des acasă, în România, să îi vizitez. Familia este foarte importantă pentru mine, nu vreau să o pierd.
E.P.: Ce crezi că s-ar întampla daca ar afla că te prostituezi?
F.A.: Nu știu și nici nu vreau să aflu, prefer să nu mă gândesc la asta.
E.P.: Este adevărat că bărbații care vă solicită serviciile își scot verigheta de la mână? Sau este doar un mit?
F.A.: Unii o scot, dar majoritatea nu. Bărbații care își scot verigheta o fac pentru ei înșiși, ca să nu le cadă privirea pe ea în timp ce… vizitează o prostituată. Dar nu fac acest gest pentru noi, de teamă că am vedea-o sau ceva de genul ăsta. Ăsta e un gest pe care îl faci atunci când construiești o relație paralelă cu cineva. Eu sunt doar o companie plătită, nu-mi pasă dacă e însurat sau nu, atâta vreme cât eu îmi primesc banii. Și nu tind să cataloghez oamenii. Dacă un bărbat însurat vrea să mă plătească, este alegerea lui, nu a mea. Dar, cum spuneam, majoritatea nu scot verigheta. Deci… e un mit.
E.P.: Care a fost cel mai ciudat client pe care l-ai avut?
F.A.: A fost un bărbat care a vrut să îl plimb ca pe un câine. Nu a vrut sex, vrut doar să îi pun o curea în jurul gâtului și să îl plimb prin cameră. A plătit 300 de euro pentru asta, deci sper să se întoarcă la un moment dat.
E.P.: Fetele care stau în vitrinele canalului principal percep mai mulți bani decât cele din zonele lăturalnice?
F.A.: Nu. De fapt zona cu cel mai mult succes, cea mai aglomerată este cea din partea de lângă biserică, unde sunt aleile înguste. De-a lungul canalelor, ca prostituată, ai parte mai mult de turisti care se plimbă și vin să se uite. De regulă, sunt tipul de oameni care evită întunericul și zonele înguste, de teamă să nu pățească ceva. Deci, în acele alei înguste, majoritatea celor care vin sunt clienții care merg la sigur.
E.P.: Ai o fereastră a ta, sau se schimbă în fiecare seară? Cine decide în ce vitrină stau fetele?
F.A.: Am propria mea fereastă. Proprietarii închiriază în ordinea în care vin fetele la muncă. Dacă o fată vrea să păstreze o anumită cameră, o poate închiria pe o perioadă mai lungă. Dar, odată rezervată camera, trebuie plătită chiar dacă fata nu vine la serviciu. Fetele care au cameră fixă iși iau două zile libere pe săptămână, timp în care nu trebuie să plătească pentru cameră.
E.P.: Ce nu îți place la meseria ta?
F.A.: Presupune multă așteptare. Jobul ăsta este plictisitor, de cele mai multe ori. Nu este atât de sexy precum își imaginează lumea. O mare parte din timp o petreci în spatele vitrinei, așteptând să vină un client. Unele fete se plictisesc atât de tare încât vorbesc la telefon, ca să le treacă vremea mai ușor.
E.P.: Ce se întâmplă odată ce un bărbat își arată intenția de a intra în vitrina pe care o ocupi? Ce se întamplă de la acel moment până la plecarea lui?
F.A.: Întâi negociem, în funcție de ce își dorește și stabilim un preț. Odată ce îl acceptă intră, întâi mă plătește, apoi depinde de ce vrea. Unii se așează pe pat și vor să vorbească. Iar eu doar petrec timp cu ei și îi anunț când le-a expirat timpul. Atunci își iau lucrurile și pleacă. Depinde de ce vor clienții…
E.P.: Crezi că va scăpa vreodată prostituția de stigmatizare? De fapt, este un job ca oricare altul?
F.A.: Nu știu dacă prostituția va scăpa vreodată complet de stigmat, dar cred că, la un moment dat, oamenii de rând o vor accepta ca pe o meserie normală. Așa cum, încet-încet, oamenii au acceptat că femeia este egală cu bărbatul, așa cum oamenii de culoare au fost integrați, așa cum cei cu orientare gay au fost tolerați. Este doar o chestiune de timp, deși nu cred că o să trăiesc atât de mult să o văd întâmplându-se.
E.P.: Îl cunoști pe cel care are blogul Amsterdamdiaries și ți-a dedicat un articol?
F.A.: Da, Amterdamdiaries a fost printre primele bloguri care l-au urmărit pe al meu. Bărbatului care ține acest blog i-a plăcut blogul meu atât de tare încât a vrut să facem un interviu prin e-mail, interviu pe care l-a promovat cum a știut mai bine.
E.P.: Dacă un bărbat însurat este în excursie la Amsterdam și plătește pentru o vitrină, se cheamă că și-a înșelat soția sau că și-a cumpărat un souvenir specific Olandei?
F.A.: Souvenirul este ceva pe care îl duci acasă, iar pe o prostituată nu o poți lua cu tine. Nici sexul de care ai parte atunci când ești cu ea. Deci, clar, nu e un souvenir. Unii ar spune că acest tip de bărbat își înșală soția, lucru care, pe de-o parte, este adevărat pentru că face sex cu o altă femeie. Totuși, oamenii nu își dau seama de un lucru. Cei mai mulți bărbați însurați care vin la prostituate o fac pentru că nu mai au activitate sexuală satisfăcătoare acasă, cu soția. Nu vorbim de câteva zile. Am avut clienți care nu o mai făcuseră de câțiva ani. Acești bărbați nu vor să își înșele soția începând o aventură, așa că aleg să meargă la o prostituată, unde nu se pune problema atașamentului sentimental, ci este vorba despre sex, fără legătură cu dragostea. Toți acești bărbați îmi spun că încă își iubesc soțiile, dar că au nevoi și, tocmai pentru că îți iubesc atât de mult soțiile nu vor să le înșele. Deci, după cum observi, totul depinde din perspectiva din care privești problema. Majoritatea acestor bărbați sunt neglijați de femeile de acasă. De cele mai multe ori ei nu vor sex, ci o discuție intimă, atenție din partea unei prostituate. Ca mine!
Blogger: Merg la Amsterdam pentru sex!
Eveline Păuna: Cine ești? Cine este acest bărbat misterios care scrie despre prostituție, păstrându-și anonimatul, în spatele monitorului? Trebuie să ai ceva bani ca să-ți poți permite să explorezi vitrinele din Amsterdam…
Blogger: Ei bine, nu sunt atât de bogat precum îți imaginezi, dar am un venit suficient, care îmi asigură deplasările la Amsterdam. Vizitele mele acolo sunt, de obicei, scurte – ieșiri de week-end, pentru sex cu prostituatele din Amsterdam. Îmi place Amsterdamul și ca oraș, mă simt bine acolo. Sunt o mulțime de lucruri de făcut, e un oraș care depășește, din acest punct de vedere, orașul adormit și de rahat din care sunt eu. În rest… am studii superioare și pentru că profesia mea cere acest lucru. Munca mea implică întâlniri, călătorii, și vorbit în public. Nu-mi prea place aceasta meserie, dar am fost bun la asta, atât de bun încât am scris cărți de specialitate și acum sunt consultant. Nu sunt căsătorit, nici măcar nu am o relație în prezent, dar am copii. Și da, îi vizitez cu regularitate!
E.P.: Cum a fost prima dată în Amsterdam, pentru tine?
B.: Înnorat și frig! Se întâmpla într-o zi de 4 ianuarie. În afară de asta, a fost ca și cum aș fi aterizat într-un magazin de dulciuri, cu invitația de a mânca pe săturate. Pe scurt, extrem de satisfăcător. Aș putea spune că a fost una dintre cele mai interesante experiențe din viața mea.
E.P.: Ce te-a împins, prima dată, să mergi la prostituatele din Amsterdam?
B.: Răspunsul, pe scurt, ar fi că nu mai făcusem sex de o vreme și nu părea că, pe calea unei relații obișnuite, avea să se întrevadă în curând această posibilitate. Deci am decis să plătesc pentru sex. Lucrurile au fost, de fapt, puțin mai complicate. Cu o lună înainte, în decembrie, eram pe o plajă, în jurul orei 20.00. Mă plimbam, îmi omoram timpul și m-am surprins spunându-mi mie însumi, cu voce tare „Ce dracu̕ caut eu aici, la opt seara, în Ajunul Crăciunului?”. Eram în mijlocul unui divorț și nu mă simțeam deloc bine din cauza aceasta. Și asta nu din cauză că mariajul s-a rupt, pentru că, pur si simplu, nu ne potriveam, dar procedurile de divorț pur și simplu îți întorc lumea cu fundul în sus! (Și nu în sensul bun!). Oricum, această mică izbucnire m-a încurajat să reflectez la ce anume m-ar face să mă simt puțin mai bine în relație cu viața. Și mi-am dat seama că o iubită era ceea ce-mi doream. Poate, în esență, voiam o perioadă scurtă în care să mă pot bucura de intimitate. Din păcate, nu vedeam vreo posibilă iubită în mediul meu profesional sau în grupul de prieteni – nici acum nu văd. Am decis că dacă nu pot avea o iubită, atunci sexul cu o femeie frumoasă ar fi totuși, ceva. Și mi-am dat seama că eram pregătit pentru asta. Trebuia să plătesc pentru sex, dar banii nu erau o problemă. Și atunci mi-am zis: „mergi și fă-o! ”.
„Ceea ce văd nu sunt femei-victime ale dependenței de droguri, ci femei sensibile, cu etică profesionalăˮ
E.P.: Ce știai despre prostituție înainte de experiența la Amsterdam și în ce măsură acest oraș ți-a schimbat punctul de vedere?
B.: În ceea ce privește practica, nimic. Bineînțeles, știam lucrurile cu care mă hrănise presa – că prostituatele sunt urâte, needucate, disperate și dependente de droguri. Ei bine, da, presa furnizează destule lături pentru serialele TV despre crime și prostituție. Totuși, o altă parte din mine știa că, cel mult, acela era doar un punct de vedere. Cu câțiva ani înainte, mi-au alunecat ochii pe un articol despre Districtul Roșu din Amsterdam în timp ce eram pe drum spre un restaurant. Atunci am apucat să arunc un ochi în dreptul unor ferestre și mi-am dat seama că fetele de acolo nu se încadrau în acest stereotip. Și mi-am spus că merită să încerc. Experiența din Amsterdam mi-a schimbat, cu certitutine, punctul de vedere. Ceea ce văd nu sunt femei-victime ale dependenței de droguri, ci femei sensibile, cu etică profesională și care, pur și simplu, au un job neobișnuit. Văd femei care sunt mai încrezătoare și mai interesante decât majoritatea celor cu care intru zilnic în contact. Și da, văd victime – oamenii care pretend că au în inimă cele mai bune intenții. Imediat după prima mea vizită mi-am dat seama că ar trebui să fac ceva cercetare. Totuși, nu eram complet ignorant în fața poveștilor despre traficul de carne vie. Nu mi-a trebuit mult până să aflu că există o mulțime de prejudecăți și lipsă de informare în ceea ce privește prostituția. O mare parte este propagandă. Dezbaterea despre prostituție este plină de dezinformare, distorsiuni, exagerare și minciuni. Vinovații principali sunt politicienii, feministele (nu toate), Biserica, ONG-urile care reprezintă industria de salvare , poliția și jurnaliștii. Ai putea să te întrebi cum toți aceștia se înșeală atât de tare… Dar chiar așa este! Toată chestia e că toți aceștia ajung să beneficieze din încercările continue de a dovedi că prostituatele sunt victime care au nevoie să fie salvate. Cum am ajuns la această concluzie? Exact cum am spus – prin cercetare. Și am petrecut mult timp pe acest subiect!
E.P.: Ce te-a făcut să decizi să lansezi un site și un blog despre prostituția din Amsterdam? Ai milioane de cititori. De ce este atât de popular blogul tău? E și ficțiune pe site sau spui purul adevăr?
B.: Uite ce e, divorțul nu a fost răvășitor, dar s-a prelungit și, din punct de vedere financiar, am fost serios distrus. Deci, pentru o vreme, e corect să spun că mintea mea a fost dată peste cap. Am găsit, ca un fel de a mă descurca, ideea să încep să țin un jurnal. Lucrul acesta mi-a permis să exteriorizez gândurile negative care îmi umblau prin minte. Nu e o încercare de a scrie un roman. E cam același lucru pe care îl fac atunci când pregătesc un discurs, la job. Gândurile îmi întrerupeau somnul, așa că mă trezeam, scriam câteva idei și apoi adormeam la loc. A mers planul acesta, așa că am ținut jurnalul cu frecvență zilnică și, uneori, cu detalii. Deci, atunci când am vizitat Amsterdamul, jurnalul era doar ceva ce făceam zilnic. Și de care reușeam să mă țin. După o vreme, totuși, mi-am dat seama că erau câteva notițe despre Amsterdam și m-am gândit că ar putea exista oameni care ar fi chiar interesați de ce înseamnă vizita în Districtul Roșu și natura experiențelor pe care le poți întâlni acolo. În Districtul Roșu sunt mii de vizitatori zilnic, dar nu toți au idee despre viața reală de acolo, doar și-o imaginează. Așa am decis să pornesc site-ul. L-am pus la punct în timp ce eram plecat în Egipt. Am luat o mulțime de fișiere Word cu mine, pe un memory stick și, în fiecare seară, petreceam câte o oră lucrând la site. Site-ul s-a dezvoltat în timp, să găzduiască date concrete și articole despre o mulțime de aspecte ale prostituției, dar și pagini de jurnal. Cel mai adesea, accesul spre site îl face întrebarea „cât costă să f…i o prostituată?ˮ. Apoi oamenii încep să acceseze toate secțiunile site-ului. Google arată că aproape jumătate dintre cei care mă citesc sunt femei, deci bănuiesc că mai sunt și alte întrebări care le conduc spre site. Odată ce descoperă jurnalul, sunt prinși. Sunt doar două postări de ficțiune, (sau poate ar trebui numită FUCKțiune). Una este intitulată „Interviul (cu autorul)ˮ. N-a avut loc niciodată. Cu ceva timp înainte îmi doream o pagină unde să explic câteva lucruri. Când am scris-o mi s-a părut extrem de laborioasă. Așa că mi-am structurat-o sub formă de interviu, pentru a-i da dinamică și pentru a putea să o termin. Cealaltă pagină de ficțiune este cu legătură la „The American Girlˮ.
E.P.: Cât de des mergi la Amsterdam?
B.: Anul acesta am fost de cinci ori și am încă trei vizite planificate și plătite. Matematic vorbind, la fiecare 5,7 săptămâni.
E.P.: Mergi la Amsterdam să observi și să notezi, sau să încerci și să notezi?
B.: Merg la Amsterdam pentru sex. De fiecare dată sunt 6-8 femei care lucrează acolo și pe care le știu, alături de care trăiesc ceea ce poate fi descris ca incredibil, sex cu o iubită ca în realitate. Niciodată nu am avut parte de asemenea împlinire sexuală într-o relație normală. Și sunt toate femei care se raportează la mine ca potențiale prietene. Adică vorbim, ne jucăm și apoi trecem la sex. Dar ideea e ca îmi plac, ca persoane, și pare că avem acel „clickˮ. Pentru că, dacă totul ar fi fost doar despre sex propriu-zis, m-aș fi oprit demult. Dar îmi place și să scriu și, uneori, caut puncte diferite de abordare. De exemplu, într-o zi am ieșit și m-am dus special la o fată foarte grasă, ca să văd cum se simte experiența aceea și să pot să scriu (cred că postarea de pe site se numește „Fat Sexˮ). Cu o altă ocazie m-am decis să văd câte poziții Kama Sutra pot să bifez (19, dacă e cineva curios). Altă dată am fost la o femeie în vârstă și cu adevărat urtă doar ca să văd dacă o pot face. Există întotdeauna ceva de scris! Sunt conștient că vizitele mele în Districtul Roșu diferă de cele are majorității bărbaților – le citesc comentariile. Asta aduce, cu adevărat, o motivație care mă obligă să particip. Theamsterdamdiaries este, sunt sigur, cea mai extinsă și documentată relație prostituată-client din lume. Trebuie doar să-mi dau seama cum s-o ambalez și să găsesc un editor. Primesc satisfacție având grijă de acest site, dar și mai multă odată cu feedback-ul pozitiv. Adică, primesc mult de la o vizită în Amsterdam. De multe ori încep să scriu înaintea vizitelor. Apoi iau notițe despre ce se întâmplă în timpul dintre plecarea de acasă și sosirea la hotel. De ce? Pentru că vreau să ofer un context. A vizita prostituate nu înseamnă a fi un țărănoi transpirat care se târăște pe furiș în camera unei femei pentru o partidă scurtă și plătită. Nu, este mult mai mult. Este despre o persoană reală care plătește pentru a face sex cu o altă persoană reală. După ce vizitez o vitrină, mă întorc la hotel și fac un duș. Asta este spre binele fetei următoare, nu pentru că mi-aș face probleme în legătură cu ultima. Apoi beau o cafea și scriu experiența cât încă este proaspătă în minte. Nu înfrumusețez cu nimic. E uimitor câte detalii îmi amintesc. Dar asta face parte din jobul meu și cred că am acumulat deja destulă experiență.
E.P.: Circulă o legendă care spune că, adesea, bărbații care intră la fetele din vitrină nu caută sex, ci pe cineva care să le asculte problemele. Alții intră pentru a-și impresiona prietenii. Un sondaj neoficial arătă chiar că în doar 30% din cazuri e vorba despre sex, celelalte sunt cu masaj și discuții… E mit sau realitate?
B.: Am găsit și eu aceste date care, fără îndoială, au logică, însă cred că majoritatea vizitelor din Districtul Roșu al Amsterdamului implică sex. Oricum, o fată mi-a spus, de exemplu, că are un client fidel care o vizitează pentru o oră. Rezolvă repede partea cu sexul, iar în rest el o ține de vorbă până când se scurge timpul. O altă fată mi-a spus că un client de-al ei are o problemă medicală așa că îi place doar să se tolănească cu ea și să fie mângiat. Cu siguranță că și eu petrec destul de mult timp vorbind cu fetele pe care le frecventez cu regularitate. De cele mai multe ori le încurajez să vorbească despre ele. Avem un dialog, pe care nu-l inițiez pentru a-mi împărtăși eu problemele. O vreme am corespondat cu o prostituată din America. Și ea credea cam aceleași lucruri spuse de tine. Vedea femei care își împingeau soții în patul ei dar numai parțial pentru sex.
E.P.: Ce le face speciale pe fetele din vitrină? Sexul cu ele diferă de relațiile cu alte prostituate din țări unde prostituția nu este legalizată?
B.: Experiența mea cu prostituatele se limitează la două locații legale – Districtul Roșu din Amsterdam și Soho, din Londra. Pot să spun că este o diferență calitativă mare între cele două. Fetele Amsterdamului câștigă, cu tot respectul, toate capitolele. Pentru fetele din Soho, totul este o afacere. Este foare greu să ajungi la un nivel de comunicare cu ele. Cu fetele din Amsterdam poți să dezvolți o afacere extrem de prietenească și să ai impresia unei relații. Adesea cititorii mă încurajează să vizitez și alte locuri, dar mă îndoiesc că fetele ar fi mai ieftine, mai drăguțe și mai aventuriere din punct de vedere sexual. De ce rămn fidel Amsterdamului?! Acolo totul e ușor și sigur. Și am deja contacte care, pentru bani, dau tot ce au mai bun. E destul de ușor să adaug o fată nouă grupului meu de prieteni. Dacă m-aș reorienta către alte locuri, fie ele și din Amsterdam, ar trebui să o iau de la capăt și, din păcate, timpul costă bani. Și, până la urmă, proiectul meu este despre Amsterdam!
„În acest sistem nu este nevoie de proxenețiˮ
E.P.: Este adevărat că fetele din vitrină sunt un fel de… femei de afaceri – nu au un proxenet și își manageriază singure banii pe care îi câștigă? Iar fereastra în care lucrează este închiriată chiar de ele…
B.: În Districtul Roșu este cât se poate de adevărat. Pentru a lucra acolo o femeie trebuie să se înregistreze la autorități. Fără acte, nu pot închiria o cameră. E ca și cum pornesc o companie. De îndată ce își lansează afacerea, Compania de Taxe este înștiințată. Nu au nevoie de proxenet. Proxenetul este cel care face legătura între prostituată și client. În acest sistem nu este nevoie de proxeneți. Astăzi, proxeneții sunt o categorie inventată de cei care fac lobby împotriva prostituției, pentru a o denigra și a o desființa. Este un abuz. Eu intervin în discuțiile din mediul online, în favoarea prostituției. Mulți mă consideră proxenet. Nu că este abuziv, dar este și o deformare a sensului cuvântului. Aici bărbații sunt ținuți departe de sistemul de management. Nu pot merge alături de femei când acestea se înregistrează, nu au acces în birourile cu vitrine și nu pot decide contractual pentru ele. Da, majoritatea fetelor au iubiți. Și autoritățile sunt cu ochii pe ei, să nu devină proxeneți. Și, deci, de ce ar vrea o prostituată să fie în relație cu cineva care o exploatează?
E.P.: Serviciile pornesc de la 50 de euro. Oferă fetele vreo garanție în cazul în care clientul le va considera… o investiție proastă? Dacă fata respectivă se dovedește a fi o dezamăgire, există un sistem de recuperare a banilor, pentru client?
B.: Ha, ha! Nicio garanție! Plătești și îți asumi riscurile. Spectrul serviciilor pornește de la îngrozitor și ajunge la excelent. Uneori fetele dezamăgesc, uneori pur și simplu au o zi proastă la serviciu – e cam ceea ce li se întâmplă oamenilor, în viața obișnuită. Am acces la o mulțime de informații despre experiențele clienților și, o dată pe an, strâng toate datele într-un raport – „Red lights, Hot spotsˮ. Până la urmă, femeile din De Wallen oferă, în majoritate, experiențe de la bune la excelente, dar oricine care merge acolo înarmat doar cu 50 de euro riscă să fie dezamăgit. Sfatul meu este să aibă la ei întotdeauna mai mulți bani decât s-ar gândi să cheltuiască și dacă și așa vor avea parte de o dezamăgire, să ia partea filozofică și să o bifeze ca experiență. Dacă vor să știe ce înseamă rău, să încerce „Captain Howdyˮ sau „Alien Encounterˮ.
E.P.: Spune-mi câteva povești pe care le cunoști despre fetele din vitrină
B.: Uneori le întreb dacă au povești despre experiențe neplăcute cu anumiți clienți. Iar ele, la întrebarea asta, întotdeauna iau o privire gânditoare, se gândesc puțin și încep să formuleze „Ei bine, s-a întâmplat o dată, o singură datăˮ… Iar eu atunci îmi dau seama că se chinuie să inventeze ceva. Una dintre fetele pe care le cunosc este avocat cu diplomă. Acasă, în România, ar putea cștiga bani frumoși. Cu toate acestea, în Amsterdam câștigă cu mult mai mulți bani. Ea mi-a spus că nu ar putea renunța la ceea ce face acum pentru că i se pare o muncă interesantă. Două dintre fetele pe care le frecventez cu regularitate nu sunt licențiate. Una dintre ele regretă, spunând că a luat o mulțime de decizii greșite, celeilalte nu îi pasă, în mod evident savurează ceea ce face și câștigă foarte bine. Fata care regretă că nu și-a finalizat studiile nu este obligată să se prostitueze, se poate întoarce oricând acasă și se poate angaja ca femeie de serviciu sau ca ospătăriță, pentru 150-200 de euro pe lună. Totuși, aceștia sunt bani pe care, în Amsterdam, îi face într-o oră. Ea alege să rămână. O altă fată are părinții medici. S-a înscris și eala Medicină dar și-a dat seama că durează prea mult până obții diploma, așa că s-a răzgândit și a vrut să devină inginer. Nu i-a plăcut nici asta. A venit în Amsterdam datorită unei conversații cu o prietenă care lucra deja aici. Acum investește acasă, cumpără proprietăți, are un restaurant, camere de închiriat…
E.P.: Ce poți spune despre fetele din vitrină, care sunt din România?
B.: Ele alcătuiesc, în opinia mea, cam 18% din fetele din vitrină, deci aproape o cincime. Din nou, după calculele mele, în 7% din cazuri oferă servicii foarte proaste, iar în 80% din cazuri timpul petrecut cu ele este variază de la bun, la excelent. Am calculat aceste cifre strângând sute de comentarii de la clienți. Experiențele proprii cu româncele au fost foarte bune. O româncă m-a făcut să încep să fac fotografii. Mai multe detalii sunt în postarea „Looking for Feliciaˮ… Ea are o soră care acum este căsătorită cu un englez pe care l-a întâlnit în timp ce lucra în vitrină. M-am întrebat dacă prietena mea româncă îmi făcea curte pentru ceva similar. Oricum, am vizitat-o de câteva ori pentru articolul pe care urma să îl scriu. În timp ce mă îmbrăcam m-a întrebat dacă vreau să-i fac fotografii, să am ceva care să-mi amintească de ea. Nici măcar nu aveam telefonul la mine, așa că am refuzat-o. „Nicio problemă, să aduci o cameră cu tine, data viitoare!ˮ. Și așa am făcut. Am întrebat-o pe fata cu pozele câți clienți vede într-o zi obișnuită. Ca fiecare femeie, a explicat că numărul variază. În unele zile sunt mulți bărbați, în altele abia se găsesc clienți. Nu există neapărat o explicație logică pentru asta. N-a putut să-mi spună cu exactitate, așa că i-a venit o idee. A ridicat o cutie, i-a luat capacul și am putut observa că era jumătate plină de prezervative „Cumpăr 200 în fiecare lună și le folosesc pe toate. Mă f..t des, nu-i așa?! ˮ. E drăguță, dar nu în mod special. Taxează cu 40-50 de euro pe început.
E.P.: O cunoști pe Felcia Anna?
B.: Am schimbat câteva e-mailuri, iar oamenii care intră pe blogul ei ajung la mine și viceversa. Sunt destul de sigur că nu am fost la ea, totuși.
E.P.: Prostituția în Amsterdam este legală. Dar se poate afirma că este 100% sigură? Că fetele nu sunt supuse traficului de carne vie? Cum deosebești o fată care este victimă de una care face această meserie voluntar?
B.: Asta este întrebarea de un milion de euro, nu-i așa? Întrebarea care ar pune punct tuturor argumentelor. Dacă este o singură femeie care este forțată să se prostitueze, e un motiv să se combată întreg fenomenul. Dar, însuși faptul că nu există o garanție de 100% e un motiv pentru lupta împotriva prostituției. Și, ca să revin la întrebarea ta, răspunsul e nu. Nimeni nu poate oferi o garanție de 100%. Dar nimeni nu poate garanta nici că un obiect spațial nu o să ne cadă în cap, nu-i așa? Nu e ceva des întâlnit, dar se poate întâmpla. Întrebarea retorică despre traficul de persoane este dublată de deformarea adevărului pentru a promova panică, iar aici sunt foarte multe de discutat. Pot să spun, însă, că ar fi util să începem de altundeva. Districtul Roșu din Amsterdam este un sistem deschis, transparent, cu reguli și monitorizat vizibil de poliție și oficialități. Este un teren propice pentru trafic doar în mintea celor care au o problemă cu prostituția. Aceștia nu pot combate și nu pot accepta să spună, pur și simplu că nu le place prostituția, așa că formulează un motiv. Iar oamenii neinformați au tendința să nu cerceteze și să se încreadă în acest punct de vedere. Unul dintre lucrurile pe care le fac este să număr ferestrele. Știu, poate fi un semn al sindromului obsesiv-compulsiv. Dar rezultatul arată că într-o sâmbătă după-amiaza lucrează 80 de femei. În oricare sâmbătă seara lucrează cam 120. Să spunem deci, că sunt 200 în timpul unei zile. Majoritatea femeilor lucrează șase zile pe săptămână. Numărul femeilor care lucrează în Districtul Roșu este mic în comparație cu miile și zecile de mii de articole care fac lobby împotriva prostituției. Majoritatea acestor femei lucrează acolo de ani întregi. Nu spun că sunt în vârstă, pentru că o fată care a început să lucreze la 18 ani și acum are 23 se consideră a fi o fată cu experiență. Își păstrează camerele, ca pe o sursă de venit. Pentru că sunt acolo de mult timp, pentru că sunt înregistrate și pentru că poliția și celelalte oficialități știu de existența lor. Poliția nu le vizitează zilnic, și totuși oamenii aceia nu sunt incompetenți. Pentru că populația ferestrelor este stabilă, numărul fețelor noi este mic. Dacă eu pot observa asta, ar trebui să poată și autoritățile. Nu ar trebui să fie așa de greu să monitorizeze nou-venitele, mai ales că sunt în vizorul oficialităților de îndată ce se înregistrează. Argumentele împotrivă sunt din pricina albanezilor și a mafiei românești care sunt prea inteligenți pentru poliție și consumă resurse. Feminiștii fac un capital uriaș din noțiunea de obiect sexual, și citează prostituția ca exemplu. Nu iau în considerare, cu bună știință, faptul că ignorând agențiile de prostituție și nelăsându-le dreptul la replică duce, de fapt, la etichetarea pe care ei singuri o dau, aceea de obiect sexual. Pentru mine, fetele din vitrină nu sunt obiecte. Sunt oameni cu inteligență și personalitate. Și înțelegerile pe care le am cu ele pur și simplu nu lasă loc bănuielii de trafic de carne vie. Felicia Anna, prostituata româncă, vorbește pe blogul ei despre disperarea de a fi constant descrisă ca o victimă și despre a-și vedea locul de muncă descris într-un fel pe care ea nu îl recunoaște. Este o femeie foarte inteligentă, care demolează sistematic mitul statisticilor false. Zondares, un blogger olandez, repetă aceleași argumente contra, ca Felicia. S-ar rezuma astfel – „Nu suntem victime ale traficului de persoane, traficul este o unealtă împotriva prostituțieiˮ. Autoritățile iau cifrele statistice și pun semnul egal între migrația din motive economice și traficul de persoane. Astfel le rezultă că toți străini care lucrează în prostituție au fost victimele traficului de persoane. Lucrurile stau cam asa… ești strănină și, deci, există riscul să fii traficată (uite un motiv), probabil că este deja victimă (și mai grav) și având aceste „posibilitățiˮ ajungi să îngroși datele statistice din rapoartele oficiale. Cheia spre traficul de persoane în contextul prostituției este noțiunea de constrângere. Aceia care au interesul să alimenteze poveștile despre traficul uman găsesc ca argument faptul că, dacă o femeie călătorește dintr-o țară cu o economie săracă, spre una cu o economie mai bună și, ulterior, se dovedește că lucrează în prostituție, este victimă a constrângerii economice. De fapt, nu pot găsi victime ale persoanelor drogate și forțate, așa că au inventat acest mod, cel al constrângerii economice. Și mai este lipsa ofertelor de a alege. Este doar un abuz al utillizării limbajului. Și un abuz de putere. Și un abuz asupra femeilor care se angajează într-o activitate legală și legitimată. Și, se dovedește că abuzul și stigmatizarea violează Drepturile Omului. Sigur că sunt revoltat de toate acestea. Atât de revoltat încât fac lobby la diferiți membri ai Parlamentului European, de câte ori am ocazia. Bineînțeles că îmi dau seama că sunt doar un cetățean înfuriat. Deci dacă ar fi măcar o singură fată forțată să se prostitueze în De Wallen? Soluția ar fi să se închidă cu totul Districtul Roșu. Din păcate, pentru a salva o victimă ipotetică – cineva care ar putea la fel de bine să existe sau să nu existe, ar trebui să avem garanția că celelalte 199 de femei care lucrează acolo într-o zi oarecare de sâmbătă nu ar deveni victime prin simplul fapt că ăți pierd locul de muncă și nu mai au din ce trăi. Și, în acest caz, ar trebui să recunoaștem că victima pe care am vrut să o salvăm probabil că nu e liberă. Vreun gangster albanez e gata să își ridice marfa și să o mute în altă parte. Și dacă o altă victimă a traficului este declarată în presa de mâine? Interpretarea termenilor funcționează – o mătușă poate fi condamnată pentru că are legătură cu o nepoată care se prostituează fără știrea ei. De ce se dorește pervertirea justiției în acest fel? Chiar aș vrea să știu!
E.P.: În Districtul Roșu nu este permisă fotografierea ferestrelor. Se întâmplă asta doar penttru că familiile fetelor nu știu despre ocupația acestora sau pentru că fetele vor bani în schimbul pozelor?
B.: Se întâmplă așa pentru că prostituția este extrem de stigmatizată, mai ales de cei care vor să salveze prostituatele. Familiile și prietenii acestor fete nu prea știu cu ce se ocupă ele. Iar fetele vor să păstreze lucrurile așa. Sunt repercusiuni, de multe ori, la întoarcerea lor acasă dacă sunt identificate ca fiind prostituate. Oricine este văzut că fotografiază ferestrele poate să se aștepte să fie împins în apă. Nu de vreun proxenet nervos, ci de o fată cât de poate de delicată, dar care s-a antrenat pentru asta. Părerea mea este că, dacă cineva le oferă bani pentru a le face fotografii, fetele vor riposta vehement. Fotografii pentru bani? De ce ar renunța cineva la anonimat pentru 50 de euro? Este ca și cum ar accepta sexul fără prezervativ și ar lua HIV pentru 50 de euro. N-are sens…
E.P.: Vitrinele de pe canalul principal sunt un semn că fetele de acolo sunt mai scumpe decât cele din zonele periferice?
B.: Prețul standard în district este de 50 de euro pentru 15 minute, cu tot cu timpul de dezbrăcat și îmbrăcat. Cu toate acestea, există una sau două zone unde te poți aștepta la negociere și la obținerea unui preț mai mic. Este o stradă care este populată mai mult de unguroaice și românce. Dacă cer 50 de euro, înseamnă că, de cele mai multe ori, acceptă și 40. Iar despre cele care cer 40 de euro… se știe că acceptă și 30. Este, de asemenea, o stradă lângă Oude Kerk care este ocupată numai de latine. Se aplică aceeași tactică a negocierii. Adevărul este că fetele cele mai frumoase și care sunt mai mult decât corecte cu clienții nu lucrează pe canalul principal. Personal, consider că dacă o fată e atrăgătoare merită să întreb prețul. Iar în ultima vreme mă atrag doar cele care seamănă cu parterena de viață pe care mi-aș alege-o.
E.P.: Sunt bordelurile și barurile de noapte din Amsterdam cu mult diferite de cele din alte orașe ale Europei?
B.: Habar nu am! Este un subiect complet în afara experienței mele. Nu sunt interesat de cluburi și baruri. De ce să aleg din douăsprezece fete când pot alege din două sute, într-un mod cât de se poate de transparent? Nu vreau nici să las un traseu electronic generat de vizibilitatea cardului meu bancar. De ce plătesc când aș putea avea pe gratis? Pentru că în sfera mea socială nu cunosc femei de care să mă simt atras din punct de vedere sexual. Și, mai mult decât atât, nu sunt interesat de femei de vârsta mea. Sunt mai în vârstă decât femeile pe care le frecventez, iar acest lucru este o problemă în lumea reală. Un bărbat de 30 de ani cu o femeie de 21 deja împing limitele sociale. Un bărbat de 35 de ani cu o femeie de 21 fac mai mult decât atât… În Districtul Roșu nu este o problemă. Spunând asta, recunosc că dacă aș putea primi pe gratis ce primesc în Amsterdam, probabil că aș accepta. Nu am un fetiș cu prostituate, pur și simplu lipsesc opțiunile.
E.P.: O femeie poate considera că soțul ei o înșeală dacă acesta vizitează Amsterdamul și se oprește în spatele unei vitrine?
B.: Eu zic că da. O întrebare ar fi și dacă toți bărbații care vizitează Amsterdamul merg la prostituate. Răspunsul e nu! Sunt sigur, nu trebuie să fac cercetări sau să întreb pe cineva. Numărul prostituatelor din Districtul Roșu nu poate acoperi numărul bărbaților care vizitează zona. Statistic este imposibil. Rezultă că nu toți bărbații înșeală. Deși unele grupuri feministe sau religioase ar spune că și privitul și poftitul sunt o formă de a înșela.
