Străbat cu pas domol aleile cimitirului Montmartre. Iubirea a condamnat Parisul să poarte definitiv aerul misterios al poveştilor pe care le-a plimbat de-a lungul Senei, în săli de bal sau în camere de hotel, departe de privirile iscoditoare şi chiar de preceptele moralei. Însă, dincolo de oraşul care se pleacă la picioarele Turnului Eiffel, în cimitirele Parisului trecutul îngenunchează prezentul şi te copleşeşte într-atât încât aproape că atingi cu vârful degetelor nu lespezi reci de morminte, ci istoria însăşi. Fie că este vorba de Perre Lachaise sau Montmartre, cimitirele Parisului sunt cele mai fascinante cărţi de istorie.
La sfârșit de toamnă, în Montmartre, copacii plâng cu frunze ruginii, ca niciun mormânt să nu rămână neacoperit de lacrimi, pentru că, dacă unele pietre funerare sunt acoperite de flori, altele sunt atât de vechi încât niciun suflet drag nu le-a supravieţuit. Ajung la mormântul Alphonsinei Plessis, curtezana care l-a inspirat pe Dumas-fiul în „Dama cu Cameliiˮ. Marguerite Gautier din roman avea să devină Violetta Valéry, în opera „La Traviataˮ de Giuseppe Verdi. Îmi amintesc că, prima dată când am venit la Paris, i-am căutat mormântul cu atâta înfrigurare încât paznicul de la intrarea în cimitir, pe care-l întrebasem unde se află, m-a urmărit cu privirea mult timp. Aveam să-mi explic de ce… Mormântul, din 1847, este pustiit. Nicio floare… Portretul pictat de Edouard Vienot, care o înfăţişa pe Alphonsine du Plessis a dispărut (probabil smuls de cineva…), iar trecerea prin lume a faimoasei curtezane e notată astfel… „Ici repose Alphonsine Plessis née le 15 Janvier 1824, décedé le 3 février 1847. De profundisˮ.
Curtezana care a fascinat Parisul epocilor trecute, care a inspirat personajul unuia dintre cele mai iubite şi mai triste romane ale tuturor timpurilor, care umple sălile celor mai importante teatre de operă din lume îşi trăieşte nemurirea în cel mai discret mod cu putinţă. Miraţi de ce stărui atât de mult lângă acel mormânt prea vechi, câţiva francezi m-au întrebat cui aparţine. Le-am spus povestea şi le-am văzut ochii în lacrimi… Și mai puţini dintre aceştia ştiu că pe locul în care era odinioară casa curtezanei Marie Duplessis este astăzi un hotel. Nici măcar managerii acestuia nu speculează povestea…
Parcă eram în paginile lui Dumas-fiul… „Se spune că au fost oameni care s-au ruinat pentru această fată şi că avea iubiţi care o adorau. Ei bine, când stau şi mă gândesc că astăzi unul nu-i cumpără măcar o floare, mi se pare un lucru nespus de trist şi de ciudat…ˮ. Apoi privirea îmi alunecă spre un alt pasaj al cărţii…
„…M-am interesat atunci de cimitirul unde fusese îngropată domnişoara Gautier. La cimitirul Montmartre. Aprilie îşi făcuse din nou apariţia, timpul era frumos, şi de bună seamă că mormintele nu mai aveau acel aspect dureros şi dezolant pe care li-l dă iarna; în sfârşit, era destul de cald pentru ca cei vii să-şi amintească de morţi şi să-şi îndrepte paşii spre cimitir. M-am dus la cimitir, zicându-mi: «O simplă privire la mormântul Margueritei îmi va fi de-ajuns ca să ştiu dacă durerea lui Armând mai dăinuieşte încă, şi poate am să şi aflu ce s-a mai întâmplat cu el». Am intrat în încăperea paznicului şi l-am întrebat dacă în ziua de 22 februarie o femeie cu numele de Marguerite Gautier nu fusese înmormântată în cimitirul Montmartre. Omul răsfoi un registru gros, unde erau trecuţi şi numerotaţi toţi cei care intră în acest ultim lăcaş, şi îmi răspunse că, într-adevăr, în ziua de 22 februarie, la prânz, fusese înmormântată o femeie care purta acest nume. L-am rugat să mă conducă la mormântul ei. Deoarece este foarte greu să te descurci fără călăuză în acest oraş al morţilor, care îşi are străzile sale, întocmai ca şi oraşele celor vii. Paznicul chemă un grădinar, căruia îi dădu indicaţiile necesare, dar acesta îl întrerupse spunând:
– Ştiu, ştiu… Oh, este foarte uşor de recunoscut mormântul! Continuă el, întorcându-se spre mine.
– De ce? îl întrebai eu.
– Pentru că pe mormânt sunt flori cu totul deosebite de altele.
– Dumneavoastră aveţi grijă de el?
– Da, domnule, şi aş dori ca toate rudele să aibă grijă de morţii lor aşa cum are tânărul care mi-a dat în grijă acest mormânt.
După câteva ocoluri, grădinarul se opri şi îmi spuse:
– lată că am ajuns…
Într-adevăr, în faţa ochilor îmi apăru un răzor de flori, pe care nu l-ai fi luat niciodată drept mormânt dacă acest lucru n-ar fi fost indicat de o placă de marmoră albă, cu un nume gravat pe ea. Placa de marmoră era aşezată drept, un grilaj de fier mărginea bucata de pământ cumpărată, şi tot locul era acoperit de camelii albe.
– Ce părere aveţi? Mă întrebă grădinarul.
– Este foarte frumos.
– Şi de fiecare dată când se ofileşte o camelie, am primit ordinul să pun alta.
– Şi cine a dat acest ordin?
– Un tânăr care a plâns mult de tot când a venit prima oarăˮ…
Acum pe mormântul Alphonsinei Plessis, devenită Marie Duplessis, sau al Margueritei Gautier sau al Violettei Valéry se odihnesc prea rar camelii albe, care să amintească de această femeie adorată de geniile istoriei.
În schimb, oamenii merg la operă…
Pe 28 noiembrie 2015, la Opera Națională Iași, publicul a aplaudat spectacolul „La Traviata”, distins, la Gala Operelor, cu Premiul pentru cel mai bun spectacol al stagiunii 2013-2014, Premiul pentru cel mai bun regizor al stagiunii 2013-2014 – Beatrice Rancea, Premiul pentru concepția costumelor – Doina Levintza, Premiul pentru cel mai bun dirijor al stagiunii 2014-2015 – Traian Ichim.
Conform unui clasament al BBC, clădirea Operei din Iași – Teatrul Național „Vasile Alecsandri” este pe locul al doilea în topul celor mai frumoase teatre din lume. Însă, ceea ce face ca spectacolele Operei ieșene să fie speciale, este tocmai energia acestor producții, vegheate atât de aproape de managerul instituției, unul dintre puținii directori generali de instituție culturală pe care i-au cerut în funcție artiștii și publicul. Beatrice Rancea s-a mutat, cu tot sufletul, la operă. Pe lângă atribuțiile pe care le are în calitatea sa de director general, „doamna în negru” a reușit să formeze, la Iași, prietenii artistice care se întind dincolo de căderea cortinei. Opera are invitați speciali, în toate palierele de producție de spectacole – de la regizori la soliști, de la dirijori la designeri. Din acest punct de vedere, Iașul este o forță a universului artistic. Iar Beatrice Rancea se luptă, în fiecare zi, pentru acest lucru, dedicându-i Operei toată energia. Regia, mișcarea scenică și light design-ul „Traviatei” îi poartă semnătura.
Dacă n-ați văzut „Traviata”, vă invit la operă, pentru că, în cele ce urmează, nu-mi propun să vă povestesc acțiunea spectacolului, ci vreau doar să reliefez elementele speciale pe care le are montarea de la Iași.
Uvertura operei aduce în atenția spectatorilor proiecția apei șiroind pe cortina încă închisă, simbolizând parcă trecerea ireversibilă a timpului, într-un Paris rece. Odată cu deschiderea cortinei, apare Violetta (Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată) ușor vulnerabilă din pricina bolii care o mistuie. Annina (Marinela Nicola) și Dr. Grenvil (Victor Zaharia) îi sunt aproape și o tratează pe cea care, în ochii întregii lumi, pare nemuritoare ca Zeița Hebe. În alte viziuni regizorale, începutul spectacolului o prezintă pe Violetta departe de gândul bolii. Montarea de la Iași ne-o dezvăluie slăbită, însă dornică de a se arunca în noi petreceri. Scena rotativă și ținutele corului fac din momentul „L’amistà s’intreccia al diletto”, precum și din întreg actul, un adevărat spectacol al detaliilor. Rochia roșie pe care o poartă Violetta pare țesută din flori (nu camelii!) și simbolizează forța acestui personaj – precum florile proaspăt înflorite -, dar și dorința de epatare, pe care personajul o are în acest prim act. La „Brindisi”, Violetta cucerește paharele de șampanie dispuse într-o piramidă și simbolizând nu doar belșugul, ci și curgerea verticală, acaparatoare… întocmai ca proiecția de la început, de pe cortină. „Un dì, felice, eterea,/mi balenaste innante” este momentul în care Violetta și Alfredo își ating mâinile, pentru prima dată. Iar când Violetta îi oferă camelia, ca o invitație pentru a se revedea a doua zi, paginile de roman se întrepătund cu opera. Un alt element interesant al viziunii regizorale este momentul „Ah, fors’i lui che l’anima”. Acest prim moment de introspecție adâncă, în alte montări o înfățișează pe Violetta singură, cu gândurile ei. De data aceasta, alături îi sunt Annina și Dr. Grenvil, parcă tocmai pentru ca aceste personaje să capete forță, prin prezența lor în acest moment al sincerității eroinei.
Actul al doilea face din mărturisirea lui Alfredo „Lunge da lei per me non v’ha diletto!”, un moment „pentru ceilalți”. În unele montări, acest moment îl găsește pe tânărul îndrăgostit vorbind cu el însuși, sau declarându-i dragostea Violettei. În montarea Operei din Iași, Alfredo este filmat de Violetta, parcă tocmai pentru a face din momentele petrecute împreună departe de Paris o dovadă a dragostei lor, ce va rămâne, peste timp, „vie” pe o casetă. Pentru ceilalți! Tot acum, Alfredo îi pune pe deget un inel – simbol al intenției lui de a sfinți legătura de iubire. (Este prima montare în care văd acest simbol). Giorgio Germont (Adrian Mărcan) vine în casa Violettei împreună cu sora lui Alfredo (Larisa Lăcătușu). În această viziune regizorală, personajul angelic pentru care Germont tatăl îi cere Violettei să-și sacrifice iubirea nu este doar descris, ci este prezent. Sora lui Alfredo este când un înger (în relația Giorgio Germont – Violetta) , când un alter-ego al Violettei (în relația cu Alfredo). Este personajul care încearcă să nu scarifice iubrea, ci să o salveze. De asemenea, în acest act, la auzul veștii că i se cere să renunțe la dragostea ei, Violetta încearcă să-și curme chinul, rănindu-se la mână cu un cuțit. Germont pansează rana cu o fâșie de material alb.
În actul al treilea regăsim din nou proiecția apei, precum și mâna pansată a Violettei. Ca simbol, rana arată dorința acestei femei de a muri fiind iubită, anticipând că despărțirea de Alfredo o va ucide, oricum. De asemenea, prin acest simbol, Violetta poartă cu sine la petrecerea Florei „cicatricea” discuției cu Germont și semnul rănii fizice și psihice, care se adaugă bolii mistuitoare de care suferea. Rochia argintie și jocul de scenă al Baronului Douphol (Alexandru Aghenie) fac ca Violetta să se înfățișeze întocmai ca o femeie ușoară, cu momente aproape vulgare. Actul al treilea este dinamizat de momentele de dans și de coregrafia unui paso doble pasional (Pamela Tănasă și Marian Chirazi). Finalul acestui act delimitează scena în două nivele – nivelul inferior, unde sunt toți invitații, Alfredo și Germont și nivelul superior – unde Violetta își cântă fidelitatea, neștiută decât de tatăl iubitului ei. Ea e deasupra tuturor, pășind în decorul care se rotește, însă rămânând în același punct din centrul scenei – întocmai ca și cum lumea toată îi fuge de sub picioare, iar ea rămâne de neclintit în jurământul făcut din dragoste.
În ultimul act, averea Violettei este vândută, pentru a se recupera datoriile. Televizorul din camera ei redă doar imaginile filmate în actul al doilea (atunci când îndrăgostiții își cântau iubirea), însoțind aria „Addio del passato” – aria-spovedanie. Violetta pierde tot, chiar și inelul de la Alfredo, și se stinge în brațele celor dragi, nemaiputând fi salvată nici chiar de întoarcerea iubitului său. Se stinge primind o camelie de la Alfredo, lângă un perete pe care este proiectată apa șiroind din nou, ca un simbol al purificării. Cu ultimele puteri, Violetta îi întinde lui Alfredo o lumânare, simbol al căinței și al întoarcerii la Credință.
Prin viziunea sa regizorală, Beatrice Rancea îi oferă Violettei mai mult decât au făcut-o alți regizori: inelul – perspectiva ca dragostea ei să fie binecuvântată, sora lui Alfredo – iluzia că povestea poate fi schimbată, Annina și Grenvil mereu în preajmă – pentru a-i alina singurătatea, rana de cuțit – durerea acută și vulnerabilitatea emoțională, lumânarea de la final – certitudinea întoarcerii la Credință. Beatrice Rancea i-a dat Violettei Valery mai multe șanse de a-și împlini dragostea, însă Verdi și Dumas-fiul au fost de neînduplecat.
Mergeți la Iași! Opera vă așteaptă cu artiști cu voci excepționale (pe care eu i-am aplaudat, acum în „Traviata”), cu o orchestră valoroasă, cu spectacole-eveniment și cu o Beatrice Rancea pe care o găsiți, oricând, în Operă și în ale cărei priviri veți citi nu numai dragostea pentru artă, ci și determinarea de a merge mai departe, pentru toți cei care cred în ea!
