Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București a fost gazdă bună pentru artiștii Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Zilele de 21, 21 și 22 ianuarie au însemnat invitații, pentru publicul bucureștean, la un schimb cultural interesant.

Eu am ales piesa „Casa Mare”, un spectacol adaptat Sălii Studio a Naționalului Bucureștean. Am avut senzația că scena a căpătat proporții magice, de vreme ce decorul teatrului de la Chișinău a fost parcă protejat de mareția acesteia, iar atenția spectatorilor a fost proiectată către casa-simbol.

„Casa Mare” este o piesă scrisă de Ion Druță, iar regia îi aparține lui Alexandru Cozub. La prima vedere, piesa accentuează stereotipiile despre spațiul geografic în care se petrece acțiunea – graiul moldovenesc de peste Prut, greu de deslușit uneori, aburii alcoolului, temperamentul iubăreț și nevoia de a face „casă mare” pentru a fi validat de ceilalți. Odată cu avansarea poveștii, publicul deslușește că, de fapt, titlul este simbol al sufletului personajului principal – Vasiluța (Margareta Pântea).

Rămasă văduvă, Vasiluța, o femeie încă tânără, gătește casa ca de sărbătoare, primenind-o în speranța secretă că va veni ziua în care va mai juca perinița. Adică, femeia singură nădăjduiește că sufletul său va mai afla iubirea. Îi sunt aproape tatăl său, Moș Ion (Vitalie Rusu), o prezență care emoționează doar prin apariție și Sofica (Doina Severin), o fată sărmană, de educația căreia se ocupă Vasiluța.

De necrezut e faptul că aceste femei se îndrăgostesc diferit, negând evidența, chiar de același bărbat – Păvălache (Victor Nofit), care este prea în vârstă pentru Sofica și prea tânăr pentru Vasiluța. Acest Don Juan al mediului rural hotărăște să rămână în „casa” Vasiluței, tocmai pentru că ea era altfel decât toate celelalte cuceriri adolescentine. După acest moment, întreaga acțiune este o zbatere între ce este moral și ce nu e, între „ce zice lumea” și ce simte fiecare dintre cei implicați. Moș Ion vede în Vasiluța un copil, copilul său, așa că diferența de vârstă nu e un impediment, din perspectiva sa. Sofica e împăcată că astfel îl are aproape pe Păvălache, într-o dragoste platonică și chiar și aceasta nemărturisită. Iar gura lumii – reprezentată de trei femei simple și băgăcioase – se schimbă în funcție de elementele noi care întrerup banalul acelui spațiu.

Deși pasiunea Vasiluței pentru Păvălache este confundată cu dragostea, femeia găsește puterea ca, după un an, să reunțe la cel care-i oferise iluzia unui joc de periniță și să-și primenească sufletul și casa pentru a-și aștepta feciorul întors de la armată și de la studii. Finalul piesei îi atribuie, o dată în plus, mediului rural, naturalețea de a lua, până la urmă, deciziile „firii”, pe care lumea le-a moștenit din generație în generație: „copilul să nu fie de-o seamă cu nepotul”, „bărbatul tânăr are nevoie să umble de la casa lui”… Vasiluța îl „eliberează” pe Păvălache, pentru a-l oferi unei iubiri potrivite, care să-i dăruiască prunci, ea mărturisind că va fi martora cuminte a vieții lor.

Decorul sugerat, la început, de o casă care are doar temelia pe pământ, iar construcția undeva sus (poate în Cer!) se completează în scena de final, atunci când partea lipsă coboară, simbolizând că, în sfârșit, casa e trainică.

În casa Vasiluței, toate personajele dau buzna, neinvitate. Singurul personaj care o ocolește – întocmai cum îi ocolește și sufletul – este Petre (Valentin Zorilă), coleg de suferință cu răposatul văduvei. El este cel care dă drumul isprăvii, de îndată ce-i mărturisește Vasiluței că Andrei, soțul ei, și-ar fi dorit să nu o știe singură după moartea sa, întocmai cum i-a scris într-o scrisoare pe care Petre a pierdut-o (?!). Publicul însă pleacă de la piesă cu sentimentul că Petre nu i-a povestit Vasiluței tocmai finalul scrisorii, gest care, probabil, l-ar fi făcut pe el partenerul cel mai potrivit pentru văduvă.

„Casa mare” este o piesă… altfel. O piesă care cred că are nevoie nu să fie analizată și scuturată de „în plus” sau „prea puțin”, ci percepută ca o experiență. Mai mult decât atât, „Casa mare” a fost un prilej de a-i aplauda pe artiștii de la Chișinău, care, într-o realitate binecunoscută, continuă să joace cu pasiune în limba română!

Share on Facebook

Tweet

Follow us