Istoria aproape recentă a mass-media din România se împarte „înainte” și „după” Andreea Marin. Până la ea, niciun alt format de televiziune din România nu a avut puterea să impună o personalitate atât de puternic, încât să o transforme într-un punct de reper atât în puncte de audiență, cât și în model de conduită. Mai mult decât atât, după ce a decis să se retragă din formatul de televiziune care a adus-o în atenția a milioane de români, Andreea Marin a reușit să rămână un nume care încă setează trenduri în comunicare și televiziune. Proiectele ei au fost adevărate Academii de media, iar exemplul personal rămâne un studiu de caz, chiar și pentru cei mai iscusiți dintre specialiștii în marketing. Dincolo de recordurile profesionale însă, Andreea Marin este, toată, un suflet! E de-ajuns să-i întâlnești privirea ca să intuiești măcar că lumina ei e dată de bucuria de a-i ajuta pe ceilalți. Am redescoperit-o acasă, printre fotografiile dragi – crâmpeie de bucurie, într-un ocean cu valuri amețitoare – și-am găsit tihna să o întreb despre drumul de la căminul de la Iași la covorul roșu de la Premiile Oscar, despre iubire și de ce se termină ea, despre oamenii dragi pe care i-a pierdut, despre apropierea de Dumnezeu și repoziționarea în piața media.

 

 

• „Oare cum o arăta sufletul? O fi având și el un suflețel în piept și ochi pătrunzători, năsuc și… aripi? O fi nefericit – îl simt… O fi având chip, minte și mirare de copil, ori… cum o fi?… Aș fi mult mai liniștită să știu că are un înger undva, în preajmă, să-l țină când eu o să cad… Să nu fug mai repede decât poate să zboare îngerul lui păzitor… Acum, în capitolul acesta ce pare nou în viața ta, ți-ai dat seama cum arată sufletul? Cum îți arată sufletul?

E ființă! E adevărat, are și el un suflet al lui. Cel puțin așa îmi place să personalizez și să personific tot ceea ce e important pentru mine. Iar sufletul sunt eu, de fapt. Cred că e suflet și în noi, dar e suflet și în tot ce este în jurul nostru, iar asta ne face să fim parte dintr-un ocean. Un ocean de iubire, de fapt. Există și ură, știu. Există și invidie, există și sentimente care tulbură apele, dar în esență, după părerea mea, totul e iubire.

 

• Sufletul tău cum și-a revenit după atâtea momente grele? Cât de peticit e și cum ai reușit să-l alini atunci când ai fugit mai repede decât a putut să zboare îngerul lui păzitor? Cum ai știut să-ți găsești echilibrul?

Aș vrea să-ți răspund printr-o metaforă, dar o să-ți răspund fiind cu picioarele foarte bine ancorate pe pământ. Nu există „nu se poate!”. Pentru mine, chiar nu există „nu se poate!”. Vorba asta mi-a intrat în sânge, e parte din AND-ul meu. Și, da, există și momente grele în viață, dar știu că n-am voie să cad și că alții se bazează pe mine. Și ce va fi dacă eu clachez?! Nu am voie să fac asta! Și nu-mi dau voie să fac asta! Merg înainte!

 

• Când scriai lucrurile acestea, erai în perioada în care România te adora. De ce te temeai atunci, când părea că totul e perfect în viața ta?

Nu-mi amintesc exact momentul în care am scris rândurile acestea. Dar ce e clar e că viața mea a avut val după val. Și n-au fost mai mult de doi-trei ani fără umbre!… Pur și simplu, așa mi-e viața. Asta e și frumusețea ei… nu trăiesc liniar.

 

• „Sunt un om al extremelor, așa îmi găsesc echilibrul”…

…Exact, sunt un om al extremelor, dar nu în sensul de a trăi în exces! Pentru că nu-mi plac excesle! Deci nu sunt un om al extremelor în sensul că eu le provoc. Sunt un om prea energic, poate, iar acest lucru nu rămâne fără urmări! Dacă ești un om care nu stă locului – și căruia nici sufletul nu-i stă locului – asta înseamnă, uneori, că ceilalți nu pot ține pasul cu tine. Sau că tu nu poți ține pasul cu liniștea lor. Asta înseamnă că nu te poți adapta în orice situație. Că nu te poți adapta, de pildă, într-un mediu în care tu știi bine cum ar trebui să fie făcute lucrurile, în mod corect și eficient, și celorlalți nu le pasă de eficiența ta. Și atunci, da, ești din altă poveste! Și viața nu îți e ușoară. Și nu mă pot adapta nici într-o lume în care dragostea se împletește cu interesul. Pentru mine, dragostea e dragoste! Și când ea e altfel decât o simte inima mea, pun punct și o iau de la capăt.

 

• Pare că te cunoști foarte bine. Tocmai pentru că ai trecut prin toate aceste momente…

Pare! Pentru că, iată, mai am încă de învățat!

 

• Bine, atunci te întreb simplu: cine ești tu, Andreea?

Sunt dragoste! Pur și simplu, sunt plămădită din iubire. Și, în tot ce fac, pun foarte mult suflet! Știi bine că poate fi și un avantaj, dar tipul acesta de atitudine în viață poate genera și pierderi, pentru că nu suntem toți la fel și pentru că nu întotdeauna când spui o vorbă sau faci o faptă bună, ecoul este cel dorit de tine. Și atunci, de aici apar controversele, de aici apar neînțelegerile sau înțelegerea greșită a lucrurilor. Iar din aceste valuri se iscă furtuni… Și asta-i viața!

 

• Dar, dacă am aluneca spre psihanaliză, atunci când este adresată această întrebare, cel care observă răspunsul se așteaptă la răspunsuri precum „sunt femeie”, „sunt mamă”, „sunt soție”, „sunt prietenă”…  

Nu… Ar suna a laudă!

 

• În vâltoarea aceasta a repoziționărilor din viața ta, acum ce ai spune întâi – „sunt mamă, în primul rând”?

Da! Așa este! Sunt plămădită din dragoste și sunt mama, înainte de orice! Aici n-am niciun dubiu!

 

 

• Urmărind știrile despre tine – unele adevărate, altele deloc, din câte am reușit eu să te cunosc…

Da, trăiesc două vieți paralele: Andreea cea de aici, din fața ta, și Andreea cea din presă. De cele mai multe ori, sunt două vieți paralele.

 

• …M-am gândit că, pentru publicul tău, ai rămas întotdeauna „Andreea Marin”, indiferent ce alt nume ai adăugat acestui brand.

Și mă bucur că e așa!

 

• În numele tatălui… Este destin? Este destin ca, orice ai face, să ajungi să fii tot femeia-trofeu, tot „Andreea Marin”? Te întreb pentru că știu cât de mult insistai, atunci când aveai și numele „Bănică”, să fie menționat în prezentările tale, în interviuri… În sensul în care te reprezenta, la acel moment.

Am făcut acest lucru din dragoste. Și e firesc să fie așa, zic eu. E firesc să fii femeie, în relația ta, nu să ții morțiș să rămâi vedeta cu un nume al ei, cunoscut. Pentru mine, acest lucru era o dovadă de dragoste. A purta numele bărbatului tău e o dovadă de dragoste. Și asta am făcut, în fiecare căsnicie. Și faptul că am avut trei căsnicii…

 

• Te-ai numit diferit, de trei ori?

M-am numit diferit de trei ori, da. Lucru văzut drept o frivolitate, de unii, drept o lipsă de maturitate, de alții. În cazul meu, ar trebui ca omul care etichetează să se gândească de două ori. Eu sunt un om care, prin natura vieții pe care o am – în atenția tuturor – își găsește mai greu un partener de viață. Și, uneori, îl găsești… și el crede că poate rezista acestei furtuni. Și nu poate. Asta-i viața, pur și simplu! Uneori nu poate rezista, chiar dacă este el însuși o persoană publică. Nu e ușor! Eu înțeleg lucrul acesta. Și nu se întâmplă toate acestea pentru că eu aș acționa ca o divă, pentru că e departe de mine modul acesta de a acționa – chiar nu îmi este plăcut termenul acesta, nu mi se pare potrivit ca el să-mi fie atașat – ci pentru că este o chestiune de percepție, cumva. E o chestiune de timiditate, în alte cazuri, de neadaptare la faptul că ieși cu femeia ta pe stradă și toată lumea o cunoaște. Mă rog… sunt tot felul de detalii din acestea, de care mă lovesc și care nu-mi fac plăcere. N-am cum să le schimb, decât dacă, într-o zi, voi avea alături un om într-adevăr înțelept și puternic ancorat, pe picioarele lui.

 

• Te-ai simțit femeia-trofeu? Femeia pe care orice bărbat important din România, își dorește să o aibă la brat?

Nu m-am gândit. Nu mi-am pus problema în felul acesta. Nu. Asta ar însemna, în egală măsură, că-mi dau o importanță prea mare. Și nu îmi stă în fire să fac asta. Nu. Poate că am fost, dar nu am perceput lucrul acesta.

 

• Revenind la numele tatălui, spuneai cândva că, în copilărie, aveai impresia despre el, pentru că lucra în construcții, că demolează.

Exact. Era omul care demolează. Pentru că tot auzeam… vedeam, mergeam uneori pe șantier și îl vedeam în groapa din urma unei demolări. Întotdeauna pe fundul unui crater! De unde, de fapt, începea construcția. El construia, dar eu nu vedeam asta.

 

• În plan simbolic, când ai înțeles că tatăl tău – cu care ai avut o relație apropiată dar atât de încercată de pierderea mamei – nu demola, ci construia, pentru tine?

Foarte clar am văzut asta în momentul în care mama n-a mai fost. Eu aveam nouă ani. Am avut nevoie de tata ca de aer, iar el a devenit și cel mai bun prieten, dincolo de omul cu autoritate de lângă noi. A devenit stâlpul meu în viață. Și așa a rămas, până când s-a stins. Ba chiar și acum e, când e înger, pentru că mă gândesc la el atunci când am momente grele – ce ar fi spus tata, ce m-ar fi sfătuit. Ne sunam în fiecare zi. O viață întreagă am făcut asta! Deci chiar dacă locuiam la distanță unul de celălalt, sfatul sau criticile lui contau foarte mult. Pentru că era cel mai obiectiv critic al meu.

 

• Ți-a spus că e mândru de tine, privindu-te în ochi?

Da. Tata a fost o mare dovadă de echilibru! Și mi-a dăruit mult din acest sentiment cu care el trăia. Chiar dacă poate că el, în sufletul lui, nu era la fel de echilibrat cum lăsa să se vadă… Dar îți inspira o balanță corectă. Spun asta pentru că mă și critica – cinstit, direct, brutal – atunci când, pru și simplu, meritam să fiu criticată. Și, în timp, am învățat să nu o mai iau personal, ci să înțeleg că felul lui de a spune lucrurile direct mă va ajuta să evoluez. Dar tata îmi punea și mâna pe umăr, spunându-mi „Bravo, tata, ai făcut bine!” – atunci când meritam să îmi spună asta. Bine, tata era omul care mergea cu mine oriunde aveam nevoie. Când făceam handbal și aveam competiții, el era mereu în tribune, spijinindu-mă. Sunt niște legături care se creează între tată și fiică, de altă natură decât cele dintre mama și fiică.

 

• L-ai pierdut în 2016. Și ai vorbit foarte puțin despre momentul acesta. E un lucru pe care, poate, nu vrei să-l… accepți?

Nu. A fost un șoc, pur și simplu. Nu mă așteptam, deși tata era bolnav de inimă. Dar nu atât de grav. Și, când un om are deja o operație pe cord, te gândești… teoretic, că oricând se poate întâmpla ceva. Dar el o avea de mulți ani și ducea lucrul acesta înainte, făcea sport în continuare, juca tenis. Deci, pur și simplu nu m-am așteptat. Nu în momentul acela.

 

• Îți amintești ultima întâlnire cu Tata? Ți-a spus ceva anume?

Da, îmi amintesc. Tata era zâmbet dătător de încredere. Aceasta este definiția lui cea mai bună. Tata a fost greu încercat în viață. Și îndelung încercat.

 

• Mai greu decât tine?

Din păcate, dacă ar fi să mergem într-o competiție, el o câștigă. Dar eu mai am de trăit. Sper, însă, să nu o câștig! Sper să rămână așa, să fiu un perdant, din punctul acesta de vedere. Oricât de grea era experiența prin care trecea, tata spunea „nu există «nu se poate»!”, ca și mine. Și stătea bine ancorat pe picioarele lui. Ne punea mâna pe umăr – țin minte acest gest mai mult decât îmbrățișarea – „tată, nu există, noi suntem puternici, mergem înainte! N-avem voie altfel! Zâmbet, fruntea sus și mergi înainte!”.

 

• Ai înțeles și atunci când el a încercat să își refacă viața?

Da, bineînțeles!

 

• Sau copilul care erai atunci s-a gândit, poate, că e nedrept ce i se întâmplă? Ai avut revoluții interioare?

Nu. Mama nu mai era, pur și simplu! Iar tata a făcut o alegere pe care eu am privit-o altfel: tata avea două fete mici, care aveau nevoie de o femeie alături. Deci el a ales înțelept, inclusiv din punctul acesta de vedere. Nu s-a gândit doar la el, nu a fost un moment în care și-a pierdut mintea, ca bărbat, ca să se îndrăgostească și imediat să se căsătorească. Nu. A gândit, în momentul acela.

 

• Cum era la ședințele cu părinții, cum era de 8 Martie, când voiai și tu să faci felicitări, așa cum făceau ceilalți copii?

La nouă ani am devenit, brusc, un om matur. Nu mi-am permis luxul de a plânge prea mult, după aceea. De aceea, prin momentele grele din viață, trec fără să mă vedeți prea mult la pământ. Am auzit des întrebarea „Cum poți să fii atât de puternică?”. Foarte des! Și asta, uneori, mă face să mă întreb dacă nu sunt anormală. Dar, pe de altă parte, având aceste experiențe dure, încă din copilărie – am început puternic, cu o lovitură putenică de la viață – m-am călit, pur și simplu. Asta nu înseamnă că, în interiorul sufletului meu, e zâmbet. Dar nici nu înseamnă că trebuie să îmi pun lacrimile pe umerii altcuiva.

 

• Așa cum te-a învățat Mama.

Așa cum m-a învățat Mama! Mi-am ales o misiune în viață și oamenii așteaptă de la mine să-i inspir, să fiu eu sprijin pentru ei, să mă descurc – „Andreea se descurcă!” – și să merg înainte. Și asta fac.

 

• Crezi că ai depășit momentul acela de la nouă ani? Șocul? Mai sunt încă momente în care îți revin în minte imaginile acelea pe care le-ai descris în prima carte – ploaia… scriai că, de atunci, nu-ți place ploaia… vedeai la ralanti luneta crăpându-se…

L-am depășit. Asta fără doar și poate, pentru că, între timp, spiritul meu a lucrat. Am citit mult, am înțeles niște lucruri, m-am apropiat de Divinitate și, cumva, chiar și în lucrurile grele care ți se întâmplă în viață, vezi un sens. Iar asta te ajută să evoluezi și să depășești durerea aceea. E o vorbă care spune că timpul le vindecă pe toate. Poate nu chiar pe toate sau poate nu de tot, dar le vindecă, în mare măsură. Însă ce e clar este că sunt anumite lucruri, premise, care s-au creat atunci și care n-au fost întru totul depășite. De pildă, faptul că eu mereu, în viața mea de adult, am căutat o dragoste puternică, pe care să o trăiesc în toată plenitudinea, să o trăiesc pasional… Și mi-am închipuit că e posibil lucrul acesta, până la adânci bătrâneți. Până acum, viața mi-a arătat că nu e posibil să găsesc dragostea aceea, atât de puternică și de pură, pe care o mama ți-o oferă. Deci, în sufletul meu s-a creat un gol, un vid imens. Tata nu a putut să umple sufletul meu în felul în care îți umple inima și o mamă, ci în felul lui. Avea rolul lui… dar atât. Și, de fapt, toată viața am căutat ceva ce nici n-am să găsesc. Acum înțeleg. Am maturitatea să înțeleg lucrul acesta – că, până la urmă, nu trebuie să căutăm cai verzi pe pereți. Dar, cumva, știi… sufletul tău învață mult după ce mintea ta percepe și acceptă niște lucruri.

 

• Părinții tăi te-au împrietenit cu pianul.

Mama m-a împrietenit cu pianul. Tata – cu sportul și cu cartea. Mama – cu cartea și cu pianul.

 

• Care e piesa vieții tale de până acum? Sau melodia care-ți descrie prezentul?

Nu pot să spun că sunt omul fidel unei singure melodii, unui singur dans. Nu, sunt un om deschis și îmi plac mai multe genuri, îmi place ceea ce mă face să trăiesc cu pasiune. Când e vorba de dans, dar și de pian, de ce nu, mă gândesc prima dată la tango. Dar nu e, nici pe departe, singurul gen muzical de care m-am apropiat. Dar tangoul înseamnă pasiune, înseamnă dragoste într-un anume fel. Mă definește.

 

 

• Pentru că ești atât de mult și pentru că spuneai că viața ta e ca un ocean încercat de multe valuri amețitoare, crezi că Dumnezeu a pus în locul pierderii mamei tale bucuria de a avea gloria pe care o ai și acum? Crezi că e un fel de a alina un copil greu încercat?

Nu. În primul rând, gloria – cum îi spui tu, eu n-o văd chiar așa – e și o povară. Nu e neapărat o mare bucurie. În al doilea rând, e ceva meritat, în cazul meu. Tot ce am – nu mă refer la ceva material – tot ce am așa, ca om, în viață, e strict pe merit, pe munca mea și pe ani de zile și nopți dedicate unui scop: acela de a învăța mereu și mereu. Nu obosesc să învăț. Deci nu poate fi pusă în balanță această poveste. Acest câștig nu poate fi pus în balanță, în încercarea de a echilibra pierderea din copilărie. Dacă ceva a echilibrat lucrurile, a fost credința. Și m-am apropiat de Dumnezeu mult mai mult în perioada recentă a vieții, în anii de-acum.

 

• Îmi amintesc că spuneai, adeseori, „Am un Dumnezeu al meu, simplu și bun, care stă întotdeauna cu o mână pe umărul meu”.

Așa este!

 

• L-ai întrebat vreodată „De ce?”

Demult, în copilărie.

 

• Ți-a răspuns, vreodată?

„Pentru că nu era momentul!”, mi-a răspuns. „De ce nu?” – cam asta-i întrebarea pe care ne-o punem și pe care I-o punem, în general! Nu prea ne întrebăm „de ce mi-ai dat binele?”. Întrebăm „de ce mi-ai dat mie necazul?”. Sau „de ce nu mi-ai dat, atunci când îmi doream cu ardoare, o împlinire?”. Și am înțeles foarte clar că acel „nu” de la momentul respectiv, e, de fapt, un „da”, pe care-l voi pricepe peste timp. N-a fost momentul… O „împlinire”, în acel moment, așa cum o vedeam eu, se putea transforma într-un necaz. De pildă, dacă ai un copil cu un om cu care nu merită… se dovedește că nu merită să fii până la adânci bătrâneți sau cu care nu te-ai înțelege, sub nicio formă pe viitor. Tu nu vezi asta la momentul în care îți dorești un copil cu el. Asta poate deveni o mare durere pentru tine, pentru acel copil… pentru toată lumea implicată în poveste. După o despărțire, nu ai întotdeauna șansa de a te înțelege cu omul acela, nici măcar în privința a ceea ce ați făcut bun – un copil. Eu am norocul să mă înțeleg bine, acum, cu Ștefan, asupra copilului nostru.

 

• Cu ce nume i-ai salvat numărul în telefon pe tatăl Violetei?

Cu numele pe care îl avea, în alint, și odinioară. Nu l-am schimbat. Și o să-l păstrez pentru mine, nu o să spun asta public. Deci a rămas acel nume, nu l-am schimbat pentru că ne-am despărțit. Pentru că îl știe și fiica mea și, pentru ea, e același apelativ.

 

• Ce a avut special omul acesta, astfel încât să aveți împreună copilul pe care ți l-ai dorit toată viața?

Eu cred că a avut exact ceea ce completa ce am eu, astfel încât să punem amândoi ce-i mai bun, în copilul nostru. Pentru că, într-adevăr, copilul nostru a luat ce-i mai bun, din ambele părți. Și mă bucur. Că… n-avem numai bune, nici eu, nici el. Dar Violeta le-a luat pe cele bune!

 

• Spuneai odată că, pentru Violeta, ați gestionat lucrurile astfel încât ea să nu simtă o pierdere sau un dezechilibru. Și tot tu spuneai că n-ați știut să le gestionați prea bine pentru voi.

Corect. Am știut să gestionăm lucrurile astfel încât, în timp, Violeta să ajungă la echilibru și să fie împăcată cu ceea ce trăiește astăzi. Și cu doi părinți pe care îi iubește, care o iubesc în egală măsură… în sensul acesta.

 

• Ți-e dor vreodată de ce a fost frumos? Pentru că spuneai că, de la fiecare om pe care l-ai întâlnit, alegi să păstrezi ce a fost frumos.

Aleg să nu-mi fie dor. Nu. Poate că pare dur ceea ce spun acum, dar eu sunt construită în așa fel încât mă uit înainte, nu mă uit înapoi. Adică nu trăiesc din nostalgia a ceea ce a fost odată. Iar în momentul în care eu iau o decizie, oricare ar fi ea… o iau târziu, pentru felul în care fac alții lucrurile, judecat din perspectiva lor. Dar decid atunci când înțeleg, în sfârșit, că acolo nu mai e nimic de făcut, că s-a consumat ceea ce era de trăit. Și atunci nu am motiv să am păreri de rău. Sunt împăcată cu deciziile mele de viață.

 

 

• Spuneai că L-ai descoperit pe Dumnezeu mai mult în anii de acum. În această perioadă, românii s-au întrebat cum va fi perspectiva aceasta a tradiției musulmane, în viața ta. Cum l-ai descoperit pe Dumnezeu în această ipostază?

Eu nu L-am schimbat pe Dumnezeul meu cu un altul. Dumnezeul meu e același dintotdeauna. Un timp, am avut doar senzația că lipsește din viața mea – cu mult timp în urmă, atunci, când am pierdut-o pe mama – pentru că eu am refuzat să înțeleg de ce, copil fiind, mama mi-a fost luată și m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Știi cum a revenit El în viața mea, deși Îl negam? După câțiva ani, într-un moment greu, în care, fără să-mi dau seama, am zis „Doamne ajută!”, cu tot sufletul. Și când am zis, pe moment, am și conștientizat! Indiferent cât încerc eu să mă prefac că Dumnezeu nu e în mine, El a rămas acolo și, iată, într-un moment greu, la El mă întorc.

 

• Ești un om-reper în viețile multora. Și probabil că ai rămas și vei rămâne reper și în viețile celor care te-au iubit așa cum au știut ei. Dacă răsfoim paginile tabloidelor, vedem asemănări fizice între tine și… următoarele. Sau celelalte. E un compliment pentru tine?

Nu e în niciun fel pentru mine. Nici nu mă interesează acest aspect. Ce mai contează? Care e relevanța acestui detaliu?

 

• Că omul acela nu te-a uitat și că se raportează la tine.

Cred că asta vrem noi să vedem în viață, uneori. Nu e așa, nu am un asemenea tip de orgoliu. N-are nicio relevanță pentru mine lucrul acesta. Și poate că, din perspectiva unuia seamănă, din perspectiva altuia nu. Nici gusturile nu se discută, nici lentilele prin care vedem lumea nu sunt aceleași. E un detaliu pe care îl depășesc cu detașare.

 

 

• Mergem înapoi în timp, la TVR Iași, când ai ales televiziunea dintr-o provocare a unei colege de facultate, care a spus că există un casting la care nu ai curaj să te duci.

Provocarea a fost a unor colege – colegele mele de cameră. Eram cinci în cameră, dacă îmi amintesc bine. Eram la facultate, studentă la Informatică, la Iași. Ele au văzut anunțul, pus pe o foaie, undeva, lipit de o ușă, probabil la intrarea în campus. Și au început să mă scormonească: „Uite, e un concurs la Televiziune, sunt mai mult de două sute de persoane, deja, pe loc. N-ai fi în stare? N-ai putea?” Pe vremea aceea, televiziunea încă nu era o modă. Azi, televiziunea e o modă – toată lumea visează asta. Eu nici nu visam asta – aveam drumul meu: informatica, așa vedeam drumul, atunci – nici nu intrase microbul ăsta. Nu aveam prea mari legături cu povestea asta. Atunci, am luat-o în râs. Dar ele au știut pe ce buton să apese și, până la urmă, m-au făcut să mă duc la concurs. Concursurile, la vremea aceea, nu erau precum cele de azi – nu erau pe pile, nu erau pe interese. Concursul a durat o săptămână și a avut diverse probe: în fața camerei, în limbă străină, cultură general, eseu. Deci a fost o selecție complicată și serioasă, nu cum se întâmplă lucrurile azi, în cele mai multe dintre instituțiile media, din păcate. Și, după vreo săptămână, primesc un telefon: „Ați luat concursul, sunteți două pe același post”. Și așa am intrat pe un post de reporter. Adică, la munca de jos, cum se spune. Începusem cu „interviuri” pe stradă, cu oameni care aveau diverse opinii despre ceva. Oameni la care mă duceam cu microfonul, pur și simplu – nu-i cunoșteam, puteau să accepte, puteau să refuze. Dar asta m-a făcut să capăt încredere în mine, pentru că eram un om necunoscut, la vremea aceea, trebuia să mă apropii de niște necunoscuți, să-i conving să-mi vorbească, să ia în serios ceea ce le spuneam și să-mi dea din timpul lor. Și să-mi iasă un material interesant.

 

• Și în acest timp, colegii tăi de facultate erau în anul întâi, se duceau la cursuri…

Ei, nu pot să spun că se duceau la cursuri. Se mai duceau și prin baruri, etapă peste care eu am sărit, iată, datorită televiziunii. Deci a fost de bun augur.

 

• Mai târziu, după ce ai venit la București, făceai naveta către Iași, cu trenul de noapte, să dai examenele pentru ca a doua zi să te întorci, să prezinți principalul Jurnal de știri. Simțeai de atunci că avea să fie bine sau exista și atunci vorba care-i acum în redacții, cum că nimeni nu e de neînlocuit?

Pentru mine, lucrurile erau altfel. Eu priveam și privesc și astăzi lucrurile, la fel: pune cărămidă peste cărămidă, în mod serios, solid, și n-ai cum să mergi decât înainte.

 

• Așa e, dar incomodezi.

Și ce?! Întotdeauna am incomodat, într-un fel sau altul. M-am obișnuit cu asta! Uneori a fost o problemă chiar fața mea, sau alura mea dulce. De pildă, îmi amintesc că eram la știri și îmi amintesc că cineva din conducerea de la acea vreme a făcut o mențiune – „Nu… are o față prea dulce, de copil, nu poate să prezinte știri!”. De exemplu! Bine, se pare că părerea nu a fost luată în seamă de către ceilalți care decideau. Și asta a fost bine pentru mine.

 

• Experiența știrilor te-a transformat, de fapt, în jurnalist. Și ai demonstrat că ești un jurnalist bun, în zonele de conflict în care ai mers, în situațiile-limită de după dezastrele naturale, și chiar la Premiile Oscar.

Unde am plecat… cum?! Fără ca oamenii din redacție, care m-au trimis, să știe că eu nu știam engleză. La vremea aceea știam engleză cam cum știe oricine se uită azi la televizor și mai prinde două vorbe. Și, uite-așa, la 19 ani, m-am pus cu burta pe carte. Aveam ureche muzicală și mai aveam ceva – o minte structurată, matematică. M-a ajutat extraordinar de mult, pentru că limba engleză este o limbă care are o… matematică a ei. Zece zile am stat să învăț, zile și nopți. Am deprins o bază solidă, culmea, în doar zece zile! Mai aveam niște vagi cunoștințe de prin școală, s-a adăugat ce mai vedeam la televizor… În schimb, ceea ce am făcut și ce mi-a folosit – și ăsta e sfatul meu pentru cine și-l dorește, firește, că cine își mai dorește sfaturi în ziua de azi?! – a fost documentarea. Am plecat de acasă atât de bine documentată, știam atât de bine ce vreau să fac, cam ce întrebări vreau să pun, cui vreau să i le pun… Mi le-am tradus de acasă – am apelat și la ajutorul unui om care știa bine engleza. Astfel încât nimeni nu și-a dat seama acolo – nici măcar cei pe care îi intervievam – că eu nu știu engleză atât de bine cum s-ar fi bănuit. Am intrat în direct de pe covorul roșu din sala Oscarurilor, am luat interviuri și, abia când m-am întors, le-am spus șefilor mei cum am învățat limba engleză. Și le-am mulțumit pentru asta!

 

• În plan simbolic, dar și cât se poate de pragmatic, mașina pe care ai condus-o când ai venit de la Iași la București, nu avea marșarier. Deci trebuia să mergi doar înainte!… Spuneai, cândva, că acasă, în copilărie, te jucai de-a Nadia Comăneci. Multe alte generații s-au jucat de-a Andreea Marin. De la fata aceea care mergea cu mașina fără marșarier, până la femeia ce conduce mașina puternică de azi…

Am aceeași mașină de zece-doisprezece ani. N-am schimbat-o, nu sunt la modă, din punctul acesta de vedere.  

 

• Știe cineva cât de greu ți-a fost? Știa cineva ce e dincolo de prețul succesului?

Nu aș putea să spun asta, dar pot să-ți spun că am siguranța că un om care se construiește – chiar dacă e tânăr, chiar dacă are douăzeci și ceva de ani – care a ales să se construiască pe baze solide, bănuiește, chiar dacă nu are cum să știe, pentru că nu a avut experiența mea. Bănuiește că nu e ușor. Nu e ușor să ajungi într-un punct în care să te și menții. Gândește-te că eu nu mai sunt permanent pe ecran, de atâția ani și totuși, când apar pe coperta unei reviste, se vinde fără nicio problemă. Asta ce înseamnă?! Pur și simplu, asta înseamnă că reziști în timp, pentru că ai construit în mod sănătos.

 

• Dacă trecerea de la știri la divertisment – atunci când domnul Lazarov a văzut potențialul tău și în acest segment – nu reușea?

Nu există să nu iasă. Nu există „nu se poate”! Pentru mine, nu există „nu se poate!”.

 

• Nu ți-ai pus niciodată problema unui scenariu în care nu va fi bine?

Ba da, dar nu că nu va fi bine până la capăt! Fiind perfecționistă, mi-am pus problema că nu va fi perfect. Dar că nu va fi deloc, nu! Asta, pentru mine, nu se poate!

 

• Cum ți-a spus Valeriu Lazarov că tu vei prezenta „Surprize Surprize”? Și ce-ai înțeles atunci, când România nu văzuse, încă, o astfel de emisiune-fenomen?

Domnul Lazarov organiza casting. Mai mult decât atât, în abecedarul unei emisiuni ca aceasta – pentru că, pentru cine nu cunoaște lucrurile de culise, un astfel de format international are, întotdeauna, o rețetă – scria clar cum trebuie să fie profilul prezentatorului acestui tip de show. Eu eram opusul, la fiecare punct. În primul rând, trebuia să aibă în jur de patruzeci de ani sau peste patruzeci de ani.

 

• Ca să aibă credibilitate…

Să aibă credibilitate, să aibă o experiență fie de psiholog, fie de jurnalist cu greutate, fie de comunicator. Era de dorit să fie o femeie cu copii, cu experiență familială… Eu nu aveam nimic din toate acestea. Dar a avut domnul Lazarov ceva!

 

• E adevărat că te-a văzut la televizor, pur și simplu?

M-a văzut pe ecran, întâmplător, a oprit castingul și a spus „Asta e fata de care am nevoie!”. Cum, de ce, nu știu să-ți spun. Dar a avut, probabil, viziune. Și-a dat seama, din felul în care eu comunicam în acel moment pe ecran, că voi trece dincolo de sticlă – așa cum obișnuim să spunem – în formatul lui, și că sunt întocmai omul potrivit nu atât să vorbească, ci să asculte, în primul rând. Pentru că „Surprize, Surprize” însemna să-l faci pe omul din fața ta să-ți spună toată povestea lui, chiar și cele mai delicate momente, pe care nu le-ar dezvălui, și asta fără ca eu să fiu intruzivă, fără să trag de el, fără să intru cu bocancii în sufletul omului, așa cum se practică astăzi. Însemna să fiu omul din fața lui, căruia să i se confeseze. Să-și dorească asta!

 

• Îți amintești cum l-ai cunoscut pe Valeriu Lazarov?

Da. În primul rând, am văzut în fața mea un munte de inteligență, un om foarte elegant în vorbire, în port.

 

• Știai de ce te chemase?

Nu. Apoi mi-a spus, rapid, că mă invită în Spania, unde voia să intru direct în spectacolul de acolo, și să-i spun părerea mea. Pentru că eu eram refractară. Eu nu voiam să plec de la știri, unde eram deja un om respectat.

 

• Pentru știri refuzaseși și PROtv-ul!

Da. Credeam că mi-am găsit locul acolo. Nu aveam determinarea de a pleca către ceea ce numeam „divertisment”, eu neștiind, la vremea aceea, că „Surprizele” nu vor fi divertisment, ci vor fi un program social, înainte de a avea și accente de divertisment – câteva melodii, două-trei, și ceva umor. Baza era povestea grea, socială, umanitară, de viață.

 

• Ce-ai gândit, când s-au deschis porțile Surprizelor, petru prima dată?

Înainte de emisiune, s-a muncit enorm. De fapt, s-a muncit enorm nouă ani, pe tot parcursul difuzării acestui format. Dar, pentru primul show, neavând experiență, cu domnul Lazarov pe baricade alături de noi, am muncit până la cinci dimineața. Și, în zori, ne apucam de machiaj și de pregătiri, de repetiția dinaintea show-ului de seara, care se ducea până dincolo de miezul nopții. Greu, foarte greu, mai ales pentru un om care, la vremea aceea, nu avea experiență. Pentru că eram omul de știri care, deși la TVR Iași vorbea liber în fața camerei, după câțiva ani de știri cu promter în față…

 

• Dar tu erai și editor de știri, nu doar le citeai…

Sigur că da, dar o astfel de experiență te face să îți pierzi puțin din curaj, pentru că te bazezi destul de mult pe acea mașinărie, chiar dacă tu faci știtile și chiar dacă tu le treci în acea mașinărie. Pe când, la „Surprize, Surprize” nu mai era cazul. Și eram „aruncată” pe poarta aceea uriașă, în fața a două sute și ceva de oameni, știind că dincolo de camerele de filmat sunt milioane de oameni care mă privesc, de pe cinci continente. Deci a fost o presiune incredibilă. Îmi amintesc că, la cabina de machiaj, am început să plâng în hohote, din senin, pentru că nu mai puteam să-mi țin în frâu emoțiile. M-a apucat o teamă teribilă de a face pasul acesta și, pur și simplu, fără să o spun direct, inima mea trăgea înapoi. Mi-l amintesc pe domnul Lazarov cu câtă încredere a venit și mi-a pus mâna pe umăr, exact ca tata! Eu eram cu fața la oglindă, pentru că eram la machiaj, iar el a venit în spatele meu și m-a privit în ochi, în oglindă. Și mi-a spus: „Nu există să nu faci o treabă bună! Ești bună și vei face o treabă excelentă în seara asta!”. Și a fost un mare succes!

 

• Cine te-a sunat prima dată, după prima emisiune?

Tata, evident! Celălalt tată al meu, pentru că aveam doi, de-acum. Domnul Lazarov era, deja, tatăl de la București.

 

• Iar tatăl tău, în orașul său, devenea „tatăl Andreei Marin”.

Exact. Lucru cu care nu prea s-a obișnuit ușor. Mi-a spus că l-a oprit poliția, odată, și a dat actele la control. Romanul nu era un oraș atât de mare, tata era cunoscut în oraș, el însuși. Dar acel polițist nu l-a știut. S-a uitat în acte și i-a spus „Aaa, sunteți tatăl Andreei Marin?!”. Și tata m-a sunat, puțin „nervos”, dar era și mândru, în același timp!

 

• Atunci ți-ai dat seama că te cunoaște toată lumea?

Pentru mine astea nu sunt momente marcante – că mă cunoaște toată lumea. Nu. Pentru mine, momentul important, de fiecare dată, era o nouă izbândă profesională. Adică: „Am făcut și lucrul acesta!”, „Am reușit și treaba aceasta!”, „Am trecut și de recordul acesta!”. Nu era vorba de câți oameni mă cunosc, treaba nu era pe bază de like-uri, ca azi. Confirmarea era alta!

 

• În momentele în care erai în direct, vizualizai faptul că, dincolo de camerele de filmare, sunt milioane de oameni, sau trăiai doar pentru omul de lângă tine, din platou? Priveai camera ca pe un aparat sau ca pe… public?

Priveam camera gândindu-mă că în spatele ei e un singur om. Atât! Vorbeam cu un om. Publicul meu era un suflet, un om. Avea doi ochi, nu milioane. Îmi era mai ușor să comunic, în felul acesta. Comunicam cu „cineva” care avea o identitate clară, care avea un contur.

 

• Și pentru că erai incredibil de bună în ce făceai…

N-am fost de la început! A fost mult de lucrat!

 

• Și pentru că erai atât de frumoasă, îmi amintesc de glumele pe care le aveai cu Cove, atunci când te apropiai de cineva – care fusese prezent toată emisiunea – și care, totuși, se întreba: „Doamna Andreea Marin, dumneavoastră aici?!”. După niște ani, unii au acuzat formatul cum că este previzibil. În sensul în care, dacă Andreea Marin se așează lângă tine, iar tu ai pe cineva drag pe undeva prin lume, sigur ți-l aduce. Eu am încercat să analizez, cât se poate de obiectiv, opinia aceasta. Și mi-am dat seama că, dacă treci experiența prin filtrul personal, chiar dacă știi acest „mecanism” care a funcționat în emisiunile precedente, nu poți crede că ți se întâmplă ție.

Un frame putea fi previzibil, un cadru, la un moment dat…

 

• Ce le-ai spus acestor voci care au acuzat emisiunea că era previzibilă?

Nu le-am spus nimic. Mi-am văzut de treabă! Câinii latră, caravana trece! Pe de altă parte, au fost cazuri în emisiune, multe, în care mă așezam lângă om, vorbeam cu el, dar nu se concretiza această discuție, la final, cu o surpriză. Deci demersul nu era chiar atât de previzibil! Erau așa-numitele „piste false”, pe care noi le cream. Știam câte ceva și despre alți oameni din public, alții decât cei vizați, dar acest lucru nu însemna că acei oameni erau și cei care, în final, se vor întâlni cu cineva sau că vor primi surpriza vieții lor. Și, în fond, nu e totul – și filmul – o producție previzibilă?! Nu are totul un final care poate fi ori într-un fel, ori în altul?! Nu sunt prea multe scenarii!… Nu despre asta era vorba, ci despre bucuria de a trăi surpriza vieții altuia, nu neapărat surpriza vieții tale! Nu era vorba doar de un om, aflat în platou! Omul de acasă continua, și după nouă ani, să plângă, văzându-i pe ații întâlnindu-se și luându-se în brațe! De ce?! Pentru că era previzibil?! Nu! Pentru că era, pur și simplu, uman și emoționant!

 

• Eu îmi amintesc că povestea care m-a impresionat cel mai tare a fost a unor frați care aveau 61 de ani și nu se văzuseră niciodată. E întrebare-clișeu, dar care poveste te-a emoționat cel mai mult?

Sunt multe povești! Aveau parcurs diferit, istorii diferite. Și nu le pot categorisi, în felul acesta. Dar, în mod inevitabil, ceea ce lasă urme în sufletul tău sunt cazurile de viață și de moarte. Adică pur și simplu cazuri în care noi am intervenit și am salvat vieți. Nu ai cum să nu rămâi marcat și tu, pe viață, de amintirea unor astfel de povești! Oamenii aceia astăzi trăiesc, zâmbesc, se bucură de familiile lor, fiindcă a existat intervenția acestei echipe – „Surprize, Surprize”.

 

• Dacă și pentru tine ar fi existat „Andreea Marin”, ce bucurie ar fi putut să-ți facă?

Mi-a făcut! Mi-a dat un copil! Dumnezeu mi-a făcut cea mai mare bucurie din viață! Și e și unică!

 

• Am vorbit despre primul generic al „Surprizelor”. Pe ultimul cum l-ai simțit?

Emoționant și minunat! Și asta pentru că eu am decis ca acela să fie ultimul, dintr-un motiv fericit: eram însărcinată în luna a opta, și urma să o aduc pe lume pe fetița mea. Deci închideam o poartă, cu scopul de a deschide o alta, minunată!

 

• Ai luat ceva din platou? Vreun obiect?

Nu. Am atâtea amintiri în mine, scrijelite pe sufletul meu, n-am nevoie de obiecte!

 

• Când te-ai retras, au fost foarte multe speculații. Lumea se aștepta, din moment în moment, să revii cu „Surprizele”.

Da, îmi amintesc chiar că domnul Lazarov a venit la mine acasă și m-a rugat, efectiv, să mai continui, pentru că era o cerere uriașă. Și era un fel de dezamăgire publică renunțarea! Dar eu am știut clar, la momentul acela, că e anul pentru altceva în viața mea.

 

• Anul! Dar dacă ar fi trecut, de pildă, trei ani… După o repoziționare a pieței, după o analiză mai profundă, îți doreai să revii?

Poate nu pe același format, pentru că, în viață, nu trebuie să te cantonezi într-o singură poveste!      

 

• Atunci când a fost ultimul generic, știai că „Surprizele” nu vor mai reveni vreodată?

Da, așa am gândit, cu siguranță! Am închis acel capitol. Însă, dacă astăzi „Surprizele” ar fi reluate, ar fi un mare succes!

 

• Asta vreau să te întreb!

Te asigur! Și nu-ți spun câte cereri, în acest sens, am avut!

 

• După emisiunea ta…

Au fost atâtea copii!

 

• Aceste copii nu cumva au saturat piața?

Nici gând! Crede-mă!

 

• Crezi că românii mai au nevoie de povești?

Sigur! Și încă cum! Abia acum! Și câte cereri sunt în acest sens! Și chiar televiziunile, în ultimii ani, au cochetat cu această idee și au căutat soluții. Și au existat formate care au încercat să copieze… Fără succes, dar au încercat!       

 

• „Surprize, Surprize”, în România. Ai exclusivitate pe acest format? Ar putea fi prezentat de altcineva, oricine ar avea forța financiară să cumpere formatul?

S-a și făcut ceva asemănător, chiar recent, la o televiziune comercială. Și a mai fost un format foarte asemănător, atunci, imediat după „Surprize Surprize”. N-au mers, pur și simplu.

 

• Eu mă refer strict la formatul „Surprize, Surprize”. Poate fi prezentat de altcineva, în România?

Teoretic, da, de ce nu?! Iată, s-a încercat!

 

• Sub un alt titlu.

Sub un alt titlu.

 

• Brand-ul în sine, în spațiul Romîniei, îți aparține? Denumirea!

Nu. A fost un format importat. O licență cumpărată, la vremea aceea, de domnul Lazarov.

 

• Ți-e dor?

Nu. Dar aș face lucrul acesta, adaptat și updatat vremurilor noastre, cu dragă inimă. Sunt convinsă!

 

• Ce te oprește?

Alegerea televiziunilor de a face lucruri facile și nu formate cu adevărat elaborate. Pentru că acesta era un format foarte greu, care necesită echipă mare, investiție mare, călătorii. Numai biletele de avion gândește-te cât costau… hoteluri… mulți oameni care să facă investigație serioasă, nu pe genunchi… Nu facem totul de la telefon! Plecam pe teren. Câți oameni mai vezi plecând pe teren să investigheze, în ziua de azi?! Totul a devenit așa… o comoditate!

 

• Mi se pare interesant că mulți oameni importanți în celelalte televiziuni, pentru economia unor emisiuni vizionate, au cam plecat toți… sau au trecut cam toți pe la „Academia Surprize, Surprize”. Cum e să deschizi atâtea drumuri?

Nu am infatuarea de a spune asta. Dar, într-adevăr, de la noi au plecat mulți oameni buni, către televiziuni.

 

• Mă gândesc că ai deschis multe drumuri și pentru că tu făceai PR când România încă nici nu tradusese termenul….

Și eu am făcut… propriul PR, pentru propria-mi persoană. Adică n-am avut vreun agent, n-am avut în spate un departament solid care să mă sprijine. Eu, practic, m-am construit singură, autentic, așa cum sunt, cu bune și cu rele.

 

• Spuneai cândva că ai învățat să zâmbești. Că zâmbetul a fost un exercițiu.

Este, în continuare! Adică nu-mi permit să stau să plâng prea mult. Poate că am și eu nopțile mele, când mai lăcrimez. Dar nu îmi permit, pe termen lung, să stau să fac lucrul acesta. Zâmbetul însă nu înseamnă că este un fals! Este un exercițiu în sensul în care îți trezește pofta de viață. Uită-te în oglindă și zâmbește-ți! Și vei vedea că, deși pare forțată mișcarea aceasta, la început, nu te poate duce spre ceva rău! Te duce, clar, spre seninătate!

 

• Și le face o bucurie celor din jur.

Dar îți faci o bucurie și ție.

 

• Cei care te contestau profesional, aveau ca singur argument faptul că „zâmbești… fals”.

Nu știu, nu am sesizat lucrul acesta. N-am analizat prea tare, pentru că, în principiu, cei care m-au contestat… nu mai aud azi de ei. Și, în fond, părerile pot fi pro sau pot fi contra. Iar asta se întâmplă în orice domeniu, în orice instituție, în orice țară din lume. Asta e! Sunt oameni care te plac și oameni care nu te plac. Este o utopie să-ți închipui că poți fi pe placul tuturor. Dar dacă tu crezi în ceea ce faci, dacă tu pui efort în ceea ce faci, înveți și nu suferi de autosuficiență, vezi-ți de drum și lasă câinii să latre pe marginea drumului!

 

• Cred că au fost mulți „câini care au lătrat pe marginea drumului”. Ce te-a susținut pe tine, în povestea aceasta? Nu erai nici femeia-accesoriu de la brațul cuiva cu putere de decizie în media, principiile te făceau incomodă… Cum de nu te-a dat nimeni la o parte din drumul tău, nicio răutate puternică – fie ea și politică?

N-am fost ușor de dat de-o parte. Sunt propria-mi ancoră. Și nu stau chiar așa, în bătaia vântului, și nu las pe oricine să mă mute de pe un loc pe altul. Dar au fost și oameni care au reușit, așa… pe termen scurt, să facă valuri sau să mă destabilizeze. Cu aceștia am rezolvat problemele în justiție, unde am și câștigat!

 

• Cum e să trăiești zi de zi cu tine? Aveai momente de anxietate, la gândul că trebuie să dovedești și mâine că ești la fel de bună?

Am trăit și asta, da. În evoluția mea, undeva la douăzeci și ceva de ani, când presiunea pe umerii mei a devenit foarte mare, am trăit și asta, da: teama că nu voi fi pe măsura așteptărilor. Dar ma trecut și de asta, m-am adunat, am învățat, am învățat, am învățat!

 

• Cât timp, după ce s-au încheiat „Surprizele”, sâmbăta seara aveai acel gol în stomac, sau poate fluturșai… senzația că trebuie să înceapă emisiunea? Practic, bioritmul tău se lega de proiectul acela.

Ai să râzi, dar știi cât de repede ne învățăm cu… binele, cu mai binele?! N-am avut asta! Nici măcar nu-mi amintesc! Pentru că eu, la finalul emisiunii, eram însărcinată în luna a opta. Și pentru că, la două săptămâni după ce am încheiat „Surprizele”, a venit pe lume Violeta. Crezi că mai aveam timp să mă gândesc la altceva? Nu! O nouă provocare, mult mai mare, a venit în viața mea. În mâinile mele se afla viața unui copil, a copilului meu.

 

• Cel mai frumos moment din viața ta!

Așa e, fără doar și poate! Și Violeta rămâne cel mai frumos moment al fiecărei zile!

 

 

• Care este cea mai dificilă întrebare pe care ți-a adresat-o Violeta?

Dacă, de acum înainte, ea niciodată nu va mai putea fi împreună cu mami și cu tati?! Mi-a adresat această întrebare, la ceva timp de la despărțirea noastră – a mea și a lui Ștefan – când ea s-a mai maturizat. Iar noi i-am dovedit că ideea aceasta… e un fals. Chiar anul acesta, de ziua ei, i-am făcut surpriza de a petrece împreună, în familie, așa cum ne-am gândit că i-ar plăcea. Deci, prin maturitatea noastră, acel „niciodată” nu trebuie să rămână așa. Trebuie să existe momente în care copilul să știe că îi are și fizic alături pe ambii părinți.

 

• Și prin maturitatea ei, ți-a spus că, de acum înainte, vor exista mulți bărbați care o să te placă…

Da, am rămas mască! Aici am rămas mască!

 

• Și că, dacă îl vei alege pe cel potrivit, are să-i placă și ei.

Puțin diferit a fost pusă problema. Mi-a spus „Mami, tu să nu-ți faci griji pentru mine, pentru că eu nu am nicio problemă! Eu vreau să te văd pe tine fericită! Și va fi un șir de bărbați la ușa ta, care te vor aprecia pentru ceea ce ești!”. Aici m-a sensibilizat foarte tare, recunosc! „Te vor aprecia pentru ceea ce ești tu, Mami!”. Prin asta mi-a arătat că ea mă vede așa cum sunt, în esența mea. Și eu i-am replicat: „Mami, te rog frumos, acum nu-mi e gândul la asta! Nu mai vreau să mă gândesc, sunt toată numai a ta!”. Moment la care ea mi-a răspuns… „Mami, te rog frumos! Dacă e drăguț, și mie o să-mi placă!”. Deci a fost foarte simpatică! A întors așa… într-o normalitate, totul! Pentru că e firesc – tu, ca părinte, îți faci probleme pentru felul în care gândește sau simte copilul tău. E normal să fie așa!

 

• Ce a știut ea despre partenerul tău de viață din ultimii ani? I-a fost prieten? Bănuiesc că nu avea cum să-l înlocuiască pe tatăl ei…

Da, era ca un prieten pentru ea.

 

• Și ce ai înțeles tu din experiența aceasta? Spuneai că, la o perioadă de timp după ce se încheie ceva în viața ta, înțelegi lecția…

Am înțeles că mai am de lucrat cu mine, în sensul de a mă respecta pe mine însămi mai mult. Pentru că, de obicei – și asta nu mi se întâmplă numai mie, multe femei fac această greșeală… sau, poate, și bărbați – dăruiesc atât de mult când iubesc, încât uit de mine. Sau iau de la mine. E normal să faci chiar și sacrificii pentru cel pe care îl iubești, dar nu dezechilibra balanța în așa fel încât să nu te mai iubești pe tine, să nu mai arăți că te respecți pe tine. Dacă tu nu te iubești și nu te respecți pe tine, atunci nici celălalt nu o va mai face. Creezi premisa – dacă tu nu te respecți pe tine îndeajuns – ca și cei din jur să te privească așa cum tu permiți să se întâmple lucrurile.

 

• Faptul că ai investit emoțional într-o relație cu cineva care nu văzuse, probabil, nicio ediție cu „Surprize, Surprize”, care nu știa atât de multe din viața ta de până la el…

…Am considerat că va fi un avantaj. Eu am considerat că acest lucru va fi un avantaj.

 

• Poți iubi în altă limbă și în altă cultură?

Da, sigur că da! Fără nicio problemă! Dacă, mă rog, lucrurile nu sunt duse, în vreun fel, la extrem. Și n-a fost cazul aici! Sigur că poți!

 

• Mai crezi în verighete?

Nu verigheta în sine e cea care mă încântă pe mine, ci pur și simplu sentimentul și faptele care leagă oamenii. Atât!

 

• Ce ai făcut cu verighetele? Le păstrezi?

Habar n-am! Sunt, pe undeva.

 

 

• M-a impresionat faptul că, atunci când ai fost pusă să alegi trei lucruri, ai spus că alegi fotografia mamei tale și ceva de la Violeta. De al treilea lucru nici măcar n-ai mai avut nevoie. Când ai învățat să te mulțumești cu puțin?

Sunt niște piloni în viața noastră. Eu sunt învățată să trăiesc și la cort, să călătoresc și stand la un hotel de cinci stele. Adică un aspect nu îl exclude pe celălalt! Trebuie, de fapt, să te menții cu picioarele pe pământ și să ai capacitatea de adaptare. Eu am această capacitate de adaptare și nu am uitat de unde am plecat. Probabil că acesta este unul dintre marile mele atuuri.

 

• Ai putea să trăiești în anonimat?

Da, sigur că da. De multe ori mi-am și dorit lucrul acesta, nu te mint!

 

• Cum e când te cunoaște toată lumea? Zi de zi… Când nu-ți poți șterge chipul și ești întotdeauna analizată, chiar dacă te duci doar la supermarket?

Aș putea spune că, în anumite perioade, sunt mai multe dezavantaje decât avantaje.

 

• Ai dus vreodată presa pe o pistă falsă? Pentru că unii reprezentanți ai presei s-au jucat uneori murdar cu tine…

Da, l-am prins eu pe cel care mă urmărea pe mine. Am parcat într-un loc, vâzând că el mă urmărește, și l-am făcut pe el să parcheze în singurul loc lăsat liber de mine, în spatele mașinii – un loc care era între două mașini. Apoi am dat rapid cu spatele, și l-am blocat. Am chemat poliția și a avut de furcă puțin.

 

• Dar, în rest, cu informațiile din viața ta pe care le-ai lăsat să alunece? Ai dat vreodată vreo pistă falsă?

Nu, nu-mi amintesc. Eu nu mă joc și nu am nevoie de jocuri de culise, de genul acesta!

 

• Mulți au încercat să ghicească partenerul misterios din viața ta, poate chiar atunci când nu era nimeni.

Am ascuns ceea ce consideram că nu sunt pregătită să arăt. De exemplu, poate la un moment dat, nu eram pregătită să fac publică o relație, pentru că ea nu se consolidase. Și nici nu e înțelept să faci asta, nu?! Stai să vezi – te potrivești cu omul acela, nu te potrivești, dă-i un timp să respire, nu-l băga în furtună din start, fără să-i dai șansa să dovedească ce poate fi!

 

• Ești o femeie foarte inteligentă, complexă, ești „prea mult” pentru mulți bărbați.

Da, am mai auzit-o pe asta, să știi! „Ești prea bună pentru mine!”. Ce compliment… ironic.

 

• Ce te faci?

Nu… mă fac. Nu-mi mai pierd timpul acolo unde văd că e vorba despre o asemenea părere. E clar că acolo vorbim despre frustrare, despre slăbiciune peste limita admisă și n-am ce să caut acolo. E clar că nu pot avea sprijin, nu pot avea forța unui bărbat… de care am nevoie, și eu. Sunt femeie! Simt nevoia unui sentiment de protecție, cât de cât… sentimentul acela că ai pe cineva alături, pe care te bazezi.

 

• Cea mai frumoasă poveste, dintre relațiile tale, rămâne cea de la optsprezece ani, care s-a terminat din prea multă tinerețe?

Da. Cumva, da. Dar nu pot să spun că e cea mai frumoasă. Adică nu pot face o clasificare, în felul acesta. Acea poveste a avut parfumul ei, romantismul ei, grijile ei mai puține. Nu pot să spun că povestea cu tatăl copilului meu n-a fost o poveste reușită, pentru că, iată, am o moștenire pentru o viață, de la acest om! Și nu pot să spun nici că a treia relație, deși s-a finalizat ca un eșec, pentru mine – așa o percep astăzi – nu a avut momentele ei bune, în care am fost pe deplin fericită. În primii ani am fost pe deplin fericită! Și am crezut în această poveste! Tocmai de aceea a fost cu atât mai dureros, la final!

 

• Se făceau foarte multe scenarii, mai ales la începutul poveștii cu Ștefan Bănică. Ce v-a făcut să recunoașteți public relația? Când a fost momentul în care ați știut că trebuie să fiți umăr lângă umăr și în văzul lumii?

Când am fost cerută în căsătorie. Și asta se întâmpla la vreo șase luni de când ne cunoșteam, deci destul de rapid, recunosc. Și asta pentru că el a înțeles ce fel de om sunt și pentru că am avut discuții pe tema relațiilor și a felului în care fiecare vedea viața. Îmi amintesc că, la vremea aceea, el nu se grăbea să facă un asemenea pas, dar eu am fost cinstită și i-am spus că n-aș dori vreodată să am un copil cu un bărbat care nu e pe deplin – inclusiv în acte – tatăl copilului meu. Așa gândeam la acea vreme și consideram că e o asumare de care aveam nevoie. Un fel de confirmare. Asta era părerea mea în discuțiile noastre libere, nu cu presiune. Nu exista nicio presiune din acest punct de vedere, că nu ne grăbeam nicăieri. În momentul în care el m-a cerut în căsătorie, a fost o validare că da, e ceva serios! Și atunci nu aveam de ce să ne mai ascundem.

 

• Când te-ai simțit cel mai iubită?

De fiecare dată m-am simțit iubită. Și, de fiecare dată, m-am simțit rănită, undeva, pe parcurs. Poate am fost mai puțin rănită în prima mea relație, în sensul că am avut parte atunci, cumva, de cel mai mare echilibru. Dar eram mult mai tineri și grijile atunci sunt mai puține, lucrurile sunt altfel, viața era mult mai puțin presantă decât astăzi. Eu nu eram Andreea cea cunoscută, de azi, deci nu exista presiune nici din acest punct de vedere. Mă rog… altă vârstă.

 

• Privind retrospectiv, nu cumva ai greșit și tu, pentru că, de fiecare dată, ai lăsat de la tine?

Ba da, am lăsat de la mine prea mult. Și lucrurile neplăcute se întâmplă atunci când permiți ca ele să ți se întâmple. Eu asta am făcut, din prea multă dragoste… ca o scuză. Dar nu a fost bine. Am învățat că poți să iubești la fel de mult și dacă te iubești și pe tine! Și am învățat că poți să spui răspicat, fără teama că-l vei alunga pe cel de lângă tine, dacă tu îți susții punctul de vedere. Astăzi am înțeles lucrul acesta, dar nu l-am știut la timp. În fond, dacă nu rezistă omul și pleacă, să plece! Atunci!

 

• Crezi că urmele pe care le ai, în urma acestor frământări sufletești, vor deveni scuturi de apărare într-o viitoare relație?

Nu. Cred că îmi vor înnobila sufletul. Pe termen scurt, firește, vor fi ca un scut de apărare, dar pe termen lung îmi vor înnobila sufletul!

 

• Revenind la brandul „Andreea Marin”… Ca om de comunicare, ce ți-ai reproșa ca fiind o greșeală de imagine, în ultimii ani? Reușești să te detașezi ca să poți să-ți alimentezi brandul cu rațiunea unui specialist în comunicare, întocmai cum ai face cu un alt… client?

Eu nu mă văd ca pe un brand. Eu mă uit în oglindă, zi de zi, și mă văd ca pe un om. Și îmi văd și sufletul. Eu nu mă pot detașa într-atât de tare și, deși sunt și o persoană rațională, precum știi, nu pot gândi despre mine ca despre un brand. Nu pot gândi rece, despre mine. Eu fac ceea ce cred că trebuie să fac… și asta cu credință!

 

• Crezi că ai greșit undeva, la nivel de comunicare publică?

Probabil că da. Dar ce înseamnă greșeala?! Greșeala de a nu fi destul de eficientă?! Știi, poți să fii eficientă, dar să devii o imagine foarte rece… Nu, nu am regrete majore sau reproșuri a-mi face. Eu am fost autentică, așa cum sunt eu. Bună, rea, după părerea unuia sau a altuia… Eu vreau să rămân cum sunt eu. Dacă mă îndepărtez de rădăcinile mele, atunci o să am regrete.

 

• Am văzut că păstrezi revistele cu tine.

Nu pe toate. Păstrez câteva, care-mi plac mai mult.

 

• Cele cu pictorialele din momente importante, probabil.

Sigur, e frumos să i le arăt fiicei mele, peste ani.

 

• A văzut vreo ediție a „Surpizelor”, de la început la sfârșit?
  Violeta? Nu. Am ținut-o chiar departe de televizor. Ea nu mă vede nici când mă mai duc eu pe la vreo televiziune, din când în când. Nu vreau ca ea să mă vadă drept „vedetă”.

 

• Ce știe ea despre Mama?

Vreau să știe despre mine că sunt „Mama”. Și atât! Ea știe mult mai mult despre munca mea de la Fundație și știe că ajutăm oameni, că ne ocupăm de proiecte frumoase. O implic și pe ea, câteodată. Asta e ce vreau să știe. Pentru că din asta are de învățat. Ce să învețe, în rest?!

 

• Îi va fi greu, de aici înainte, să fie fiica ta, în ochii lumii? Toți ceilalți știu cine ești…

Sper că nu, tocmai pentru că eu nu o învăț că sunt vreo… celebritate. Nici nu consider că sunt. Iar până mai târziu, se va căli. Deja e puternică! Îmi seamănă foarte bine. E o fată foarte putenică!

 

• Ce-ți dorești pentru ea? Dacă ai putea acum să pregătești un scenariu frumos…

Visez, nu știu de ce, ziua în care va fi mireasă. Și mi-aș dori un suflet bun lângă ea.

 

• Te gândești să ai încă un copil, în viitor?

Eu cred că Dumnezeu ne lasă posibilitatea și speranța asta. Dar, pentru asta, e cale lungă. În sensul că ar trebui să existe, în primul rând, un om cu care să-mi doresc să fac asta. În acest moment, nici măcar nu mă pot gândi la asta. Nu e momentul pentru astfel de gânduri.

 

• Nu… și pentru că ai foarte multe altele. Ce face Andreea Marin acum?

Muncesc, m-am angrenat în multe proiecte. Muncesc și pentru fundația mea – „Prețuiește Viața!” – și alături de UNICEF. În scurt timp – e o chestiune de zile – lansăm un proiect tare frumos, pentru părinți și copii, un proiect care să sudeze relația dintre ei, să-i ajute să se înțeleagă mai bine unii pe alții. Muncesc pentru companii – creez concepte de campanii sociale, de imagine, lucrez cu companii din afara țării, călătoresc destul de mult, din punctul acesta de vedere. Sunt gazdă a multor evenimente, deci, de treabă este!

 

• Salariul tău devenise un mit.

Asta nu e vreo mândrie.

 

• Ai avut vreodată sincope financiare, în care să te întrebi încotro e de mers și ce e de făcut?

Da, am avut astfel de sincope, mai ales după un timp de la naștere, pentru că n-am putut să lucrez la capacitatea cu care eram obișnuită înainte. Dar nu sunt genul de om care să cadă în disperare. M-am remontat, mi-am pus mintea la lucru. Cu mintea mea, oriunde m-aș afla, fac treabă, atâta vreme cât am parte de sănătate. Dumnezeu să mă ajute, din punctul acesta de vedere!

 

• A spune „mulțumesc” e un fel de a prețui viața. Cui i-ai spune „mulțumesc”, acum?

Tatălui meu, negreșit! Lui Dumnezeu, bineînțeles! Copilului meu! Este o comoară, pentru mine, nu doar pentru că mi-e copil, ci pentru că Violeta e foarte matură și pentru că vine cu sprijin concret pentru mine, zi de zi. Le-aș mulțumi și oamenilor care m-au învățat, prin gesturile lor negative față de mine, cum să fiu mai puternică și cum să mă reconstruiesc. Le mulțumesc și lor, pentru că timpul, de fapt, le rezolvă pe toate și timpul îți arată că sunt necesari și acești oameni, să te învețe niște lecții.

 

• Cine ți-a făcut cel mai mult rău?

Habar n-am… uite, vezi, uităm ce e rău! Nu știu cine mi-a făcut cel mai mult rău. Nu mai contează… Cine îți face rău, trebuie dat uitării. E cea mai bună pedeapsă. Nici răzbunarea nu e o pedeapsă. Cea mai bună pedeapsă e să-l lași în uitare!

 

• Dacă ar fi să te poți întoarce în timp, în clipele acelea când ploua, și să o iei în brațe pe Andreea de nouă ani, care plângea, să-i ștergi lacrimile și să îi alini durerea, ce i-ai povesti din viitorul ei, din prezentul tău?

I-aș spune că nu există „nu se poate”.

 

• Violeta are acum nouă ani.

Și știe, deja, de la doi ani, că nu există „nu se poate”. Doi ani-doi ani și ceva avea, abia rupea vorbele, și de atunci știe că nu există „nu se poate”. Am să-ți spun o poveste. Probabil că fără să-mi dau seama repet de multe ori acest moto. Îl am în sânge, deci realmente cred în el, nu e doar o poveste care să sune bine. Violeta era mică. Eram într-un parc din București, cu Violeta și cu frățiorul ei, cu săniile, în plină iarnă. Copiii mi-au cerut să-i car cu sania, prin parcul respectiv. Și erau grei! Și sania – și mai grea decât ei. I-am cărat câteva ture, și, la un moment dat, pur și simplu nu mai aveam aer. M-am oprit și-am spus: „Gata! Nu-mai-pot!”. La care asta mică –ți-am zis, nici trei ani nu avea – se uită la mine și-mi zice „Nu, Mami, nu există «nu se poate»!”. Iar acum, când se mai plânge de ceva, așa… doar ca să nu facă – are și ea responsabilitățile ei – nici n-apuc să zic două vorbe… Zic… „Mami, nu există…?!”. Și ea: „Da, nu există «nu se poate»!”. Și face, până la urmă, acel lucru. Deci noi avem chestia asta în sânge – nu ne lăsăm, nu ne dăm voie să ne plângem. Poate mai scăpăm, așa, pe-aici pe colo, câte o vorbă, dar imediat ne revenim, pentru că nu există „nu se poate”!