„Bine, vino mâine înainte de spectacol”. Şi ne-am întâlnit în culisele Sălii Palatului. A venit fluierând haiduceşte una dintre melodiile pe care avea să le interpreteze în faţa publicului, în seara respectivă. Şi-a aşezat cu grijă chitara şi apoi am început să vorbim despre cum tatăl său a fost arestat chiar în perioada în care copilul Tudor Gheorghe avea cea mai mare nevoie de umărul părintelui său şi despre cum a fost cel mai tânăr absolvent al Institutului de Teatru. Am văzut cum i se luminează privirea când vorbeşte despre căsnicia pe care o are de 40 de ani şi l-am întrebat de ce nu-l vedem mai des la televizor.
EVELINE PĂUNA: Povestea dumneavoastră de viaţă începe într-o zi toropitoare de august 1945. Mai precis, 1 august. Povestiţi-mi despre copilăria dumneavoastră din satul pe care, cu puţin timp în urmă, spuneaţi că nu îl mai regăsiţi de când a început acţiunea de asfaltare. Spuneaţi atunci că au asfaltat până şi cimitirul…
TUDOR GHEORGHE: Lucrurile acestea sunt lucruri pe care generaţia de astăzi, copiii de astăzi, par a nu le înţelege. Relatările mele, lucrurile pe care le-am trăit par, pentru ei, ca nişte lucruri inventate, ca nişte lucruri din altă lume în care ei parcă nici nu cred.
E.P.: Şi, până la urmă, nu-i putem acuza.
T.G.: Nu. Doamne fereşte! Păi eu de asta şi fac ceea ce fac. Toate spectacolele mele se îndreaptă exact către ei. Spectacolul „Degeaba” a fost dedicat lor aproape în exclusivitate. Ei trebuie să înţeleagă. Ăştialalţi, generaţia mea, ăştia bătrânii… acum măcar trebuie să recunoască. Asta e diferenţa. Ăştia mici trebuie să creadă, cei bătrâni trebuie să recunoască. Ei bine, despre satul meu spuneam, şi a spus-o înaintea mea Lucian Blaga, „veşnicia s-a născut la sat”. Eu cred în asta. Eu cred că marile performanţe intelectuale din perioada interbelică, de pildă, au venit din rândul copiilor născuţi la sat. Este o crimă la ora actuală că este această discriminare evidentă între copilul născut într-un sat din România şi copilul născut cu toate posibilităţile într-un oraş din România. Sau, şi mai mult, copilul născut şi crescut în Bucureşti. E o discriminare nedreaptă. Pentru că eu cred în capacitatea, în posibilităţile copilului de ţăran, care nu are posibilităţile copilului de la oraş.
E.P.: Şi astfel e mai motivat, deseori…
T.G.: …N-apucă să ajungă nici măcar la primul tren din oraş. N-are bani. Înainte i se întâmpla un fenomen extraordinar: ţăranul avea trei, patru, cinci copii… şi atunci domnul învăţător, preotul din sat îi spunea „ăsta al treilea e bun de carte!”. N-avea bani să-l dea la carte, dar atunci exista ideea de sponsorizare a copiilor cu har: li se plăteau burse să se specializeze. Dar copilul se întorcea acolo… înapoi. Ăsta este un lucru foarte important. Existau burse de stat pentru copiii saraci. Deci nu plecau mulţi, dar măcar unul, doi, trei dintr-un sat se duceau. Astăzi… din zece sate nu pleacă unul! Pentru mine copilăria a fost fascinantă şi rămâne un reper al evoluţiei mele artistice pentru că eu m-am bucurat încă de la început de libertatea pe care ţi-o creează şi ţi-o dă natura. Eu am fost un copil liber. Eu am fost slobod. Nu mi-a spus nimeni „Să traversezi pe aici!”, „Să nu calci pe iarbă!”, „Sa nu rupi florile!”… Eu m-am jucat cu mieii de mici, am stat la fătarea mieilor, la fătarea purceilor, mă duceam cu vacile, cu oile, stăteam prin pădure şi cunoşteam absolut toate păsările după tril, după cântece, mă suiam în toţi copacii, plecam dimineaţa cu vacile şi mă întorceam noaptea…
E.P.: Cât de des vă întoarceţi în Podari, satul în care v-ați născut?
T.G.: Mă întorc mereu. Eu stau aproape, stau la 6 km. Mă voi stabili acolo… Curând. Am un apartament şi în Bucureşti dar mi-e silă să vin aici. Aglomeraţia, mârlănia, lipsa de respect… astea mă calcă pe nervi.
E.P:: Căsuţa părintească mai există? Căsuţa copilăriei dumneavoastră?
T.G.: Nu… Acum am o casă mare acolo…
E.P.: Vă amintiţi părinţii, aşa cum erau în copilăria dumneavoastră?
T.G.: Sigur că da. Mama avea o capacitate fabuloasă de muncă. De la ea am moştenit puterea de muncă. Şi harul actoricesc – mama avea un har de a povesti fabulos. Iar starea de pierdere poetică o am de la tata. Şi înclinaţia muzicală. Tata a fost cântăreţ de biserică. Cunoştinţele mele despre melosul arhaic bizantin sunt aşadar reale şi nu sunt… învăţate. Sunt… captate să zic aşa.
„I-AU PREZENTAT LUI TATA CERTIFICATUL MEU DE DECES”
E.P.: Ştiu că tata a avut o relaţie specială cu Dumnezeu. A fost arestat şi deţinut politic şi a povestit odată că, deţinut fiind, a visat 22 de lumânări dintre care şase erau arse. Atunci a ştiut că din cei 22 de ani de condamnare va ispăşi numai şase. V-a povestit despre visele dumnealui?
T.G.: Tata s-a ferit să îmi povestească traumele pe care le-a trăit în închisoare. Probabil ca să mă menajeze.
E.P.: Dar când a fost arestat… ce aţi ştiut dumneavoastră atunci? Ce v-a spus mama?
T.G.: Oh, nu am ştiut. Că îl mai arestaseră din când în când. Era perioada când îl mai săltau două-trei zile şi venea după un timp acasă…
E.P.: Și cum vă erau explicate aceste lucruri dumneavoastră?
T.G.: Asta se întâmpla în ’59 şi eu aveam 14 ani. Intram în adolescenţă. Gândeşte-te că, în cea mai grea perioadă a evoluţiei unui copil, eu am rămas singur. Am rămas fără tată. El a plecat, l-au săltat şi a trecut o săptămâna, două, trei, tata nu mai venea şi într-o zi s-a întors mama ca o leoaică şi a lesinat în poartă strigând „Copiii mei, viaţa mea!” şi striga la noi: „Mumă, gata, tac-tu moare!”. Fusese condamnat 22 de ani. N-a fost uşor, mai ales că mai aveam încă două surori, dintre care una mai mica cu doi ani decât mine şi una care avea opt-nouă luni când a fost tata închis. Şi cu toate astea… eu am terminat o facultate – aceea de teatru, soru-mea a terminat o facultate, acum e inginer agronom, şi aia mica a terminat o şcoală de restauratori de artă.
E.P.: Eu cred că Dumnezeu a avut mare grijă de dumneavoastră!
T.G.: Da, probabil!
E.P.: Dar nu v-a povestit tata nici despre clipele în care v-a crezut mort şi i-aţi apărut în vis spunându-i că trăiţi?
T.G.: Tatălui meu i-au prezentat certificatul meu de deces. Aşa se făcea! Pentru a le înfrânge rezistenta psihică, pentru a-i demola… Îi bătuseră cât îi bătuseră, îi înfometaseră cât îi înfometaseră, era nevoie să-i distrugă psihic. Şi atunci se încercau toate modalităţile. Am observat un lucru. Toţi oamenii din închisoare, mă refer la domnul Diaconescu, la Galben, la Cerveni, la Ticu Dumitrescu… atâţia care au ieşit sănătoşi la trup şi la minte din închisoare au fost longevivi. Eu acum mă amuz şi spun că deţinuţii erau ţinuţi exact cum ne spun acum nutriţioniştii – să mâncăm la ore fixe, să nu mâncăm faină. Ei mâncau tărâţe, terciuri… exact ce ne spun să mâncăm acum. Eu asta îi şi spuneam tatei, „vezi, ce nutriţionişti buni ai avut acolo!? Ce frumos v-au tinut ăştia!? V-au scos sănătoşi!”.
E.P.: Cum a venit apropierea de teatru? Sunteţi actor, ca formaţie.
T.G.: Da, sunt actor, dar nu a fost un lucru premeditat. A fost spontan şi adevărat. Plecasem să dau examen la Filologie. Eram pasionat de filologie. Şi am ajuns până la urmă la Institutul de Teatru. Erau fete foarte frumoase acolo…
E.P.: A fost și acesta un motiv?
T.G.: Nu. Eram prea mic şi prea… Ştii cum?! Să vii de la ţară, dintr-un sat, să vii din Craiova prima dată în Bucureşti…
E.P.: Aţi avut complexul „copilului de la ţară”?
T.G.: Eu n-am avut. Am trecut peste asta cu lejeritate. Poate că am şi avut nişte colegi extraordinari care nu m-au făcut nicio clipă să mă simt „de la ţară”. Am fost imediat îmbrăţişat de oameni cu care am rămas o viaţă prieten. Oameni ca Moţu Pittiş, Sorin Stratilat, Dan Nuţu… asta a fost generaţia mea. Şi ei nu m-au făcut o secundă să mă simt copil de la ţară. Nu conta asta. Conta faptul că ei vedeau în mine un partener de scenă şi mă considerau un copil talentat.
„AM FOST CEL MAI TÂNĂR ABSOLVENT AL INSTITUTULUI DE TEATRU”
E.P.: La 21 de ani aţi fost angajat la Naţionalul din Craiova…
T.G.: Neîmpliniţi! Am fost cel mai tânăr absolvent al Institutului de Teatru. Aproape de-o seama cu mine a fost şi Constantin Cojocaru, acum actor la Teatrul Odeon. Foarte bun actor, din Piatra Neamţ. Era mai mare cu şase luni decât mine.
E.P.: Spuneţi-mi ce perspective profesionale avea tânărul actor de atunci.
T.G.: Nu terminasem Institutul de Teatru şi eram angajat la Teatrul Giuleşti unde jucam alături de Brăila, Dana Comnea, Costel Gheorghiu, Cornel Vulpe, Dumitraş… intrasem în trupa de acolo. Am fost rugat să rămân actor în Bucureşti. Şi Brăila mi-a zis: „bă, câţi ani ai?”. Aveam 18 ani. „Optişpe” ani… şi peste doi ani faci 20 şi te duci actor. Vrei să vii aici să te trimită Bănică şi cu ăştia după ţigări? Du-te mă acolo la tine în provincie, fă dinţi, vezi dacă eşti capabil, dacă ai forţă şi după aceea vino înapoi să le arăţi că eşti cineva!”.
E.P.: Cu toate acestea, am aflat că la începuturile dumneavoastră actoriceşti eraţi cam… copil de trupă.
T.G.: E celebră zicala românească „nimeni nu e rege în ţara lui, profet în ţara lui!”
E.P.: Dar, în acelaşi timp, sunteţi un om orgolios…
T.G.: Da, sunt!
E.P.: Nu v-a descurajat niciodată atitudinea aceasta a actorilor mari?
T.G.: Nu. Sigur că mă enerva ideea… În clipa în care am început să joc, în clipa în care am făcut primul spectacol cu „Menestrel la curţile dorului”… l-am luat pe cont propriu. Povestea este simplă. Cei de acolo nu m-au văzut jucând teatru, deşi după spectacolele de la Casandra, spectacolul de absolvire a Institutului, am avut cronici extraordinare scrise de Traian Şoimaru, de Radu Popescu. Extraordinare cronici! Mă vedeau pe mine unul dintre cei mai mari juni primi de Molière din istoria teatrului românesc. Beligan îmi spunea asta. „Dragă, tu vei fi probabil între cei mai mari! Tu vei fi ca mine!”. Aveam toate posibilităţile să devin o stea. Aşa se şi scria la un moment dat: „Pe firmamentul teatrului românesc a răsărit o stea. Aveţi grijă de ea!”. Ce frumos scriau cronicarii din acea perioadă, acum patruzeci de ani, îţi dai seama?! Dar la Craiova nu am fost în viziunea regizorilor de acolo până cand am devenit disperat de faptul că trebuie să le arăt că sunt totuşi un copil talentat. Terminasem cu nota 10. Pe diploma mea de absolvire scrie „zece”. Am terminat cu rugămintea comisiei de a fi angajat în Bucureşti. Şi am refuzat Bucureştiul să mă duc acasă…
E.P.: Aţi regretat acest lucru?
T.G.: Nu. Am părăsit Bucureştiul să mă duc acasă. Ei bine… şi atunci, acolo a început nebunia. Am spus „ei nu au nicio vină. Nu ştiu ce potenţial artistic zace în mine! Ei trebuie să ştie asta!” şi m-am gândit să fac un spectacol de teatru în care să recit. Dar gândeşte-te că aveam 1.83 m înălţime, aveam vreo 60 de kg, nu mă luaseră nici la armată că nu aveam baremul ăla de greutate… Şi aveam păr…eram haios aşa ca individ. Eram drăguţel şi iute la minte şi aveam un glăscior mic de nu mă auzeam nici până colo. Şi a început o muncă extraordinară. Am încercat şi am realizat un lucru care m-a făcut să fiu ceea ce sunt. E simplu: am readus poezia la forma ei primară – poezia-cântec. De aceea nimeni nu ştie ce fac. M-au văzut cu chitara – au zis că sunt un cântăreţ de muzică folk, m-au vazut cu cobza – au zis că-s lăutar, m-au văzut cu taraful, m-au văzut cu muzica uşoară – cică am înnebunit, m-au văzut cu copiii – nu e intreg la minte, clar! Am venit cu orchestre simfonice – ne-am dat dracu’.
E.P.: Pentru că oamenii, în limitele lor, au tendinţa, până la urma, de a găsi o explicaţie şi de a cataloga.
T.G.: Ei vor să cătalogheze, sigur! Şi eu nu am intrat în tiparele lor.
E.P.: Vreau să-mi spuneţi de emoţiile de dinaintea primului spectacol. Ştiu că debutul pe scena Naţionalului craiovean a fost cu piesa „Cocoşul negru” de Victor Eftimiu. Jucaţi rolul paznicului tânăr.
T.G.: Era primul spectacol pe o scenă profesionistă, eram actor cu patalama la mână, şi fără doar şi poate că aveam emoţiile fiecărui debutant. Am avut şansa să joc alături de nişte actori foarte mari, un regizor admirabil – domnul Ion Olteanu, care a venit şi a spus „copii, vreau să facem un spectacol de teatru modern”. Noi eram de acord. Dar cel mai modern dintre noi era dl. Rocos, care avea 80 de ani. Deci modernitatea şi talentul nu ţin de vârstă. Ţin de har. Te duci şi vezi „Hamletul” lui Laurence Olivier astăzi şi zici că e făcut alaltăieri. Şi vezi filme făcute ieri… execrabil.
E.P.: Dar cine vă aplauda din sală atunci, la primul spectacol?
T.G.: O… a fost unul dintre motivele pentru care eu m-am dus la Craiova. Am zis că ajunge câtă vreme au suferit tata şi mama! Să se bucure de copilul lor care e actor. La spectacolul acela i-am avut pe amandoi în sală. În lojă!
„DUPĂ REVOLUȚIE AM CREZUT CĂ, GATA, SE TERMINĂ CU ȘUȘANELELE”
E.P.: În ’69 aţi avut recitalul „Menestrel la curţile dorului”. Ce doruri avea atunci Tudor Gheorghe?T.G.: Nu cred că avea ceva special. El era atunci, să spun… doritor să realizeze ceva – ceea ce avea să facă mai târziu.
E.P.: Aţi avut de suferit din pricina regimului comunist…
T.G.: E adevărat, am fost interzis. Mi s-a interzis spectacolul domnului Caragiale, „Pe-un franc poet”. Nu am avut voie să îl fac…
E.P.: Ce simţea sufletul unui artist când i se interzicea chiar arta sa?
T.G.: Eram atât de obişnuiţi cu ideile cenzurii! Intrase în noi spaima asta firească… Spectacole excepţionale au fost interzise – celebrul „Revizor” al lui Gogol cu Toma Caragiu la Bulandra s-a jucat doar o dată. Era o trupă de actori absolut admirabilă şi era un spectacol fabulos al lui Pintilie!… Şi aşteptam mereu… ni se scotea ba o scenă… ba… Dar nu era problemă: ne învăţasem. Asta e trist, ştii,… când te înveţi cu răul.
E.P.: Dar… tăcerea dumneavoastră a fost de aproximativ 10 ani…
T.G.: Nu. După ce mi s-a interzis acel spectacol… Interzis, deci nu am mai avut voie să apar pe scenă am fost în ’87, deci puţin.
E.P.: Şi apoi aţi revenit în ’92.
T.G.: Da, dar pentru scurt timp şi am tăcut până în 2000… Asta a fost mai interesantă: tăcerea auto-impusă.
E.P:: Spectacolul din ’92 s-a numit „Cântece cu gura închisă”. Cum primea publicul de după Revoluţie un astfel de spectacol?
T.G.: Eu după Revoluţie am crezut că, gata, se termină cu şuşanelele, se termină cu spectacolele improvizate, se termină cu afişele alea jenante în două culori: albastru şi roşu, cu fotografii ale artiştilor de când erau tineri… şi cu 20 de artişti pe afiş dintre care veneau şase, să zicem. Iar să păcălim publicul!?… Eu am crezut că asta se va termina. Uite nu a fost aşa. Am făcut acest spectacol, „Cântece cu gura închisă”, încercând să spun spectatorilor din acea perioadă cântecele pe care mi-a fost greu să le cânt înainte de ’89. Şi am reuşit. A fost un spectacol interesant. Atât am dat. Am încercat să fac un turneu pe litoral, dar nu a venit lumea.
E.P.: Nu erau pregătiţi să asculte?
T.G.: Începuse deja vulgarizarea spectacolelor, începuse libertatea prost înţeleasă în care apăreau în scenă fătucile deja semidezbrăcate, unde se înjura şi totul era vulgar. Oamenii erau fericiţi acum că aveau libertatea să asculte cum pe scenă se înjura. Asta a fost o mare eroare. O mare greşeală! Şi eu continuam să vin cu lucruri rafinate. Şi atunci am considerat că nu e bine să mă amestec în tărâţe, că mă mănâncă porcii. Şi am tăcut, nesilit de nimeni, pâna prin 2000.
„AU FĂCUT COPIII NOȘTRI DINȚI/MUȘCĂ DIN BUNICI ȘI DIN PĂRINȚI”
E.P.: Despre spectacolul „Degeaba”, care marchează 20 de ani de la Revoluţie, am citit în presă ca ar fi un „spectacol final”. Ce înseamnă acest „final”? Renunţaţi la spectacole?
T.G.: E un „final” ca modalităţi de expresie din tot ce am făcut până acum. Pentru că ai aici şi orchestră mare simfonică, şi chitare electrice. Pentru unii… altceva nu se mai poate… Le spun eu, pe aceasta cale: se mai poate şi altceva!
E.P.: Au trecut peste 20 de ani. Câteva versuri din spectacol spuneau atât de adevărat „Au făcut copiii noştri dinţi / Muşcă din bunici şi din părinţi / Muşcă din pământ şi din văzduh / Muşcă şi din morţii din mormânt”. Cu toate acestea, spuneaţi că aveţi încredere în generaţia de tineri…
T.G.: Da.
E.P.: Dar dacă am întreba acum… oare câţi dintre acesti tineri ar muri pentru ţară?
T.G.: Atât de mult s-a demonetizat ideea de patriotism încât e foarte greu să îţi spun… Dar ferească Dumnezeu să ne pună în situaţia să moară pentru ţară, pentru că vor muri. Dacă întrebai în ’89 câţi vor fi capabili să stea cu piepurile goale în faţa armelor pe baricadele din Bucureşti sau din Timişoara, din Craiova, de peste tot, ăia… abrutizaţii ăia… Iată că aia au făcut! Deci, ferească-ne Dumnezeu să îi punem pe aceşti tineri în situaţia de a le demonstra că sunt capabili să moară pentru ţară. Pentru că o vor face.
E.P.: Şi dacă ar muri… ar face bine? Vă întreb, gândindu-mă la o imagine pe lângă care trec adeseori pe Bulevardul Magheru. Alături de o cruce pe care-i scris numele unei tinere, victimă a Revoluţiei, este uşa de la intrarea într-un club de noapte… Ne putem limita la a spune, simplu, „asta-i viaţa”?!
T.G.: Depinde cum o iei. Spectacolele mele nu sunt făcute pentru oamenii care nu gândesc. Spectacolele mele nu sunt făcute pentru cei care nu pot să trăiască fără manele, sau cei care dau muzica atât de tare…
E.P.: …Încât nu mai ascultă versurile.
T.G.: Nu, nu. Stau cu căştile în urechi în metrou şi aud eu de lângă ei. Şi mi se pare mie tare. Această abrutizare este foarte periculoasă. Şi eu cred că am datoria (şi până acum mă ţin de aceste gânduri) de a încerca să dau acestei generaţii încrederea ca în lucrurile de valoare trebuie să îşi caute resorturile, nu în lucrurile mărunte.
E.P.: Interesant a fost şi momentul cu inventarul puloverelor. Spuneaţi asa: „Petre Roman îmbrăcat în pulover, Mircea Dinescu îmbrăcat în pulover, Gelu Voican Voiculescu îmbrăcat în pulover, Ion Caramitru îmbrăcat în pulover, Petre Roman îmbrăcat în alt pulover”. Îi întrebaţi unde şi-au lăsat puloverele acelea, „că dacă le găseşte generaţia asta nervoasă şi le îmbracă?”. Nu cumva generaţia asta a fost crescută să poarte numai jeanşi?
T.G.: Nu… Imediat după ’89, în prima perioadă de după Revoluţie am fost foarte implicat în viaţa socială a Craiovei. Am fost acolo, în balconul Craiovei. Fiecare oraş a avut balconul lui. Şi am avut dialoguri cu elevii de la licee. Le explicam ce bine ar fi să nu renunţe la uniformă. M-au fluierat. Deşi mă iubeau, mă ştiau. Înnebunisem. Toţi înnebuniserăm atunci. Şi unii ne-am revenit, unii nu. Ei bine, le-am spus că nu cred că e nevoie neapărat de uniformele alea stupide pe care le îmbrăcau copiii înainte de ’89. Salopetele alea albastre jenante, din materiale proaste. Nu. „Avem o fabrica de confecţii foarte frumoasă şi de mare prestigiu la Craiova, haideţi să mergem cu o delegaţie a voastră, fete şi băieţi, să stăm de vorbă cu designerii de acolo. Un pantalon gri frumos, o fusta ecosez…”. Umblasem prin străinătate şi văzusem ce frumoase erau uniformele la colegiile din lume. Ce frumoase erau uniformele de la Cambridge, de la Oxford…
E.P.: Vă întrebasem mai mult în plan… metaforic…
T.G.: Imediat îţi răspund… În America, de pildă, uniforma e jeansul. Toţi copiii sunt în jeanşi. Nu i-a obligat nimeni să poarte uniformă, dar s-au dus singuri către această uniformă, către blue-jeanşi. Ei bine… şi la noi am ferma convingere că viaţa merge înainte. Nu poţi să îi obligi pe copii să poarte iţari. Ar fi o chestie anacronică, îţi dai seama, să poarte copiii izmene din alea. E mai frumos cu jeanşi… Este şi o chestie de marketing, este şi o chestie de mentalitate.
E.P.: Tinerii de acum mai urmăresc politica? Mai au timp să vadă „uniformele” politicienilor?
T.G.: Nu cred că îi interesează foarte tare. Pot să se îmbrace oamenii politici cum or vrea, numai să gândească cum trebuie. Ei, tinerii, se gândesc la astea! Uite, într-o perioadă frumoasă, Crin Antonescu se purta cu părul lung, când era ministru la tineret, se îmbrăca mai fistichiu aşa. Dacă acum, cand acandidat la preşedinţie, ar fi revenit la îmbrăcămintea de atunci… ar fi câştigat mult mai mulţi tineri.
E.P.: Aţi votat?
T.G.: Eu?! Da!
GHEORGHE TUDOR
E.P.: Cred că sunteţi singurul artist care vă prezentaţi întai cu numele şi apoi cu prenumele. Cum vine asta?
T.G.: Aşa m-am obişnuit de când eram la şcoală. Aşa mă strigau din clasa primară… Tudor Gheorghe!
E.P.: În Grecia antică, purtătorii numelui „Tudor” erau consideraţi daruri ale zeilor. „Gheorghe” este nume sfânt şi, din câte ştiu, înseamnă „lucrător al pământului”. Dumnezeu v-a dat o misiune aici, pe pământul ăsta românesc…
T.G.: Ai văzut!? Şi eu cred! Şi stii… Dumnezeu nu te roagă. Îţi dă un har şi te urmăreşte un timp şi dacă îţi baţi joc de el ia mâinile de pe tine. Nu te mai ajută. Drept pentru care omul hăruit de Dumnezeu nu are dreptul să-şi bată joc de harul dumnezeiesc. Trebuie să se pună în slujba sa.
E.P.: Lumea vă recunoaşte după mustaţa deasa şi, adeseori, după cămaşa albă, oltenească, de borangic.
T.G.: Asta a fost într-o perioadă în care eram în anumite spectacole. Atunci era un lucru deosebit. Acele cămăşi pe care le purtam erau de la mine din sat. Nu erau colorate. Era totul alb pe alb. Când mă îmbrăcam în cămăşile alea mă simţeam altfel. Purtasem când eram mic cămăşi din alea. Când am plecat la facultate am plecat cu una din aia la mine. Eram student şi mă îmbrăcam într-o cămaşă din aia. Eram trendy… cum zic ăştia acuma…
E.P.: Mi-a mai rămas în minte că spuneaţi „cei ce cântă nu mai apucă să-njure”. Cu toate acestea, în Romania se înjură mult!
T.G.: Înseamnă că e ceva în neregulă cu muzica. Iar cei care înjură nu ascultă muzică. Ascultă un fel de pseudo-muzică.
E.P.: Nu acceptaţi să cântaţi în spectacole făcute de azi pe mâine, nici la festivalurile berii, nici la petreceri private. Consideraţi că locul unui artist este exclusiv pe scenă?
T.G.: Nu, mai mult decât atât, nu cânt în spaţii deschise!
E.P.: Unii artişti preferă să coboare printre oameni sau să cânte şi pe scene neconvenţionale…
T.G.: E opţiunea lor. Mai e o greşeală în cuvintele „Trebuie să ne coborâm!”. Asta e mentalitatea dinainte. Ideea asta să coborâm printre lume e aia veche, dinainte: „tovarăşi, să ne coborâm în rândul alor mulţi!”. Dă-o dracului de treabă! Artistul trebuie să îşi păstreze o anume imagine. Deşi eu sunt omul care merge cu metroul… mă duc în piaţă şi să mergi cu mine pe stradă e o încântare. Să mergi cu mine în piaţă să vezi cum mă salut cu toate gospodinele…
E.P.: Vă dedublaţi? Există o diferenţă între Omul şi Artistul Tudor Gheorghe?
T.G.: Nu. Probabil că publicul simte asta: că nu-l mint. Cel mai greu lucru e ca atunci când sunt pe scenă la asemenea spectacole, ca „Degeaba”, nu mai sunt deloc actor. Actor sunt când joc într-un spectacol de teatru. Acum joc la Craiova „Don Quijote de la Mancha”. Acolo sunt actor.
E.P.: Dacă la 20 de ani de la Revoluţie spectacolul dumneavoastră s-a numit „Degeaba”, cum se va numi cel de peste încă 20 de ani?
T.G.: Ei, asta nu ştiu. Să dea Dumnezeu să-l apucăm.
E.P.: Vă întreb pentru că spuneaţi că mare parte din spectacolul „Degeaba” a fost făcut acum 15 ani. Deci la doar 5 ani distanţă de la Revoluţie întrezăreaţi realitatea de acum…
T.G.: Am presimţit că aşa va fi…
E.P.: Şi pentru următorii 20 de ani nu aveţi nicio presimţire?
T.G.: Nu, încă nu.
E.P.: Spuneţi despre tinerii de astăzi că sunt nişte „cititori de prefeţe”. Prefaţa unei cărţi este, de cele mai multe ori, o cheie de lectură pentru volumul respectiv. Credeţi aşadar că tinerii de astăzi sunt o generaţie meticuloasă sau dimpotrivă?
T.G.: Superficială, şi asta nu e vina voastră. Când vorbesc aşa cu tine vorbesc de generaţie, în general… E un ritm pe care vi l-a impus lumea PC-urilor, lumea computerelor. Nu mai e timp. Ritmul vieţii e altfel. Informaţia circulă cu viteză mult mai mare. Sunteţi o generaţie foarte bine informată. Sunteţi mult mai puţin profunzi. Aţi pierdut din profunzime, aţi câştigat rapiditate.
„SOȚIA A FOST ȘI ESTE UNUL DINTRE CEI MAI IMPORTANȚI CENZORI AI MEI”
E.P.: „Oamenii destepţi s-au căsătorit întotdeauna cu femei interesante”. Cel puţin aşa spuneţi dumneavoastră Cum este soţia lui Tudor Gheorghe?
T.G.: Interesantă!
E.P.: Şi mai cum?
T.G.: E actriţă, în primul rând. Acum s-a pensionat. Ea a fost şi este unul dintre cei mai importanţi cenzori ai mei. Ea mă ceartă. E singura care are voie. Ea şi fi-miu au dreptul să mă certe.
E.P.: Aţi jucat împreună pe aceeaşi scenă?
T.G.: Da, am jucat împreună. Dar a fost foarte frumos la noi în familie că nu vorbeam niciodată acasă de teatru. Nu mai vorbeam despre asta din clipa în care ieşeam pe poarta instituţiei.
E.P.: Câţi ani de căsnicie aveţi?
T.G.: 40.
E.P.: E adevărat că naş de căsătorie v-a fost este Adrian Păunescu?
T.G.: Da.
E.P.: Povesţiti-mi despre fiul dumneavoastră Ştiu că el vă face coperţile CD-urilor.
T.G.: Nu pot. N-am voie. Nu-mi dă el voie…
E.P.: E adevărat că aţi vrut să intraţi în Cartea Recordurilor cu cele şapte spectacole diferite, în şapte zile consecutive, reunite sub titlul „Săptămâna risipitorului de frumuseţi”?
T.G.: N-am vrut. Dacă voiam, intram. M-am oprit. Am oprit demersurile pentru că nu mi s-a părut interesant. Deoarece pentru mine ideea de „Cartea Recordurilor” era… să intru alături de ăia care mănâncă 2 kg de râme în 15 secunde… înţelegi?! Or, eu nu făcusem spectacolul acela, „Săptămâna risipitorului de frumuseţi”, o săptămână întreaga pentru asta. Eu făcusem acel spectacol pentru a demonstra varietatea excepţională a poeziei creatoare a poporului român. Şi atunci nu am vrut ca o chestie profund naţională să intre într-o competiţie de acest gen.
E.P.: Preferaţi maneaua hip-hop-ului.
T.G.: Da, asa este.
E.P.: Venind din partea dumneavoastră este o declaraţie cel puţin şocantă…
T.G.: Este şocant, într-adevăr. Maneaua are o istorie naţionala, hip-hop-ul nu are nimic comun cu România.
E.P.: Maneaua are şi un post tv pe care e difuzată încontinuu…
T.G.: Da. E adevărat. Şi eu nu sunt niciodată difuzat pe niciun post de televiziune.
E.P.: Ştiu că unul dintre responsabilii cu grila unui post de radio v-a spus, sec, la un moment dat, că nu vă poate difuza pentru că nu aveţi target…
T.G.: Da….Ei, asta este…
E.P.: Cu toate acestea faceţi săli pline!
T.G.: De fiecare dată!
E.P.: Cum reuşiţi?
T.G.: N-am minţit niciodată spectatorii, de fiecare dată am venit cu lucruri noi şi interesante. Am ajuns până acolo încât dacă impresarii mei pun mâine pe afiş „Tudor Gheorghe citeşte cartea de telefoane”, sala se umple. Pentru că oamenii vor spune… „măi, ăsta va citi într-un anume fel cartea de telefoane, ia să vedem ce face de data asta”.
E.P.: Cum facem ca, peste timp, copiii mei să înveţe după manualul alternativ pe care v-aţi propus să-l realizaţi?
T.G.: Va trebui ca eu să termin acel manual alternativ şi copiii tăi vor învăţa…
E.P.: Va conţine cinci cd-uri. Cum l-aţi structura?
T.G.: Aşa am gândit şi spectacolul. Se cheamă „Taina cuvântului”. Primul disc va fi cu evoluţia limbii române până la Alecsandri. E un disc admirabil, în care tinerii vor învăţa zbaterea, chinurile formării limbii române. După Alecsandri vin Eminescu şi Macedonski, după aceea e poezia filozofică meditativă pe filiera Eminescu-Blaga-Ion Alexandru. Tot ce se întâmplă între ei. Pe urmă vin Macedonski, Arghezi, Nichita Stănescu şi ultimul ar fi al cincilea, cu poezia contemporană. Modernă. Şi dacă vei auzi toate astea, vei avea habar despre cum a evoluat limba română, civilizatia română, poezia.
E.P.: Sunteţi un brand românesc construit în ani de muncă şi devotament faţă de arta dumneavoastră Dacă într-o zi, brusc, aţi avea de ales între muzică şi cuvânt, care ar fi decizia dumneavoastră?
T.G.: Nu se pot despărţi! Întai a fost cuvantul … apoi a fost ritmul. Dupa care ritmul a îmbobocit în cântec şi după aceea a venit muzica.
E.P.: Spuneaţi că sunteţi naşul politic al lui Radu Berceanu…
T.G.: El a spus-o, nu eu. După ’89 am fost implicaţi amândoi în evenimentele de atunci… şi eu am ieşit din viaţa politică şi în locul meu l-am trimis la Bucureşti pe el. Şi el a rămas în politică, iar eu m-am retras, considerând că locul meu nu e în lumea politică, ci în asta în care sunt, a spectacolului.
E.P.: Deci nu aţi intra în politică?
T.G.: N-aş intra pentru că nu mă interesează şi pentru că am lucruri mult mai profunde de făcut pentru ţara mea decât să vorbesc….
E.P.: Sunteţi oltean. Pentru cine v-aţi da şi haina, vorba cântecului?
T.G.: Ei, asta nu ştiu… „Mi-aş da haina de pe mine”… asta încă nu ştiu…
E.P.: Cine ar merita?
T.G.: Un om de cuvânt, un om de onoare, un prieten care să nu mă trădeze… da, ar merita să-mi dau haina de pe mine… şi am asemenea prieteni în ţară!
Se terminase interviul. Mă privea cu ochii săi mici şi pătrunzători şi sub mustaţa deasă şi ninsă de ani îi apăruse un zâmbet discret. Era cel mai frumos mod de a încheia interviul. În scurt timp avea să înceapa spectacolul „Degeaba”, un spectacol despre cei 20 de ani de la Revoluţie, ani pe care maestrul îi povesteşte celor tineri. Înainte să-l las să se pregătească i-am spus, aproape necugetat: „Maestre, eu sunt chiar de-o seamă cu Revoluţia”. Apoi l-am lăsat singur în cabină şi, înainte de a închide uşa, l-am surprins spunând „Asta mică e deşteaptă”. Astfel, chiar în ziua spectacolului, destinul l-a pus pe Tudor Gheorghe faţă în faţă cu cei 20 de ani trecuţi de la Revoluţie, să ne întrebăm împreună… Maestre, degeaba?!
Interviu publicat în Revista Q Magazine – Ianuarie 2010
